Așa se întâmplă când te trezești într-o dimineață și-ți dai seama că te-ai scufundat într-un ocean de gânduri și observații, fără a simți nevoia să mai deschizi gura. Adică eu. Când mă trezesc eu și-mi dau seama de lucrurile astea. Punctul de plecare? Un moment banal, în care fără să vreau am început să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin.
Dacă mă întrebi, nu e deloc ușor.
Să stau acolo, eu, împachetată într-o blană de introspecție, în timp ce în jurul meu defilează parade de opinii, de idei – sau ceea ce se crede că sunt idei – și eu… tac. Și ascult. E ca și cum aș fi la o petrecere cu costume și aș alege să vin îmbrăcată în propria-mi piele.
În fine! În universul profesional… aici e adevărata provocare.
Mintea mea – interesantă creație – articulează idei, păreri, gânduri pe subiecte de toate felurile, dar își au ele rostul? Au oare aceste idei relevanță pentru ceilalți? Asta e întrebarea care mă frământă și care mă împiedică să mă exprim. Nu pentru că nu știu ce sau cum să exprim, ci pentru că nu văd sensul acestei reacții.
Un paradox interesant, în contextul în care internetul tocmai asta a devenit: locul ideal de dat cu părerea. Nu cred înăuntrul meu că lumea are nevoie de încă un ecosistem de opinii și ideații.
Când starea asta a intrat în conflict cu nevoia mea de a mă exprima prin scris, am reușit sa mă aduc în punctul în care să scriu pentru a relata observații și experiențe care au mai multă legătură cu mine.
Hmmm, oare ce-aș zice dacă m-aș întâlni cu mine cea de acum 13 ani?
Cred că m-aș bate pe spate pentru că în sfârșit nu mai am dorința aceea de a vorbi despre absolut orice, crezând cu tărie că ȘTIU lucruri. Pentru că acum simt cu toată ființa mea că de fapt știu mai nimic.
Acum, așezată confortabil pe canapeaua din livingul minții mele, privesc în urmă și realizez că această evoluție personală nu este doar o schimbare, ci mai degrabă o metamorfoză. Îmi imaginez că dacă ar exista o oglindă temporală și m-aș vedea pe mine de acum 13 ani, probabil m-aș face de râs încercând să îi explic tăcerea mea.
A vorbi nu înseamnă mereu că știi, așa cum a ști nu înseamnă mereu că trebuie să vorbești.
Da. Aici am ajuns! Eu, în această dimineață de iulie, încercând să aflu mai multe despre acest nou ”mine”, această versiune 2.0 care a ales să observe mai mult decât să vorbească și care se întreabă constant dacă are ceva cu adevărat valoros de adăugat la zgomotul constant din jur, proiectând idei în lume.
Revenind la masa tăcerii profesionale…
Mă învârt cu grația tăurașului Ferdinand în magazinul de porțelanuri prin acest peisaj aflat în continuă schimbare, dar un lucru e clar: știu sigur că a fi rezervat nu este egal cu a fi ignorant. A alege mai degrabă să observ nu înseamnă că nu am nimic de spus. Doar aleg să îmi folosesc energia pentru a asculta și a învăța. Pentru a înțelege mai în profunzime. Pentru că în acest proces de tăcere deliberată, sigur voi găsi un sens mai profund în ceea ce aleg să spun, atunci când aleg să o fac.
Am uitat cumva tot ce am învățat? Nu mai sunt relevantă? Acest vid de vorbe este oare un semn că mi-am pierdut măiestria în domeniul meu?
Până la urmă, toată lumea știe că trebuie să ai o opinie pentru a fi respectat. Sau cel puțin așa îi place societății noastre să ne facă să credem. Dacă nu ești înarmat până în dinți cu opinii, ești pierdut.
Are you, though?!