Deși am avut mereu grijă de unghiile mele, sunt mulți ani de când nu am mai reușit să le țin lungi. Și nici drepte, pe toate. Trei dintre ele le-am strâmbat scriind. Și pe cel puțin una o terorizez pe fond nervos. Nu o rod, dar ba trag, ba împing, ba smulg pielea din jurul ei de parcă mi-ar depinde viața de asta. Și-atâta am stresat-o, că tot crește spre stânga, de parcă visează și speră că, într-o zi, o să poată să fugă, să scape de chinul ăsta.
Read More
Din momentul în care m-am pus în fund pe toaletă, a început să mă urmărească obsesiv un parfum. Ați putea crede că e un paradox, având în vedere că eram pe toaletă, și știu ce v-ați putea imagina. Dar, întocmai ca o nălucă, m-a căpiat parfumul acela subtil, dar totuși pregnant, dulce, dar totuși pudrat spre fresh.
Așa că am căutat.
De fiecare dată când merg la dentist, acolo, pe scaun, nu se așază femeia adultă, ci se așază Elena mică. Se așază fetița pentru care mersul la stomatolog în copilărie, în anii ’90 (început de 2000), a fost un șir de experiențe profund negative. Dureri. Oameni grăbiți. O lumină albă pe față. Miros de clor, spirt și compozit, amestecate cu teamă. O frică din aia care-ți îngheață extremitățile într-o secundă. Palmele transpirate, respirația scurtă, ochii larg deschiși. Teama că „o să doară din nou”. Că „nu ai voie să te miști”. Că „durează puțin, hai că ești mare, nu te mai plânge atâta”.
Așa că, adultă fiind, mersul la stomatolog nu a fost niciodată un gest preventiv, de întreținere.
A fost un ultim resort.
O acțiune forțată de o durere care nu mai trecea cu niciun antiinflamator.
O urgență care m-a târât de fiecare dată cu ritmul cardiac crescut, cu stomacul răsucit, cu o neliniște care începea din noaptea de dinainte.
Și știu. Știu că e tabu. Că emai ușor să râdem pe seama asta. Sau pur și simplu să nu vorbim despre asta.
Să spunem că „eh, lasă, așa a fost la toți” sau „e normal, pe vremea noastră…”.
Dar nu e normal. E doar frecvent. Și sunt două lucruri diferite.
E o traumă funcțională, care se activează pe silențios. Și care, în cazul nostru, al multora dintre noi, milenialii, a stat ani la rând sub radar, deghizată în „nu am timp acum” sau „merg după sărbători” sau „o rezolv la nevoie”.
Adult în toată firea.
Că încă îți tremură genunchii pe hol.
Că și după consultații fără durere, ajungi acasă epuizat de efortul de a-ți fi ținut inima-ntr-un loc.
E trist. Și e real.
Dar partea bună e că acum putem vorbi despre asta.
Și ar trebui. Nu cu rușine. Ci cu claritate și cu curaj. Pentru că doar așa începem să ne scoatem din ciclul ăla în care mergem la stomatolog doar când nu mai avem încotro.
Eu, spre exemplu, am tot avut (am, de fapt) niște chestii mai complexe de rezolvat.
Și în ultima perioadă am mers des.
Stau în provincie. Moldova. Aia de Nord-Est. Piatra Neamț.
Și da, dacă ești de prin București, Cluj, Oradea sau Timișoara, poate nu ai pune degetul pe hartă fix pe Piatra Neamț când vine vorba de servicii medicale performante.
Nu-l asociezi cu vreo recomandare.
Poate doar cu niște știri nasoale.
Și totuși…
Totuși…
O să dau nume. Și adresă și de toate, pentru că se merită din plin să fie la ei plin.
Clinica Crisdent. Soră bună, de mamă și de tată, cu Crismed. Două clinici în aceeași casă, dar fiecare cu treaba ei.
Iar fiecare treabă, făcută ireproșabil.
Sunt deja la a patra (cred) vizită la endodont.
Și deși frica aceea adâncă din oasele mele încă se face simțită de câte ori pornesc spre clinică, odată ajunsă acolo, se instalează ceva nou.
Entuziasm. Curiozitate. Bucurie.
Nerăbdare… nerăbdarea nu de a finaliza neapărat ce e de făcut în acel moment, ci de a vedea apoi în timp rezultatul acela final care doar va trebui menținut.
În meseria mea, în domeniul creativ, e aproape totul despre experiența clientului/consumatorului/utilizatorului.
Despre cum se simte.
