De fiecare dată când merg la dentist, acolo, pe scaun, nu se așază femeia adultă, ci se așază Elena mică. Se așază fetița pentru care mersul la stomatolog în copilărie, în anii ’90 (început de 2000), a fost un șir de experiențe profund negative. Dureri. Oameni grăbiți. O lumină albă pe față. Miros de clor, spirt și compozit, amestecate cu teamă. O frică din aia care-ți îngheață extremitățile într-o secundă. Palmele transpirate, respirația scurtă, ochii larg deschiși. Teama că „o să doară din nou”. Că „nu ai voie să te miști”. Că „durează puțin, hai că ești mare, nu te mai plânge atâta”.
Dar nu eram mare. Eram mică. Și durerea era mare. Iar de atunci, s-a înfipt adânc, și nu s-a dat dusă.
Așa că, adultă fiind, mersul la stomatolog nu a fost niciodată un gest preventiv, de întreținere.
A fost un ultim resort.
O acțiune forțată de o durere care nu mai trecea cu niciun antiinflamator.
O urgență care m-a târât de fiecare dată cu ritmul cardiac crescut, cu stomacul răsucit, cu o neliniște care începea din noaptea de dinainte.
Și știu. Știu că e tabu. Că emai ușor să râdem pe seama asta. Sau pur și simplu să nu vorbim despre asta.
Să spunem că „eh, lasă, așa a fost la toți” sau „e normal, pe vremea noastră…”.
Dar nu e normal. E doar frecvent. Și sunt două lucruri diferite.
E o traumă funcțională, care se activează pe silențios. Și care, în cazul nostru, al multora dintre noi, milenialii, a stat ani la rând sub radar, deghizată în „nu am timp acum” sau „merg după sărbători” sau „o rezolv la nevoie”.
Într-o lume în care e plin feedul de zâmbete perfect albe, dinți perfecți, fațete lucioase ca scoica,
e normal să nu-ți vină să spui că ție îți e frică de dentist.
Adult în toată firea.
Că încă îți tremură genunchii pe hol.
Că și după consultații fără durere, ajungi acasă epuizat de efortul de a-ți fi ținut inima-ntr-un loc.
E trist. Și e real.
Dar partea bună e că acum putem vorbi despre asta.
Și ar trebui. Nu cu rușine. Ci cu claritate și cu curaj. Pentru că doar așa începem să ne scoatem din ciclul ăla în care mergem la stomatolog doar când nu mai avem încotro.
Eu, spre exemplu, am tot avut (am, de fapt) niște chestii mai complexe de rezolvat.
Și în ultima perioadă am mers des.
Stau în provincie. Moldova. Aia de Nord-Est. Piatra Neamț.
Și da, dacă ești de prin București, Cluj, Oradea sau Timișoara, poate nu ai pune degetul pe hartă fix pe Piatra Neamț când vine vorba de servicii medicale performante.
Nu-l asociezi cu vreo recomandare.
Poate doar cu niște știri nasoale.
Și totuși…
Totuși…
Am găsit aici un loc în care actul medical stomatologic se practică la un alt nivel. Nu doar din punct de vedere tehnic, ci experiențial.
O să dau nume. Și adresă și de toate, pentru că se merită din plin să fie la ei plin.
Clinica Crisdent. Soră bună, de mamă și de tată, cu Crismed. Două clinici în aceeași casă, dar fiecare cu treaba ei.
Iar fiecare treabă, făcută ireproșabil.
Sunt deja la a patra (cred) vizită la endodont.
Și deși frica aceea adâncă din oasele mele încă se face simțită de câte ori pornesc spre clinică, odată ajunsă acolo, se instalează ceva nou.
Entuziasm. Curiozitate. Bucurie.
Nerăbdare… nerăbdarea nu de a finaliza neapărat ce e de făcut în acel moment, ci de a vedea apoi în timp rezultatul acela final care doar va trebui menținut.
În meseria mea, în domeniul creativ, e aproape totul despre experiența clientului/consumatorului/utilizatorului.
Despre cum se simte.
Ce primești, cum ești tratat, ce rămâne cu tine după.
Experiența este ceasul care dă ora exactă. Cireașa de pe tort. Factorul diferențiator.
Și e incredibil să simt, pe pielea mea, la propriu, cum acest principiu a ajuns și în stomatologie.
Cum se face tranziția de la „merg la dentist pentru că trebuie” la „merg la dentist pentru că știu că va fi bine. Pentru că știu că sunt pe mâini bune. Pentru că știu că am cu cine vorbi, că sunt ascultată, că se ține cont de felul în care funcționez, de temerile mele, de ritmul meu.”
Asta nu e doar stomatologie. E un serviciu uman complet. Cu empatie, cu răbdare, cu explicații, cu soluții, cu follow-up. Cu grijă.
Și dacă vrei să știi ce m-a impresionat cel mai tare, e că nimeni nu m-a făcut să mă simt rușinată.
Nici pentru cum am ajuns.
Nici pentru cât am așteptat.
Nici pentru reținerile multe.
Nici pentru cum strâng mânerul scaunului când mă agit, dar încerc să nu deranjez.
De aceea am scris toate astea. Pentru că, da, e încă greu să vorbești despre frica asta în era zâmbetului de reclamă, în bula Instagramului cu „vizita la stomatolog” prezentată ca experiență de spa. Pentru că pentru mulți dintre noi, ăștia crescuți în ani de igienă discutabilă și tratamente făcute „când era timpul”, realitatea încă e alta.
Fricile astea nu sunt rușinoase. Sunt reale.
Și e momentul să le recunoaștem. Să le înțelegem, Să le ”reparăm”.
P.S.: Să nu uit: Bulevardul Decebal 9, Piatra Neamț, 0233 278 686