Eu când nu lucrez, scriu doar despre mine. Despre ce mi se întâmplă mie, despre cine sunt, ce fac, ce văd, ce pricep eu. Pentru că pe asta sunt sigură. Nu mereu, dar de cele mai multe ori. În rest, evit și nici nu prea-mi place să-mi dau cu părerea. Cel puțin nu public. Că nu-s vreo expertă în altceva în afară de mine.
Dar azi o să încep o frază cu dar și-o să fac un exercițiu de opinat.
Sunt mamă de 5 ani și-oleacă.
Cât am stat la maternitate, după ce-am născut, am plâns. Adică 3 zile. Într-una. Pentru că hormoni și pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee de cum să o țin în brațe pe fiică-mea. Era așa mărunțică și moale, că și eu, ca multe alte generații de mămici până la și deodată cu mine, trăiam cu impresia că o s-o rup, că o s-o stric. Nu zic hop, pentru că încă n-am sărit gardul și poate-oi genera ceva traume pe parcurs, dar eu sper să nu. Îmi dau silința.
Revenind.
Am devenit mamă. Am plâns. Mult. Și după asta s-a instalat o stare continuă de ”nu știu ce fac”, ”nu știu dacă e bine ce fac” și ”ce să fac”. Constant. Stările astea de nesiguranță erau constant cu mine. Nu am citit cărți de parenting. Nu am urmărit vloguri sau podcasturi. Nu am vrut să ascult părerile altora pentru că erau peste tot și atât de multe, încât mă simțeam și mai confuză în tot oceanul de informații care navigau la liber pe interneți. Ce m-a ajutat, a fost o chestie pe care Adina, prietena mea care dăduse viață cu 2 luni înaintea mea, mi-a spus-o la un moment dat.
Și ea tot din noua și nevasta ei experiență maternală.
”Ești cel mai bun lucru care i s-a întâmplat”
Așa mi-a spus Adina. Și mi-a intrat atât de tare în minte și în suflet vorba asta a ei, încât am căpătat un curaj fantastic în a continua să fac tot ceea ce am considerat că este mai bine pentru copila mea.
Uite-așa au trecut anii. Eu încercând să fac tot ce am considerat mai bine, fiică-mea crescând. Eu învățând tot mai multe despre rolul meu, fiică-mea trecând prin toate etapele care îi erau destinate.
Dacă diversificarea a fost surprinzător de firească, nu neapărat ușoară, ce a urmat după m-a surprins maxim. Pentru că s-a întâmplat o alienare vehementă a ei de toate legumele pe care inițial le devora, pur și simplu.
Rând pe rând asistam la câte un ”Nu!” dramatic la fiecare încercare a mea de a-i oferi anumite alimente, ajungând până în faza în care dieta ei se rezuma la vreo 4, 5 preparate și-atât.
Acela a fost momentul în care au început să mi se-aprindă luminițe în bord și m-am aventurat în exteriorul bulei mele în căutare de posibile soluții. Și-am încercat o mulțime de lucruri, sfaturi, giumbușlucuri pe parcurs. Să tot fie 2 ani de atunci.
Fast forward în prezent…
La începutul anului, pașii pe care i-am făcut din punct de vedere profesional m-au adus alături de niște oameni foarte faini. Despre unul dintre ei vreau să scriu acum.
Este vorba de Narcis Cernea, nutriționist cu peste 14 ani de experiență în domeniu, experiență validată de mii de oameni care au fost și sunt vocali cu privire la propriile lor povești de transformare, transformare posibil[ cu ajutorul său.
Dacă inițial am fost impresionată de lipsa feedback-ului negativ la adresa activității sale, care pare un miraj în zilele noastre, am continuat prin a deveni profund inspirată de munca sa. Și totul a culminat cu o bucurie foarte recentă.
Narcis a lansat cartea ”Superputeri pentru copilul tău”!
Dincolo de faptul că am avut plăcerea de a participa la procesul de materializare a muncii sale din ultimul an, cartea asta m-a readus față în față cu:
- mine când eram mică
- mine când s-au instalat obiceiurile adulte
- mine când am devenit mamă
- mine la timpul prezent
În continuare fiică-mea nu mănâncă avocado, dar a cules și savurat pătrunjel verde, direct de pe strat, împreună cu mine.
