Acum 8 ani, pe vremea asta, eram cu Ionuț la Brașov, la Răzvi. Eram la el, la apartament, și verificam geanta pentru maternitate din 5 în 5 minute.
Îmi amintesc că pe la 12 și ceva am făcut un duș, în timpul căruia am plâns.
Întâi de frică și apoi pentru că am conștientizat că o să fie ultimul duș enervant la care burta imensă o să-mi incomodeze fiecare mișcare.
Băieții stăteau la povești în bucătărie.
Fast forward pe la două jumate: îmi amintesc că eram cu Ionuț în mașină.
Nu plecasem încă din fața scării.
Mă luase o panică zdravănă și-mi auzeam bătăile inimii în urechi.
Vum. Vum. Vum. Vum.
Groaznică senzație.
Îmi mângâiam burta aproape obsesiv și nu știam ce avea să urmeze, iar asta făcea ca panica să tot crească.
Am pornit. Am făcut înconjurul blocului de vreo două ori. Am continuat drumul. Am ajuns.
Îmi amintesc momentul în care am intrat în clinică și, din clipa aceea până la anestezie, totul e doar ceață și fragmente.
Eram întinsă pe spate și întrebam într-una de Ionuț.
Știam că Ionuț trebuia să intre, să fie cu mine. Trebuia să fie acolo pentru că îmi era frică și parcă nu puteam fără el.
Anestezista mă mângâia pe frunte și îmi vorbea cu blândețe. Îmi explica tot ce se întâmplă.
Și, deși nu simțeam nimic, per total, cumva îmi era rece. Îmi era frig.
A intrat Ionuț și a venit lângă mine.
Mă ținea de mână.
M-au apăsat pe abdomen, așa cum se procedează în astfel de operații, și în doar câteva momente mi s-a schimbat viața complet. A plâns ușor. Au cântărit-o, au adus-o, mi-au pus-o alături și am început să plâng involuntar, un plâns care a ținut toate cele 3 zile de internare.
Ana-Ilinca, 16:30, 52 cm, 3 kg 200, nota 10.
Fast fast forward. 29 ianuarie 2026. 12:08.
Termin de scris acest text și, în maximum 5 minute, trebuie să ajungă de la școală.
Unde a dus prăjiturele și suc, după ce toată dimineața a stat cu emoții că „oare îmi vor spune colegii La mulți ani?”.
După ce dau „publish”, voi închide laptopul și nu voi mai răspunde decât nevoilor ei. Toate celelalte lucruri mai pot aștepta.
Lucrez mult, în general, și chiar și când sunt mai liberă nu mă joc poate cât și cum și-ar dori ea.
Azi face 8 ani și vreau să schimb asta.
Așa că azi voi fi ocupată doar cu joaca și cu ea. Cu râs și desenat și muzică și orice lucruri mai are ea să-mi povestească despre jucăriile/personajele pe care se fixează.
Acum 8 ani, pe vremea asta, eram cu Ionuț la Brașov, la Răzvi.
Acum, după 8 ani, tocmai am primit mesajul de la Răzvi, Ionuț e la lucru și Ilinca ajunge de la școală.
Panica aia de atunci nu mai e.
Mai e doar amintirea foarte vie și-un prezent în care ea crește și noi deodată cu ea.