Blog

Am fost la Delfinariu în Constanța și-am plâns

L-am cunoscut pe Iosub în octombrie 2016. În 1 mai 2017 am mers împreună la mare, pentru prima dată. De ziua lui cum ar veni. După o noapte ploioasă petrecută regulamentar, la cort, în Vamă, am mai dormit încă două în mașină, într-o parcare pe malul Siutghiolului, în Mamaia Nord. A fost absolut genial și total în afara zonei de confort.

Anii au trecut, obiceiul a fost perpetuat, dar zona de confort în sine s-a modificat semnificativ.

Așa că anul ăsta de 1 mai am mers la Cameră Family care dă spre Promenada din Mamaia Sat și n-am mai fost doi, ci trei.

Am integrat-o și pe Ilinca în obiceiul nostru, pentru că oricât de mult ne bucură momentele în care suntem doar doi, nu suntem complet noi fără ea. Că e simpatică și ne topim când îi vedem fericirea primelor dăți pe fățuca aia porțelanată și firavă. Că descoperim și redescoperim prin ea.

Exact așa cum s-a întâmplat cu mersul la Delfinariu.

Eu n-am fost niciodată la Delfinariu iar Iosub a fost când avea el însuși vârsta fetei. Adică mai ieri, în caz că citește și el acest text.

Revenind.

Delfinariul era o necunoscută, Ilinca adoră animalele în general și delfinii în mod special, așa că am neglijat preocupările milenialilor care, în frunte cu mine, contestă privarea de libertate în cazul necuvântătoarelor care ar trebui să trăiască în habitatul lor natural, și am cumpărat biletele. În ultima zi de aprilie, la unșpe fără un sfert, eram deja în cabina foto de lângă Delfinariu, zâmbind fără urmă de regret la fotografia aceea magnetică, cu noi trei având în spate un decor marin de calitate îndoielnică.

Am cedat și la insistențele Ilincăi de a-i lua plușul roz în formă de delfin, deci clișeul mioritic era aproape de perfecțiune. Turiști sadea de la Tazlău, Neamț, ne-am ocupat locurile în extrema dreaptă, destul de aproape de bazin cât să nu stau cu ochii mijiți pe durata întregului program și am ascultat cu atenție cuvântul înainte, zâmbind, gesticulând și urmărind mamiferele din apă.

Apoi a început actul artistic (cred), pe care l-aș numi ”6 delfini și-o conștientizare”.

Au fost multe momente în care am privit cu emoție animalele acelea perfecte, urând și iubind în același timp faptul că mă aflam acolo, dar a existat un moment în particular, în care unul din delfini a sărit la o înălțime destul de mare, cu o eleganță incredibilă. Ei bine, atunci m-a bușit plânsul ăla serios pe care l-am mascat cu o tuse chipurile cauzată de o ”înnecăciune” imaginară cu aer.

În clipa aceea am simțit în mine un urlet concretizat printr-o strângere involuntară a stomacului care s-ar fi tradus în vorba noastră cea de toate zilele, prin…

Elenă hăi, ce căcat faci cu viața ta? De ce ești un delfin în captivitate, în loc să fii un delfin liber?

Ideea care e? Cumva, prin saltul acela maiestuos, delfinul la care priveam cu gura căscată, m-a făcut să confrunt vocea din capul meu care mă certa mocnit de multă vreme deja. Ba că nu îmi acord suficientă atenție. Ba că tot amân să fac ceea ce profesional îmi doresc să fac. Ba că nu mai fac lucruri care să mă bucure. Ba că mă complac în rutina zilnică și nu mai caut aventurile care să mă definească.

Am mers la delfinariu pentru spectacol, am plecat de-acolo de sine ocărâtă și cu perspectiva schimbată.

Trăim într-o epocă a confortului. Tehnologia și inovația ne-au învăluit cu o pătură de stabilitate și predictibilitate. Suntem ispititi să ne retragem în colțul nostru confortabil, unde totul este familiar și previzibil. Dar oare cât de benefic este acest lucru pentru dezvoltarea noastră personală și profesională? Cât de mult ne ținem captivi potențialul atunci când refuzăm să ne aventurăm în afara acestei zone de confort?

