Nu m-am omorât vreodată cu manichiura. În 2009 am făcut un curs de calificare pentru frizerie–coafor–manichiură și am căpătat astfel cunoștințele de bază pentru o manichiură clasică, cinstită, curată, simplă. Am adăugat la abilitățile dobândite și câte ceva din pasiunea mea pentru desen și așa m-am descurcat să-mi pun pe unghii și tot felul de modele, în momentele când chiar n-am avut vibe de unicolor.
Anii au trecut de-atunci. Tehnicile și trendurile în manichiură s-au schimbat și am încercat, de-a lungul timpului, tot felul.
Dar n-am rămas fidelă mersului la mani. Nici pentru gel, nici pentru semi. N-am fost constantă. Nu a fost niciodată vorba de o necesitate stringentă pentru mine, ci doar un „nice to have” în anumite momente sau contexte. Unde mai pui că, oricum, pentru mine e importantă și conexiunea cu tehnicianul și nu mă simt cel mai confortabil în contexte de genul acesta, care mă țin blocată în fața cuiva mai bine de două ore.
Știți vorba aia „Nu e prea dusă la biserică”?
Ei bine, la mine s-ar aplica „Nu e prea dusă la mani”.
Acesta a fost contextul. Cam lung, știu, dar e important pentru ce urmează.
Deși am avut mereu grijă de unghiile mele, sunt mulți ani de când nu am mai reușit să le țin lungi. Și nici drepte, pe toate. Trei dintre ele le-am strâmbat scriind. Și pe cel puțin una o terorizez pe fond nervos. Nu o rod, dar ba trag, ba împing, ba smulg pielea din jurul ei de parcă mi-ar depinde viața de asta. Și-atâta am stresat-o, că tot crește spre stânga, de parcă visează și speră că, într-o zi, o să poată să fugă, să scape de chinul ăsta.
Azi am fost la manichiură.
Am fost la mani. Prima bilă albă: am fost la Simo, care îmi e apropiată, deci nu la cineva necunoscut, pentru că, așa cum am stabilit deja, nu mă descurc prea bine la interacțiuni de genul și nici nu le prefer. A doua bilă albă: are o mână atât de ușoară, încât m-am relaxat complet după primele zece minute.
Și totuși, de ce scriu la unșpe seara pe blog despre faptul că am fost eu să-mi fac unghiile?
Pentru că a fost una dintre puținele dăți în care experiența asta m-a lăsat atât de încântată, încât mi-am petrecut toată după-amiaza admirându-mi mâinile și experimentând o senzație nouă, ciudată, ca și cum mi s-ar fi reașezat tot corpul.
Mi-am urmărit mâinile obsesiv.
Cum se așază pe birou. Cum țin cana. Cum ating ecranul telefonului. Cum gesticulez când vorbesc. Ideea e că prin corectarea unghiilor, Simo mi-a conturat o eleganță a gesturilor la care nici nu mă gândeam. Cu care nu eram familiarizată.
Repet, să ne înțelegem clar: nu e prima dată când merg la manichiură. Am încercat gel, semi, forme, lungimi, tehnici, dar toate au rămas la nivel de test și curiozitate.
În schimb, de data aceasta, mâinile mele se simt ca ale mele.
Nu tensionate. Nu rigide. Nu străine ca în trecut când plecam de la mani cu o neliniște greu de explicat, cu impulsul de a-mi pocni unghiile, de a trage de ele, de a le forța, tocmai pentru că nu le simțeam naturale.
Nu mi-am mai verificat unghiile din reflex. Nu le-am apăsat. Nu le-am ciocnit de masă ca să „simt dacă sunt acolo”. Nu am avut impulsul acela vechi de a le testa rezistența sau de a trage de pielea din jurul lor.
Da, Simo mi-a făcut astăzi niște unghii foooarte frumoase, dar, mai mult decât atât, mi-a creat o stare pe care n-o asociez, în mod normal, cu manichiura. O stare de bine, o bucurie, o ghidușenie care îmi place de mor și pentru care sunt recunoscătoare.
Nu e mare lucru să mergi la manichiură, e o industrie uriașă în România, majoritatea femeilor pe care le cunosc au o rutină clară în sensul acesta. Totuși, pentru persoanele ca mine, care nu sunt constante sau 100% confortabile cu accesarea serviciilor de înfrumusețare, experiența are o doză destul de mare de imprevizibil.
Și ceea ce pentru unii este foarte comun, pentru mine a fost atât de mișto!