Nu știu cum să vă descriu mirosul satului în care locuiesc. Pentru că n-are un singur miros, ci straturi. Ca un parfum lucrat cu pricepere. Se așază în valuri și se schimbă pe măsură ce înaintează ziua, se mai încălzește aerul, se trezesc gospodăriile, se ridică aburul din căni, din fân, din mâncăruri.
Toamna, mai mult ca oricând, Tazlăul miroase ca și cum cineva s-a apucat să facă ordine în lume și a început cu mirosul.
Diminețile au note de vârf. De rouă rece, amestecată cu coaja groasă a strugurilor copți, încă ținuți în vie, încă neculeși. Te întâmpină direct în nări, cum ieși în curte. Și parcă și păsările știu. Își reglează ciripitul după ceasul sezonului. Când le aud dimineața, turuie de zor. Își spun una alteia că se termină anotimpul ăla cald, dar încă e destulă viață din el cât să merite cântat.
Pe măsură ce soarele ridică aburii de pe dealuri și aerul nu mai mușcă, încep să se simtă notele de mijloc. Inima mirosului. Inima vieții la sat.
Astea-s mirosuri care vin din curți. De după porți. De la focul mic, care nu se grăbește. Borș acru cu leuștean adus din grădină, aburi de mămăligă turnată pe fund de lemn, tăiței de casă zvântați pe un ștergar, lapte fiert cu răsătură.
Pentru neinițiații într-ale bucătăriei moldovenești, e laptele ăla pe care mamaia mea îl turna peste pojghița de aur întărită fix cât trebuie, la vreo două minute după ce răsturna mămăliga. Pojghiță care mai apoi se înmuia perfect în laptele cald și se răzuia corespunzător de pe pereții interiori ai ceaunului plin de tăciune. Pentru ăștia mai tineri… am putea să-i spunem un fel de lapte cu cereale, dar cerealele nu au povești, doar etichete.
Mi se pare că în diminețile de toamnă toate casele gătesc în același timp.
Mai sunt și note de carne făcută în tigaie de fontă. Și astea-s arome particulare, că știi să faci diferența între o vecină care-a-ncins un pui de țară și o alta care o scos timid la degustare, ca întâmpinare-a toamnei, niște rest de carne de la garniță. La toate acestea mai adăugăm parfumul ardeilor și vinetelor coapte pe plită și-al ardeilor umpluți de la ocazii și uite-așa se confirmă viața în satul ăsta atât de drag sufletului meu.
Dar totul are o bază. Notele de fond, cum le-ar zice parfumierii. Astea sunt cele care rămân ore întregi. Uneori zile. Uneori toată viața, dacă pleci și nu mai revii o vreme.
Tazlăul are o bază de fum de la sobele care se aprind devreme, de la frunzele arse în grădină, de la uscătura care se dă la o parte, de la lemnul care se taie pentru iarnă. Se simte rășina copacilor din pădure, mirosul mușchiului care crește pe unde vrea mușchii lui. Se simte fânul, se simt pieile întinse pentru a fi lucrate și pământul moale.
Parfumul ăsta de bază nu ți se mai ia din piele. Nu îl simți doar când deschizi geamul. Îl porți. Îl respiri reflex. Devine parte din felul în care ți se înalță pieptul și-ți coborî gândurile. Se așază în memorie, dar mai ales în instinct. Știi că e acolo chiar și când nu-l mai gândești.
E un miros care ori te leagă de locul ăsta și nu te mai lasă să pleci, ori te ține agățat de el orice-ai face, oriunde-ai fi. Îți rămâne în haine, în amintire, în gândurile pe care le ai când ți-e dor de acasă, dar nu știi exact de ce.
Toamna, Tazlăul nu e doar un sat frumos. E o formulă completă. E parfum cu identitate. Îl știi după bază, dar îl recunoști de la primele note.
Nu-l găsești în vreo sticlă pe-un raft la Sephora, el e acolo în aer, în pământ, în ceea ce rămâne după ce tragi adânc aer în piept și simți că ai inspirat ceva ce nici nu mai are nevoie să fie explicat.