Ei bine, experiența și cercetările ne arată că a ne rupem de zona de confort este un catalizator puternic pentru creștere și dezvoltare. Este acolo unde ne descoperim talente și aptitudini noi, unde își află extensiile orizonturile și unde învățăm lecții neprețuite despre noi înșine și despre lumea înconjurătoare. Da, este posibil să ne simțim anxioși în fața acestor provocări necunoscute, dar asta nu înseamnă că ar trebui să le evităm.

Anxietatea este un răspuns natural la incertitudine și schimbare. Este o alarmă din creier care ne strigă să rămânem în teritoriul familiar și sigur. Dar dacă ne lăsăm conduși de această anxietate și refuzăm să ieșim din zona de confort, ne lipim un autocolant pe frunte care spune…

„Refuz să mă descopăr și să cresc.”

Viața nu este despre a rămâne în zona de confort, ci despre a experimenta, a învăța și a crește. Este despre a ne descoperi noi abilități și talente, despre a ne îmbrățișa vulnerabilitățile și despre a ne accepta imperfecțiunile. Este despre a avea curajul să înfruntăm incertitudinea și să mergem înainte în ciuda fricii.

Așa că mi-am dezlipit autocolantul.

A usturat, nu mint.

L-am dezlipit pentru că acum știu că mai bine decât să fac performanță în captivitate, este să strălucesc și doar să fiu, în libertate. Una bucată delfin interior gata de ”liberare”.

Ceea ce vă doresc și vouă.

Oleacă de amintiri, oleacă de nutriție pentru copii, o recomandare

Eu când nu lucrez, scriu doar despre mine. Despre ce mi se întâmplă mie, despre cine sunt, ce fac, ce văd, ce pricep eu. Pentru că pe asta sunt sigură. Nu mereu, dar de cele mai multe ori. În rest, evit și nici nu prea-mi place să-mi dau cu părerea. Cel puțin nu public. Că nu-s vreo expertă în altceva în afară de mine.

Dar azi o să încep o frază cu dar și-o să fac un exercițiu de opinat.

Sunt mamă de 5 ani și-oleacă.

Cât am stat la maternitate, după ce-am născut, am plâns. Adică 3 zile. Într-una. Pentru că hormoni și pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee de cum să o țin în brațe pe fiică-mea. Era așa mărunțică și moale, că și eu, ca multe alte generații de mămici până la și deodată cu mine, trăiam cu impresia că o s-o rup, că o s-o stric. Nu zic hop, pentru că încă n-am sărit gardul și poate-oi genera ceva traume pe parcurs, dar eu sper să nu. Îmi dau silința.

Revenind.

Am devenit mamă. Am plâns. Mult. Și după asta s-a instalat o stare continuă de ”nu știu ce fac”, ”nu știu dacă e bine ce fac” și ”ce să fac”. Constant. Stările astea de nesiguranță erau constant cu mine. Nu am citit cărți de parenting. Nu am urmărit vloguri sau podcasturi. Nu am vrut să ascult părerile altora pentru că erau peste tot și atât de multe, încât mă simțeam și mai confuză în tot oceanul de informații care navigau la liber pe interneți. Ce m-a ajutat, a fost o chestie pe care Adina, prietena mea care dăduse viață cu 2 luni înaintea mea, mi-a spus-o la un moment dat.

Și ea tot din noua și nevasta ei experiență maternală.

”Ești cel mai bun lucru care i s-a întâmplat”

Așa mi-a spus Adina. Și mi-a intrat atât de tare în minte și în suflet vorba asta a ei, încât am căpătat un curaj fantastic în a continua să fac tot ceea ce am considerat că este mai bine pentru copila mea.

Uite-așa au trecut anii. Eu încercând să fac tot ce am considerat mai bine, fiică-mea crescând. Eu învățând tot mai multe despre rolul meu, fiică-mea trecând prin toate etapele care îi erau destinate.

Dacă diversificarea a fost surprinzător de firească, nu neapărat ușoară, ce a urmat după m-a surprins maxim. Pentru că s-a întâmplat o alienare vehementă a ei de toate legumele pe care inițial le devora, pur și simplu.

Rând pe rând asistam la câte un ”Nu!” dramatic la fiecare încercare a mea de a-i oferi anumite alimente, ajungând până în faza în care dieta ei se rezuma la vreo 4, 5 preparate și-atât.

