De când ideea de a merge la terapie a devenit ceva mai comună, se vorbește mai des despre „safe space”. Când devii anxios, „du-te în al tău safe space”. Când te enervezi, „go to your safe space”. Percepția asupra acestui spațiu sigur diferă clar de la persoană la persoană. Eu sunt doar o persoană și tot am multiple și diferite percepții asupra acestuia. Și, zilele trecute, am validat acest lucru.
În 2021, am făcut o escapadă cu Iosub.
Am fugit la Sovata pentru o noapte și am ales să ne cazăm la Vila Silvia, care a și rămas un punct de referință pentru noi. Nu pe lux. Nu pe sărăcie. Nu pe opulență. Nu pe economie. Pe tichete de vacanță. Dar stai, că mă duc aiurea. Nu fac review locului.
Per total, ideea e că Vila Silvia a devenit repede genul de loc în care te simți foarte comod și confortabil. Și la mine, confortul se instalează și când sunt compatibilă cu mirosul locului în care mă aflu.
Nu vorbesc aici de hoteluri uriașe cu parfumuri semnătură. Nici de magazinul Nike și brusca conștientizare și apreciere publică a parfumului pe care îl folosesc în magazinele lor. Nici de Zara, a cărui mireasmă te izbește de cum pătrunzi pe ușă. Vorbesc de o vilă din Sovata, care nu are un marketing atât de profund.
Dar care avea să mă pună în fund. La propriu.
Pentru că, din momentul în care m-am pus în fund pe toaletă, a început să mă urmărească obsesiv un parfum. Ați putea crede că e un paradox, având în vedere că eram pe toaletă, și știu ce v-ați putea imagina. Dar, întocmai ca o nălucă, m-a căpiat parfumul acela subtil, dar totuși pregnant, dulce, și în același timp pudrat spre fresh.
Așa că am căutat.
M-am foit într-una, peste tot locul, sperând că voi găsi ceva: difuzor, spray, ulei, săculeț, biluțe, foițe… ceva care să mă facă să înțeleg de unde tot venea mirosul respectiv. Repet, că poate nu mă fac suficient înțeleasă: căutam obsesiv și doar la asta mă gândeam. Am deschis dulapurile din baie unul câte unul. Am răscolit prin sertare. Am verificat fiecare colț, fiecare raft, fiecare spațiu unde ar fi putut fi ascuns vreun dispozitiv magic care emana aroma aceea. Am ridicat prosoapele, să văd dacă nu cumva sub ele se afla vreo pastilă parfumată. Am pipăit și-am pus nasul pe pereți, ca un câine de vânătoare.
Nimic.
Absolut nimic care să explice sursa.
Așa că am continuat cu programul de relax pe care ni-l propusesem și am avut o pauză foarte faină. Am ieșit în oraș, am umblat pe lângă lac, am mâncat, am râs, ne-am simțit bine. Dar, când ne-am întors în cameră, mirosul mă aștepta acolo. Mă făcea să inspir adânc și sacadat, de parcă urma să am un atac de panică la fiecare două minute. Era acolo. Pretutindeni. P R E T U T I N D E N I.
Dimineața, însă, a revenit obsesia, intens, pentru că mirosul nu dispăruse peste seară.
Și m-am trezit cu gândul direct la asta. Înainte să deschid ochii complet, nasul îmi înregistrase deja prezența lui. Era prima informație pe care creierul meu a procesat-o în acea dimineață: parfumul e încă aici. Și, în timp ce-mi făceam eu rutina de morning skincare, intuiția a pus piciorul în prag și m-a îndemnat ca, în timp ce eram eu așa, cu spumă pe față și-o bentiță complet neestetică în părul ciufulit, să miros hârtia igienică.
Era ultimul resort. Numa’ pe asta nu o mai făcusem.
Să miros hârtia igienică într-o cazare random din Sovata.
Lăsaț’ pe mine!
Am mirosit și am crezut că-mi stă mintea în loc.
De acolo era mirosul. De acolo.
Hârtia aia igienică mirosea așa!
Nu e posibil!
Ba da!
Pentru că suprafața camerei și a băii nu era mare și erau multe suluri în baie, tot parfumul acela s-a răspândit ușor peste tot, până a devenit omniprezent.
Dar cum să fie o hârtie igienică atât de… elegantă?!
Sunt scârboase, de obicei. Piersicuță, mușețel, tentativă de ocean sau, mai rău, lavandă… ceva groaznic! Sunt parfumuri agresive, care încearcă să mute atenția de la funcționalitatea produsului prin exagerare olfactivă.
Cum să fie o hârtie igienică atât de… interesantă?!
Nici acum nu știu răspunsul, dar nu știu răspunsul în timp ce-mi suflu nasul mucos în trei straturi de Emeka Paradise.
Și realizez că, de atunci, pentru mine parfumul acesta a rămas un fel de safe space. Îl asociez instant cu starea de bine resimțită în escapada aceea și în pauza noastră de la tot, în care am fost doar noi doi și care ne-a permis să ne odihnim, să ne plimbăm, să dormim, să vorbim… să stăm. Să stăm.
Și-acum, că sunt răcită în suprapunere cu-o alergie spurcată rău, faptul că-mi las mucusul în hârtia asta igienică îmi mângâie creierul și îmi oferă o fărâmă de confort în toată durerea mea.
Nu știu cine a ales parfumul ăsta.
Nu știu dacă a fost vreun comitet de nasuri sau boss-ul pur și simplu a zis „să miroasă a Rai și-i spunem Paradise”, și niște oameni au amestecat acolo, random, niște ingrediente și-a ieșit asta din greșeală. Dar apreciez că, pe lângă textura hârtiei igienice și numărul de straturi, a mai fost adăugat un criteriu de care acum țin cont și care, pentru mine, face diferențierea produsului.
Timpul a trecut și-acum caut mereu Emeka Paradise în magazine. Când găsesc, iau mai multe pachete. Aș putea face acasă chiar un stoc, ca și cum m-aș pregăti pentru apocalipsă. Cei cărora le-am povestit râd de mine. Iosub râde de mine.
Dar, dacă e un lucru pe care l-am învățat în ultima vreme, e că acest confort personal, acest „safe space”, vine din cele mai neașteptate locuri și lucruri.
Iar azi, spațiul meu sigur miroase a Emeka Paradise.
Și asta e perfect ridicol. Și perfect adevărat.