Ce primești, cum ești tratat, ce rămâne cu tine după.
Experiența este ceasul care dă ora exactă. Cireașa de pe tort. Factorul diferențiator.
Și e incredibil să simt, pe pielea mea, la propriu, cum acest principiu a ajuns și în stomatologie.
Cum se face tranziția de la „merg la dentist pentru că trebuie” la „merg la dentist pentru că știu că va fi bine. Pentru că știu că sunt pe mâini bune. Pentru că știu că am cu cine vorbi, că sunt ascultată, că se ține cont de felul în care funcționez, de temerile mele, de ritmul meu.”
Și dacă vrei să știi ce m-a impresionat cel mai tare, e că nimeni nu m-a făcut să mă simt rușinată.
Nici pentru cum am ajuns.
Nici pentru cât am așteptat.
Nici pentru reținerile multe.
Nici pentru cum strâng mânerul scaunului când mă agit, dar încerc să nu deranjez.
De aceea am scris toate astea. Pentru că, da, e încă greu să vorbești despre frica asta în era zâmbetului de reclamă, în bula Instagramului cu „vizita la stomatolog” prezentată ca experiență de spa. Pentru că pentru mulți dintre noi, ăștia crescuți în ani de igienă discutabilă și tratamente făcute „când era timpul”, realitatea încă e alta.
Fricile astea nu sunt rușinoase. Sunt reale.
Și e momentul să le recunoaștem. Să le înțelegem, Să le ”reparăm”.
P.S.: Să nu uit: Bulevardul Decebal 9, Piatra Neamț, 0233 278 686
La Tazlău a nins recent, așa că am scos la înaintare, plină de entuziasm, puloverele alea groase. Alea moi, în ale căror gulere îmi vâr nasul, în căutare de căldură , confort și parfum. Pe măsură ce le sortam stând pe jos în fața oglinzii dulapului din care le scosesem, mi-am surprins gândul fugind într-o dimensiune clișeu, pe care tind să o evit de obicei.
Ok, explic imediat!
Piesele acestea de îmbrăcăminte, fie ele produse ale fast fashion sau lucrate cu migală în ateliere de creație, sunt bastioanele noastre textile împotriva frigului, o metaforă vie pentru căldura și confortul uman. Ele învăluie oamenii în căldură și protecție. Exact așa cum facem noi. Când vrem, bineînțeles. Că noi avem judecată și prejudecăți și uităm deseori să o facem, dar, na…
Făcând cale-ntoarsă de la mica mea observație neaoș exprimată, a fi un pulover, în sens metaforic, înseamnă a fi sursă de căldură și confort pentru alții. Mi-ar plăcea să cred că în lumea noastră agitată, unde adesea ne simțim izolați și vulnerabili, eu sunt un pulover bine croit și călduros. Că respect rigorile unui produs calitativ, care poate oferi protecție. La cerere, bineînțeles, că nu se îmbracă nimeni cu forța. Nici în viața reală, nici în analogia mea nocturnă.
Dacă suntem atenți și analizăm un pic situația, în această capacitate de a „fi pulovere”, găsim echilibrul delicat între a oferi sprijin și a ne păstra propria integritate. Este o artă, aceea de a ști când să fii robust & protector și când să fii subtil & consolator. Și uite-așa, ca un pulover bine croit, ne adaptăm pentru a îmbrățișa contururile și nevoile celor din jur, menținându-ne totodată propria formă și structură.
A fi un pulover, metaforic vorbind, nu este doar despre a purta mohair sau cașmir. Este despre a oferi protecție, a fi un scut împotriva răcelii emoționale care adesea pătrunde în viața urbană. În această epocă a vitezei și a tehnologiei, a fi pulover înseamnă a rămâne uman, a țese relații calde și a oferi confort acolo unde este nevoie și când este cerut.
Ahh, ce text nestudiat! Am scris din nou, despre nimic, de fapt; dar dacă totuși citești rândurile acestea și îți spui ”Ah, băi, chiar, uite că nu m-am gândit la asta, dar și eu sunt un pulover!”, spune-mi ce fel de pulover ești! Ești unul purtat cu regularitate, unul purtat o dată și-abandonat în dulap, unul sobru sau unul plin de culoare?
Am tendința să scriu greu. Nu. Adică scriu ușor, dar complic textele. Nu voit. Așa gândesc, așa redau.
Mi-s alambicată.
Exact ce ziceam.
Așa că azi iau o pauză de la scriitura mea obișnuită și vreau să analizez un pic o temă mai pământească. Pentru că topicul despicat e foarte aproape de pământ.
