Există locuri care ți se bagă pe sub piele și te umplu cu energia lor deplină. Te schimbă, îți resetează ceasul interior și îți împărtășesc, puțin câte puțin, din magia lor. Și uite-așa, fără să vrei sau să-ți dai seama, ajungi să faci mai mulți pași mergând mai puțin, să deschizi mai multe uși fără să pui mâna pe-o clanță. Sunt locuri care te inspiră, pe măsură ce tu inspiri acolo, în ele, și care îți dictează ritmul de care ai cu adevărat nevoie.
Dar să nu te păcălească vibe-ul.
E nasol la Cluj.
Prea multă lume, prea scump, prea aglomerat, prea ridicat în slăvi. Toți se mută la Cluj, toți trec prin Cluj, toți vor Cluj. Și te întrebi, pe bună dreptate, dacă e doar un trend sau dacă ai ratat ceva important între timp.
După ce trec primele ore de calibrare a ceea ce credeai că știi cu ceea ce e la fața locului, de fapt, începe să se întâmple ceva. Fără să vrei. Fără să-ți fi propus. Simți că ești într-un loc care funcționează altfel. Care n-are nevoie să-ți dovedească nimic. Pentru că nu se screme să impresioneze. Pentru că știe cine este. Și îți permite să fii. Exact cum așa ești.
Și atunci înțelegi. Nu e nasol la Cluj pentru că e scump.
Adevărul este că e nasol la Cluj pentru că n-ai cum să-l iei cu tine.
E nasol la Cluj pentru că nu știi cum poți merge încet fără să simți că rămâi în urmă. Și mai ales pentru că, atunci când pleci, ți se face un gol în stomac. Ai vrea să-l bagi în bagaj, dar nu poți. Clujul nu încape în nimic. Nu poți să împachetezi starea aia de liniște lucidă, în care timpul se dilată și totul capătă sens. N-ai cum să pui într-un bagaj conversațiile alea întâmplătoare care se simt ca niște revelații. Nici energia aia molipsitoare care te face să vrei să creezi, să schimbi, să pui în mișcare idei pe care le tot amânai.
Clujul rămâne în altă frecvență. Într-un alt tip de viață. Într-un alt fel de prezent.
Asta e partea nasoală cu Clujul.
Că-ți place prea mult.
Și nu vine cu tine.