Acela a fost momentul în care au început să mi se-aprindă luminițe în bord și m-am aventurat în exteriorul bulei mele în căutare de posibile soluții. Și-am încercat o mulțime de lucruri, sfaturi, giumbușlucuri pe parcurs. Să tot fie 2 ani de atunci.

Fast forward în prezent…

La începutul anului, pașii pe care i-am făcut din punct de vedere profesional m-au adus alături de niște oameni foarte faini. Despre unul dintre ei vreau să scriu acum.

Este vorba de Narcis Cernea, nutriționist cu peste 14 ani de experiență în domeniu, experiență validată de mii de oameni care au fost și sunt vocali cu privire la propriile lor povești de transformare, transformare posibil[ cu ajutorul său.

Dacă inițial am fost impresionată de lipsa feedback-ului negativ la adresa activității sale, care pare un miraj în zilele noastre, am continuat prin a deveni profund inspirată de munca sa. Și totul a culminat cu o bucurie foarte recentă.

Narcis a lansat cartea ”Superputeri pentru copilul tău”!

Dincolo de faptul că am avut plăcerea de a participa la procesul de materializare a muncii sale din ultimul an, cartea asta m-a readus față în față cu:

  • mine când eram mică
  • mine când s-au instalat obiceiurile adulte
  • mine când am devenit mamă
  • mine la timpul prezent

În continuare fiică-mea nu mănâncă avocado, dar a cules și savurat pătrunjel verde, direct de pe strat, împreună cu mine.

În continuare eu muncesc mult prea mult, dar sunt în proces de recalibrare a vieții mele profesionale, cu nevoia ei de a fi parte din mult mai multe lucruri pe care le fac în viața de zi cu zi.

În continuare mă cert mai des decât mi-aș dori, pentru aspectele nesănătoase la care încă nu am renunțat, dar am început să conștientizez mai bine ce impact are acest lucru asupra ei, în anii ăștia în care absoarbe tot ce vede în jur.

Faza e că informațiile pe care Narcis le-a cuprins în această carte, mi-au ușurat procesele de lectură și conștientizare. Pentru că nu a încercat să îmi bage pe gât ceva, ci, ca un mecanic desăvârșit într-ale necunoscutelor părintești, a abordat orientat spre soluții fiecare martor care mi se-aprinsese mie în bord în urmă cu ceva vreme.

Și a făcut asta foarte firesc, apelând și la experiența sa de proaspăt tătic.

Mi-a dat aceeași senzație pe care am avut-o la sfârșitul lui 2017, când eram gravidă în luna a opta și am citit ”Cel mai bun tată”, a lui Alex Zamfir, deși cărțile sunt total diferite ca temă, stil, abordare, situație etc.

O senzație de înțelegere, de ”e normal să simt ce simt”, de ”nu o să fie mereu ușor, dar o să fie bine”.

De la nutriție, la dezvoltare spirituală și setarea unor premise sănătoase pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, în 330 de pagini care se parcurg pe nerăsuflate.

Așa aș rezuma cartea asta care mă ajută acum să mă împrietenesc pe mine cu un angajament față de mine și să o reîmprietenesc pe Ili cu toate legumele de care s-a despărțit acum ceva timp.

Tot scriu, șterg, scriu, șterg… uuurghhh!!

Mă tot gândesc la mamele care au făcut totul ca la carte din prima clipă. Care au alăptat perfect, care au trecut plutind printre toate aceste provocări ale maternității, în ținutele lor perfecte, neutre sau pastel, care sunt mereu țiplă în pozele lor de Facebook (da, mă simt bătrână, stau pe Fcebook, nu pe Insta, aia e). Atâta amar de vreme am irosit întrebându-mă de ce naiba nu reușesc și eu să fac asta! De atâtea ori m-am întrebat câte alte femei ‘or fi în situația mea de a bolborosi frustrate în fața ecranului între scroll-uri aiurea pe net și 500 de selfie-uri cu copiii din care neîncrederea și îndoiala nu te lasă să alegi nici măcar unul.

Eu cu mine am făcut pace din punctul ăsta de vedere între timp, dar problema la nivel mai mare a rămas. Persistă și arde mocnit acolo, în exterior.

Acelor mame care încă experimentează asta aș vrea să le spun că așa-i viața asta! Așa a fost mereu! La unele părul le stă perfect fără efort, altele au doar trei fire-n cap și alea rebele. La unele maternitatea le vine mănușă, la altele le vine să iasă pe ușă (I know, I know, cacofonie, deal with it!).