Un subiect cu picioarele pe pământ.
Iată câteva întrebări pe care n-am îndrăznit până acum să mi le adresez, pentru că mă temeam că n-o să-mi placă deloc ce am de spus.
Și totuși, iată-mă!
Au trecut ani, am mai crescut și eu, m-am cunoscut la nivel ceva mai personal și cred că sunt gata să adresez elefantul din camera mea.
Ce sunt gambele, știe mai toată lumea (eu am dubii c-ar fi așa, dar vine sfârșitul anului, vreau să închei pe pozitiv). Ce nu știe toată lumea, este că gambele astea diferă de la om, la om. Nu există o matriță în care-ți sunt puse gambele la naștere, cu speranța că o să ai tu grija de ele să nu deraieze de la formatul inițial.
Ei bine, dintre toate miliardele de gambe din lumea asta terestră, ale mele sunt din alea care dau bătăi de cap. Tind să cred că mi-au fost atribuite pentru a mă echilibra un pic . Mult visătoare, și mai multă gambă, ca să mă țină ancorată. Multă timiditate, și mai multă gambă ca să fiu totuși bine pe picioarele mele. Ați prins ideea.
Uite asta e o întrebare la care-aș vrea să văd ce-ar răspunde Chat GPT.
Așa că, ghici ce?!
Citez:
„Gambele groase, adesea considerate un semn al robusteții și al unei constituții viguroase, pot fi rezultatul unei combinații de factori genetici, stil de viață și activitate fizică. De exemplu, persoanele care se dedau frecvent antrenamentelor de forță sau care practică sporturi precum ciclismul sau alergatul, tind să dezvolte o musculatură mai proeminentă în zona gambelor. Pe de altă parte, uneori, gambele groase pot indica o predispoziție genetică sau, în anumite cazuri, pot fi legate de afecțiuni de sănătate cum ar fi retenția de apă sau anumite dezechilibre hormonale. Este important să se realizeze o distincție între masa musculară sănătoasă și acumularea de grăsime sau alte probleme de sănătate, pentru o evaluare corectă și o abordare corespunzătoare.”
Mă deplasez.
Până recent, cu gambele astea groase făceam nervi. Îmi făceam nervi. Ba că nu se fac cizme pentru de-alde astea ca mine. Ba că se așează blugii nu știu cum. Ba că …. ba că ….
Totuși, am reușit să reduc concluzia-mi personală la ceea ce este cu adevărat important.
Cu gambele astea groase fac ce nu aș putea să fac dacă nu le-aș avea.
Adică să mă deplasez pe picioarele mele, indiferent de cum mi se-așează blugii sau că nu pot încălța cizme.
Viața se vede drăguț și din teniși!
Totuși, chiar dacă am schimbat optica, nu înseamnă că am eliminat provocările. Ele există. Sunt reale.
De la dificultatea de a găsi cizme potrivite, de a îmbrăca anumite outfituri sau de a purta șosete lungi și până la vârtejul de stereotipuri care te încadrează nemilos fie la ”Faci sală în exces”, fie la ”Uite cine rupe fast food-ul!”, nu e cale lungă. Oh, draga noastră societate, cu standardele ei! Un lucru chiar l-a clarificat bine. În vocabularul judecăților autohtone de valoare nu există nuanțe.
În schimb, există niște părți bune.
Pe principiul rău cu rău, dar mai rău e fără rău, stabilitatea pe care o oferă aceste „ancore” personale în vânturi puternice, capacitatea de a face față cu grație coborârii abrupte dintr-un autobuz supraaglomerat, sau puterea de a te impune în mulțimea de la concerte reprezintă avantaje chiar acceptabile.
Nu știu dacă sunt 100% confortabilă cu mine însămi, dar nici nu știu dacă asta este relevant în condițiile în care de fel nu sunt o persoană expansivă, exuberantă.
Și o să vă doresc ceva mai concret, cu câteva observații/sugestii pe care mi le-am notat (în telefon)/adresat la persoana a II-a singular, știind că îmi va prinde bine să le recitesc, să mi le însușesc.
Citez.
”Elena, primul sfat: Pantalonii. Dacă găsești unii care se potrivesc, cumpără-i în toate culorile. Serios, toate. S-ar putea să nu mai găsești vreodată așa ceva. Caută modele cu talie înaltă și croi drept, care să-ți echilibreze silueta. Completare: pantalonii evazați sunt prietenii tăi. Fuste? Absolut! Alege-le pe cele în A! Trust me. Și, bineînțeles, chiar dacă pare im-po-si-bil, cizmele sunt o opțiune – doar caută-le pe cele extensibile sau cu șireturi. Sunt cadoul personalizat al universului pentru tine.
