3 pedale, la 2 picioare – Început-am școala de șoferi

Mă găsesc astăzi, douăj’patru iulie la venerabila vârstă de treij’patru de ani, în încercarea stângace, dar plină de hotărâre, de a obține permisul de conducere. Nu pentru că mi-aș dori să îmi testez abilitățile de pilot în weekend-uri sau să îmi petrec zilele în traficul infernal dă Piatra Neamț. Nicidecum. Sunt motivată de un instinct matern pur, combinat cu o doză sănătoasă de „De ce nu?” și împuternicită de vârtejul acela de sarcasm și ironie pe care l-aș putea eticheta ca fiind „poțiunea mea de supraviețuire, de zi cu zi”.

Oleacă de context

În jurul meu, niscaiva boboci care par că abia ar fi terminat liceul. Eu? Un stegozaur stingher și spinos, amuzat un pic peste măsură de faptul că școala de șoferi la care m-am înscris păstrează aceeași atmosferă a vremurilor în care dădeam bipuri, jucam Snake, stăteam la băncuțe și ieșeam la rocotecă. Adică aceeași atmosferă cringe care m-a marcat în urmă cu cinșpe ani când am avut prima dată acest zvâc de femeie independentă care vrea să conducă.

Da, și la propriu, și la figurat. Da, au trecut cinșpe ani de atunci. Da, m-am simțit ca un dinozaur.

Azi am prins prima zi de legislație. De fapt, a fost mecanică. Am râs un pic, am dat ochii peste cap de câteva ori. Am pomenit de Aro și de Oltcit spre evidenta confuzie a colegilor mei, care nu aveau idee despre ce vorbesc. Am rezistat două ore în periplul fantasmagoric prin tărâmul blocului motor bântuit de fantomele glumelor cu iz sexual ale profesorului vizibil neimpresionat de trecerea nemiloasă a anilor. Am semnat prezența.

Primul obstacol pe care l-am întâmpinat de cum am pășit pragul și am conștientizat de ce sunt acolo?

Frica de condus. Nici nu am început orele de conducere, dar în momentul acesta nu îmi este frică de niciun alt lucru mai mult decât de a pune mâna pe volan și a porni la drum.

Da, și la propriu, și la figurat.

Cu toate acestea, am stat eu și m-am gândit… dacă am reușit eu să schimb scutece cu-o mână și să termin rapoarte de lucru cu cealaltă, ‘oi învăța și să gestionez această temere. La momentul potrivit. Nu acum, în avans, punând cu nonșalanță răul înainte.

Mai am eu o treabă pe care o resimt la modul destul de serios: tot încerc să sugrum metaforic vocea mea interioară, aceea care îmi spune că „nu poți, nu știi, nu e pentru tine”. Aaahhh, ”dulcele” ecou al autosabotajului! Cu toate acestea, invoc dinozaurul meu interior, îi sustrag puțin din înțelepciune și-i dau înainte.

Ce înseamnă asta? Simplu. Înseamnă că îmi activez conștient super-puterile pentru a jongla cu toate obligațiile mele care ocupă deja un procentaj semnificativ din spațiul cerebral, astfel încât să fac niște loc și pentru codul rutier.

Avantajul vârstei este că îmi dă, pe lângă riduri și câteva kilograme în plus, și o perspectivă diferită asupra vieții. Știu acum că, în ciuda tuturor capcanelor și provocărilor, cea mai mare bătălie o dau cu mine însămi.

Aș fi vrut să pot să spun că e ușor, dar e la fel de ușor ca a încerca să găsești un ac pe fundul Pacificului, legat la ochi și cu mâinile la spate. Aș fi vrut să pot să spun că e distractiv, dar distractiv e un episod din „Friends” la care mă uit relaxată, stând tolănită pe canapea, cu un ceai în mână.

În ciuda tuturor dialogurilor imaginare, în contradictoriu, cu vocea din capul meu, aici sunt. Și nu pentru că aș fi vrut neapărat să fiu aici, nu pentru că e ceva ce mi-am propus sau programat din timp pe lista obiectivelor de atins, ci pentru că viața are un umor de neegalat și îmi servește sarcini cu o îndârjire sardonică, testând limitele și elasticitatea spiritului meu.

Oare voi învăța să conduc mai ușor decât îmi e să îmi depășesc temerile?

De un lucru sunt sigură: că în acea școală de șoferi, cu aerul ei anost de adolescență târzie, voi găsi răspunsuri la mai multe întrebări decât cum să parchez lateral sau cum să recunosc semnul de circulație pentru oprire versus staționare.

Deocamdată, acum, cu ochii roșii de la lumina albastră a ecranului și cu creierul plin de întrebări absolut pertinente, precum ”De ce trei pedale la două picioare?!”, mă retrag în glorie știind că am mai bifat un nou început despre care voi mai turui în scris, pe-aici.