Brumarul mă găsește mereu în același loc, dar niciodată în aceeași stare. Luna asta mă obligă să mă uit mai bine pe unde calc, cum respir și ce-am făcut cu timpul de până acum. Nu e nici final, nici început. E o pauză lungă între două ritmuri. Și în pauza asta, totul se vede altfel.
În Tazlău, Brumarul nu dă din coate. N-are nevoie. Își face loc cu ceața lui joasă, cu mirosul de lemn ud și cu zgomotul mut al pașilor pe iarbă aproape înghețată. Urc tot mai des, în viteză, pe dealuri, cu nasul rece și gândul la tot ce-i împrejur. Apoi, la un moment dat, zbârnâiala ATV-ului se oprește, îmi trag sufletul și doar privesc.
Aici sus, pe coclaurile Tazlăului, nu am nimic de bifat.
Doar privesc cât a mai rămas viu pe marginea pădurii și-mi amintesc cum arată o zi care nu cere nimic. Frunza s-a dus. Culoarea s-a dus. A rămas conturul. Clar, tăios. Fără distragere, fără podoabă.
Aici, sus, de unde vezi tot Tazlăul înconjurat de pădure, îți intră liniștea în oase și simți că locul ăsta n-are treabă cu timpul nostru. N-a avut niciodată. Dealurile astea au văzut oameni schimbându-se, ani buni și ani grei, dar ele au rămas cu rostul lor.
Cred că simt cum mă ia locul înapoi. Întocmai ca pe cineva care a fost mereu aici, doar că, o vreme, a umblat prin alte gânduri.
Brumarul mă pune la unison cu locul. Și-n lumina asta îngustă, simt cum în mine se strânge tot anul care-a trecut, cu muncă, cu griji, cu tot digitalul meu cărat de la oraș la capăt de sat.
Aici, pe coclaurile Tzlăului, în Brumar, n-ai cum să ții piept locului.
Îl lași să te înghită cu totul și-l lași să-ți arate cât de mic e tot restul. Și e bine așa. Fără explicații lungi. Doar să fii aici, să-l respiri, să-l calci, să-l vezi cum trece încet la iarnă.
