Când plouă peste Tazlău

Când plouă peste Tazlău, copiii aleargă prin bălți, nu prin biți.

Când plouă peste Tazlău, te întrebi dacă norii plâng sau râd cu lacrimi.

Când plouă peste Tazlău, mirosul de pământ ud umple aerul și aduce amintiri din copilărie.

Când plouă peste Tazlău, știi sigur că streșinile vor avea concert.

Când plouă peste Tazlău, aburii ce se ridică din râu învelesc cu grijă dealurile, ținându-le de cald.

Când plouă peste Tazlău, te pierzi privind în gol, plin de melancolie.

Când plouă peste Tazlău, aprinzi focul la plită, te aciuezi aproape de ea și lași căldura să-ți ardă obrajii.

Când plouă peste Tazlău, cauți îmbrățișări și dezmierdări non-astenice, îmbietoare și îmbătătoare.

Când plouă peste Tazlău, inventezi cuvinte precum ”non-astenice” fără să-ți fie frică de repercusiuni.

Când plouă peste Tazlău, alergi după melci și dai de curcubeu.

Când plouă peste Tazlău, ajungi să vezi că pământul sfânt nu e o țară anume, ci e fix acela pe care calci.

Când plouă peste Tazlău, aștepți și n-aștepți să treacă.

Când plouă peste Tazlău, te conectezi întâi la natură și-apoi la Facebook ca s-arăți lumii ploaia ta.

Când plouă peste Tazlău, strângi rufele-ntr-un suflet de pe culme, în culmea disperării.

Când plouă peste Tazlău, te-adăpostești și te joci cu metafore, epitete și asocieri.

Când plouă peste Tazlău, mergi prin ploaie ca și cum ai fi impermeabil la lume.

Când plouă peste Tazlău, scoți din dulap și pui pe tine, în sfârșit, hanoracul acela.

Când plouă peste Tazlău, îți miroase-a lapte după mămăligă și-ți amintești cum te luptai cu văr-tu pentru spuma de deasupra, când erați mici.

Când plouă peste Tazlău, nu mai ții cont de estetica textelor, doar scrii ce simți și simți să scrii.

Când plouă peste Tazlău, nu te-ncălzește focul, cum te-ncălzește-o vorbă bună.

Când plouă peste Tazlău, nu e nimic mai simplu, mai amplu, mai firesc.

Când plouă peste Tazlău, nu mai există luni, nici marți, nici luni, nici săptămâni.

Când plouă peste Tazlău, doar vrei să stai.