Acum, hai să trecem la self-care… Exercițiile fizice sunt bune, dar nu pentru a-ți face gambetele să dispară (spoiler: nu vor dispărea), ci pentru a te simți puternică și sănătoasă. În plus, masajele regulate pot ajuta la tonifierea pielii și la reducerea senzației de greutate. Nu mai procrastina! Combină-le pe astea două!
Și, mai presus de toate, acceptarea de sine. Ești unică. Gambele astea, așa cum sunt ele, te poartă, te susțin, te propulsează în lume. Sunt ale tale, parte din povestea ta. Învață să le iubești, să te mândrești cu ele. Îmbrățișează-le cu toată inima ta. Chiar dacă sună nepotrivit și siropos. Și nu mai pune botul la toate glumele proaste. Nu merită!”
Sunt Elena și îmi place să întind rufele.
Nu știu dacă e locul potrivit pentru astfel de afirmații casnice, dar accept să fiu vulnerabilă de dragul scriiturii nocturne bazată pe dorința de-a aduce varietate în topul preferințelor etalate pe interneți.
Așadar, mă fac vinovată de această plăcere de-o simplitate ieșită din comun. Scriu asta după ce în urmă cu aproximativ 5 ore, nivelul meu de dopamină a crescut exponențial cu fiecare prosop mare, așezat la dungă și prins meticulos cu un cârlig ieftinache.
Este ceva profund în acțiunea de a întinde rufele.
Atenția la mâinile care scutură, întind și prind rufele, caracterul repetitiv al acestei acțiuni și mirosul proaspăt influențează modul în care mă raportez la imediata mea vecinătate. Toate acestea conduc la instaurarea unei stări de (aproape) meditație. Mă deconectează de la aproape orice stimuli externi și mă bagă într-o stare în care îmi aud inima bătând și îmi simt aplaudând, în cap, creierul meu de altfel aproape-atrofiat de la atâta lumină albastră.
Voi cei care stați la bloc, în orașe mari, care citiți acum și vă ziceți în gând, rânjind sarcastic ”Ce vrea nebuna asta?!”, nu vă grăbiți să judecați. Știu, știu că scosul lor pe balcon vă pune față în față cu o stradă aglomerată și un aer foarte încărcat și poluat, e firesc să simțiți puțin (foarte) diferit toată treaba asta.
De aceea mă raportez doar la ce-nseamnă pentru mine toată tărășenia asta.
Revenind.
E posibil ca totul să fie doar în capul meu sau experiența mea să fie foarte diferită de a multor altora, dar mi se pare foarte interesant de observat, de analizat.
Până nu demult, puneam rufele la uscat pe un stander. Stendăr. Uscător. Suport. Știți voi. Clasicul. Fierătanie nepretențioasă, așezată pe balcon sau în proximitatea unei surse de lumină/căldură, care servește și pentru păstrarea hainelor după uscare, atunci când procesul de împăturire se amână fără pic de rușine (a se citi: până când sunt forțată de împrejurări să îl eliberez pentru a face loc unei noi runde de rufe proaspăt spălate).
Însă acum câteva luni, soțul meu s-a gândit să dea un nou sens spațiului din spatele casei și unei sârme învelită în policlorură de vinil, care zăcea prin magazie.
Sunt perioade călduroase în care, pe parcursul unei zile, ajung să întind și să strâng și câte 4 rânduri de rufe. Pentru că se usucă repede, pot spăla mai multe. Ei bine, acelea sunt zilele în care chiar îmi amintesc de obiectivul meu măreț și destul amânat, de a mă aduce mai mult în prezent și în lumea în care exist cu adevărat, nu în lumea creată în jurul muncii pe care o fac.
Din clipa în care ies pe ușă, pășind în curte cu (am încercat să găsesc alt cuvânt pentru a evita cacofonia, dar e târziu și nu am întins suficiente rufe azi ca să fiu zen total și cu mintea odihnită) coșul de rufe plin în brațe, și până reintru în casă cu el gol și cu o dâră fină de parfum floral, intens, în urmă, ceva se petrece cu mine. Ceva bun. Ceva ce mă încarcă.
Îi ziceam lui Ionuț într-o zi, că duminica este o liniște aparte în satul nostru. O liniște care se simte. Palpabilă. O liniște pe care o simt în tot trupul și nu știu mai bine de atât să o descriu.