În continuare eu muncesc mult prea mult, dar sunt în proces de recalibrare a vieții mele profesionale, cu nevoia ei de a fi parte din mult mai multe lucruri pe care le fac în viața de zi cu zi.
În continuare mă cert mai des decât mi-aș dori, pentru aspectele nesănătoase la care încă nu am renunțat, dar am început să conștientizez mai bine ce impact are acest lucru asupra ei, în anii ăștia în care absoarbe tot ce vede în jur.
Faza e că informațiile pe care Narcis le-a cuprins în această carte, mi-au ușurat procesele de lectură și conștientizare. Pentru că nu a încercat să îmi bage pe gât ceva, ci, ca un mecanic desăvârșit într-ale necunoscutelor părintești, a abordat orientat spre soluții fiecare martor care mi se-aprinsese mie în bord în urmă cu ceva vreme.
Și a făcut asta foarte firesc, apelând și la experiența sa de proaspăt tătic.
Mi-a dat aceeași senzație pe care am avut-o la sfârșitul lui 2017, când eram gravidă în luna a opta și am citit ”Cel mai bun tată”, a lui Alex Zamfir, deși cărțile sunt total diferite ca temă, stil, abordare, situație etc.
O senzație de înțelegere, de ”e normal să simt ce simt”, de ”nu o să fie mereu ușor, dar o să fie bine”.
De la nutriție, la dezvoltare spirituală și setarea unor premise sănătoase pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, în 330 de pagini care se parcurg pe nerăsuflate.
Așa aș rezuma cartea asta care mă ajută acum să mă împrietenesc pe mine cu un angajament față de mine și să o reîmprietenesc pe Ili cu toate legumele de care s-a despărțit acum ceva timp.
Tot scriu, șterg, scriu, șterg… uuurghhh!!
Mă tot gândesc la mamele care au făcut totul ca la carte din prima clipă. Care au alăptat perfect, care au trecut plutind printre toate aceste provocări ale maternității, în ținutele lor perfecte, neutre sau pastel, care sunt mereu țiplă în pozele lor de Facebook (da, mă simt bătrână, stau pe Fcebook, nu pe Insta, aia e). Atâta amar de vreme am irosit întrebându-mă de ce naiba nu reușesc și eu să fac asta! De atâtea ori m-am întrebat câte alte femei ‘or fi în situația mea de a bolborosi frustrate în fața ecranului între scroll-uri aiurea pe net și 500 de selfie-uri cu copiii din care neîncrederea și îndoiala nu te lasă să alegi nici măcar unul.
Eu cu mine am făcut pace din punctul ăsta de vedere între timp, dar problema la nivel mai mare a rămas. Persistă și arde mocnit acolo, în exterior.
Acelor mame care încă experimentează asta aș vrea să le spun că așa-i viața asta! Așa a fost mereu! La unele părul le stă perfect fără efort, altele au doar trei fire-n cap și alea rebele. La unele maternitatea le vine mănușă, la altele le vine să iasă pe ușă (I know, I know, cacofonie, deal with it!).
Nu există niciun șablon prestabilit în care ar trebui să încadrăm experiențele noastre. Există doar libera alegere cu privire la cum ne raportăm la toate cele.
Cartea asta ar putea să vă ajute. Ar putea să nu vă ajute. Ar putea să rezoneze maxim cu voi. Ar putea să nu. Totuși ar merita citită. Că 100 de lei îi dai pe-un tricou și-o ciocolată într-o zi oarecare de marți. Sau pe-o ieșire la cafea cu fetele, la care mergi să te plângi de oboseală, de bărbat sau că nu știi ce să îi mai faci de mâncare lu’ ăla micu’.
Cartea asta ar putea să îți ofere o perspectivă nouă asupra lucrurilor ăstora. Și s-ar putea să fie foarte tare! Sau ar putea să nu, dar nu ai vrea să afli asta chiar tu?
Cartea se numește ”Superputeri pentru copilul tău”, o poți găsi AICI și nu, nu am niciun cod de reducere, pentru că nu sunt vreun influncer și articolul ăsta nu e publicitate plătită, e doar o abrambureală de idei ca urmare a primului meu contact cu multitudinea de informații primite raportate la experiențele trăite.
Și dacă ai ajuns cu lectura până în punctul ăsta al textului, îți mega mulțumesc! E asta suficient de răsplată pentru mine.