Nu există niciun șablon prestabilit în care ar trebui să încadrăm experiențele noastre. Există doar libera alegere cu privire la cum ne raportăm la toate cele.

Cartea asta ar putea să vă ajute. Ar putea să nu vă ajute. Ar putea să rezoneze maxim cu voi. Ar putea să nu. Totuși ar merita citită. Că 100 de lei îi dai pe-un tricou și-o ciocolată într-o zi oarecare de marți. Sau pe-o ieșire la cafea cu fetele, la care mergi să te plângi de oboseală, de bărbat sau că nu știi ce să îi mai faci de mâncare lu’ ăla micu’.

Cartea asta ar putea să îți ofere o perspectivă nouă asupra lucrurilor ăstora. Și s-ar putea să fie foarte tare! Sau ar putea să nu, dar nu ai vrea să afli asta chiar tu?

Cartea se numește ”Superputeri pentru copilul tău”, o poți găsi AICI și nu, nu am niciun cod de reducere, pentru că nu sunt vreun influncer și articolul ăsta nu e publicitate plătită, e doar o abrambureală de idei ca urmare a primului meu contact cu multitudinea de informații primite raportate la experiențele trăite.

Și dacă ai ajuns cu lectura până în punctul ăsta al textului, îți mega mulțumesc! E asta suficient de răsplată pentru mine.

De la Tinder, la Tazlău – 46.7232° N, 26.4678° E

TAZLĂU. Da. E ok dacă nu ai auzit de această localitate. Nici eu nu auzisem până în octombrie 2016 când, de la șaptejcinci kilometri distanță, am intrat pe Tinder și-am dat swipe right neștiind că acea mișcare banală cu degetul pe ecran avea să mă mărite nu multă vreme mai târziu.

En fin!

Habar nu aveam de Tazlău. De aceea, atunci când am ajuns aici, am fost cu atât mai prinsă în mrejele sale. Era toamnă când Iosub m-a adus la el acasă. Anotimpul meu. Erau atât de multe culori după care-mi fugeau ochii stând în mașină, în dreapta sa, super îndrăgostită și anxioasă și stângace! Am tranzitat o zonă de deal cu o priveliște panoramică ce acoperă mai multe localități și-am căscat gura exact ca un copil care se bucură de prima excursie.

Șoc! Alertă de clișeu!

Apoi, puțin mai în față a făcut dreapta și s-a așternut un soi de liniște peste sufletul meu. A fost o senzație de ”parcă e o altă lume aici”, la care nu m-am așteptat. Asta deși eram obișnuită cu viața ”la țară”, știam cum sunt satele noastre din Neamț. A fost o trecere foarte bruscă de la ”cetățean al lumii”, la ”cred că mi-am găsit locul”. Era lumina aia de Noiembrie care pica într-un mare fel. Era o liniște gălăgioasă care făcea peisajul să se miște. Era o vibrație vie în coama pădurii. Era un peisaj care imortaliza infinitul, de la care nu-mi puteam lua ochii.

Și acum în timp ce scriu și rememorez, mă copleșesc emoțiile pe care locul acesta mi le-a imprimat.

Tazlău este comuna cu un singur sat, în care Ștefan cel Mare a ctitorit Mănăstirea Tazlău în 1497, pe locul unei biserici de lemn construită de Alexandru cel bun. În care Petru Rareș a construit turnul clopotniță de la Mănăstire. În care s-a născut și a locuit doctorul și scriitorul I. I. Mironescu. Prin care a călătorit și scris ”Pe drumuri de munte”, nimeni altul decât Calistrat Hogaș.

Tazlăul este un sat înconjurat de pădure și traversat de râul care îi poartă numele și a cărui apă magică te va face de-al locului. Pentru că se spune că ”dacă bei apă din Tazlău, nu mai pleci de aici”. Este locul în care timpul trece, dar stă în loc, în același timp. Este un microunivers al contrastelor de tot felul și-al tradițiilor, al identității moldave, al porților de lemn ”care nu se mai fac, dom’ne, cum se făceau cândva” și al drumurilor bătătorite cu istorie bogată.

Tazlăul este la 35 kilometri distanță de Piatra Neamț, la 50 kilometri distanță de Bacău, la 75 kilometri distanță de Roman, are cam 2000 de locuitori și vreo 40 de birturi & magazine care da, sunt exact așa cum ți le imaginezi dacă închizi ochii și îți imaginezi birturi & magazine de la sat.

tazlau, neamt

Am dat viața la oraș pe eternitatea care s-a născut la sat.

În 2016 m-a adus Iosub în Tazlău și n-am mai plecat. Am ieșit pentru un an în UK, dar nu am plecat, plecat, cu adevărat. Și nu pentru că aici e totul minunat sau perfect. Nu pentru că ar fi aici vreun izvor ascuns de lapte și miere, din contra. Ci doar pentru că în Tazlău sufletul meu a prins niște rădăcini cum nu a prins nicăieri pe unde am mai fost și stat… București, Timișoara, Sibiu, Anglia.

Sunt între call-uri, am început ziua dorindu-mi să fie sâmbătă dimineață, stau cu laptopul în brațe și prioritizez din cele 400 de taburi deschise în mintea mea setată pe mod de lucru, simt presiune și anxietate deși drag și motivație, dar cum îmi alunecă privirea pe geam, afară, se instalează iarăși soiul ăla de liniște peste sufletul meu.

De ”parcă e o altă lume aici”, una la care nu m-am așteptat, dar la care m-am conectat.

Trollerul de la capătul tunelului

Cre’că aveam vreo dooj de ani când mi-am dat seama că trollerul pe care îl târâiam după mine din Roman până-n București, era unul ieftin și vai de capul lui. Da, cred că prin 2010, pe undeva pe la Romană, m-a lovit imaginea aceea a geamantanelor care nu păreau deloc greu de cărat. Aveau roți care funcționau corespunzătoru și pe față, și pe spate, și nu cădeau când îți luai mâna de pe ele, lăsându-le în poziție de drepți. Stăteau așa. Stăteau așa, pur și simplu, fără să trebuiască sprijinite de vreun perete sau de vreun al doilea bagaj.

A fost firescul acela al altora, care m-a cutremurat până-n măduva oaselor.

Imaginea aceea a trollerelor perfecte mi s-a-ntipărit în minte și m-a urmărit multă vreme. La fiecare întoarcere acasă, în vacanță. La fiecare escapadă la mare sau la munte. La fiecare buleandră inutilă pe care alegeam să dau banii aiurea în loc să-mi iau mâncare.

Lena cu trollerul

De aceea, dacă aveam ceva drum mai important de făcut, împrumutam câte-un troller de la oricare dintre prietenele mele, care aveau ceva disponibil. Troller din ăla micuț și super cochet de la Andreea. Troller ceva mai încăpător de la Ramona. Le luam. Mergeam. Bagajul meu era stabil și ușor de cărat. Reveneam. Le înapoiam

Apoi iar venea cine știe ce situație care necesita să scot la suprafață trollerul ăla profund defect a cărui existență părea atât de dificil de acceptat. Și uite-așa, din 2010 până prin 2014, 2015, mi-am zis mereu că ”Lasă, o să-mi iau eu un troller ok când chiar ‘oi avea bani.”. Pentru că în mintea mea, chiar credeam că e o chestiune de bani.

Ce e mai interesant, e că în toți anii ăștia, nu a fost un singur troller. Au fost vreo trei. Unul roz fuchsia. Unul roșu. Unul bleumarin închis… (ăla clasic, clasic, tre’ să îl știi, sigur)! Fiecare din astea trei a adus o perspectivă nouă asupra relației mele cu produsul în sine și noi defecte care au ajuns să îi umbrească irevocabil utilitatea. Nu conta că îmi ducea lucrurile din punctul A în punctul B, ca un Taxi Pelicanul. Conta în schimb că îmi dădea mereu senzația aceea de silă a săracului, exact ca un Taxi Pelicanul fără aer condiționat la patruj de grade și cu bancheta spate jucândă și plină de pete ale căror proveniență nu ai fi vrut să o intuiești vreodată.

Că tot am ajuns la transport, fast forward până-n noiembrie 2022, când am acceptat că a fost întotdeauna o chestiune de priorități și proiecție.

A durat ceva, dar acum am un troller finuț, cu o carcasă mai tare, dar elegantă, cu personalitate, așa, aș putea spune. Două rânduri de roți perfect funcționale, braț telescopic și un interior foarte bine compartimentat.