Eh, exact același lucru îl experimentez și la întinsul rufelor.
Acțiunea asta atât de plată, de fadă, e terapie curată și n-aș fi crezut vreodată c-o să mă prindă miezul nopții de sâmbătă și-o alarmă RO-Alert scriind despre asta, dar iată-mă aici, acum!
Chiar în timp ce tastez, un urs se plimbă agale prin zona Mănăstirii Tazlău iar eu aberez în scris în timp ce mă-ntreb silențios în minte dacă oare divinitatea (chiar!) face dosar penal pentru spălat și-ntins rufe duminica.
Dacă ai ajuns cu lectura până aici deși nu credeai vreodată că ai putea să citești atâta despre haine puse la uscat (ca atunci când dai din greșeală peste un clip cu stors de coșuri, care te scârbește și te prinde în același timp), mai fă un hei-rup și lasă un comentariu ca să îmi spui ce balsam de rufe folosești! Am o înclinație particulară către miresme și o înclinație portofelară către rapoarte bune calitate-preț, care mă țin curioasă în piața de profil.
P.S.: Lenorul ăla albastru, nu se (s)pune. E deja un clasic. Mirosul adolescenței mele romașcane, cu spatele gol și blugi largi, de rapper.
Mă găsesc astăzi, douăj’patru iulie la venerabila vârstă de treij’patru de ani, în încercarea stângace, dar plină de hotărâre, de a obține permisul de conducere. Nu pentru că mi-aș dori să îmi testez abilitățile de pilot în weekend-uri sau să îmi petrec zilele în traficul infernal dă Piatra Neamț. Nicidecum. Sunt motivată de un instinct matern pur, combinat cu o doză sănătoasă de „De ce nu?” și împuternicită de vârtejul acela de sarcasm și ironie pe care l-aș putea eticheta ca fiind „poțiunea mea de supraviețuire, de zi cu zi”.
În jurul meu, niscaiva boboci care par că abia ar fi terminat liceul. Eu? Un stegozaur stingher și spinos, amuzat un pic peste măsură de faptul că școala de șoferi la care m-am înscris păstrează aceeași atmosferă a vremurilor în care dădeam bipuri, jucam Snake, stăteam la băncuțe și ieșeam la rocotecă. Adică aceeași atmosferă cringe care m-a marcat în urmă cu cinșpe ani când am avut prima dată acest zvâc de femeie independentă care vrea să conducă.
Da, și la propriu, și la figurat. Da, au trecut cinșpe ani de atunci. Da, m-am simțit ca un dinozaur.
Azi am prins prima zi de legislație. De fapt, a fost mecanică. Am râs un pic, am dat ochii peste cap de câteva ori. Am pomenit de Aro și de Oltcit spre evidenta confuzie a colegilor mei, care nu aveau idee despre ce vorbesc. Am rezistat două ore în periplul fantasmagoric prin tărâmul blocului motor bântuit de fantomele glumelor cu iz sexual ale profesorului vizibil neimpresionat de trecerea nemiloasă a anilor. Am semnat prezența.
Frica de condus. Nici nu am început orele de conducere, dar în momentul acesta nu îmi este frică de niciun alt lucru mai mult decât de a pune mâna pe volan și a porni la drum.
Da, și la propriu, și la figurat.
Cu toate acestea, am stat eu și m-am gândit… dacă am reușit eu să schimb scutece cu-o mână și să termin rapoarte de lucru cu cealaltă, ‘oi învăța și să gestionez această temere. La momentul potrivit. Nu acum, în avans, punând cu nonșalanță răul înainte.
Mai am eu o treabă pe care o resimt la modul destul de serios: tot încerc să sugrum metaforic vocea mea interioară, aceea care îmi spune că „nu poți, nu știi, nu e pentru tine”. Aaahhh, ”dulcele” ecou al autosabotajului! Cu toate acestea, invoc dinozaurul meu interior, îi sustrag puțin din înțelepciune și-i dau înainte.
Ce înseamnă asta? Simplu. Înseamnă că îmi activez conștient super-puterile pentru a jongla cu toate obligațiile mele care ocupă deja un procentaj semnificativ din spațiul cerebral, astfel încât să fac niște loc și pentru codul rutier.
Avantajul vârstei este că îmi dă, pe lângă riduri și câteva kilograme în plus, și o perspectivă diferită asupra vieții. Știu acum că, în ciuda tuturor capcanelor și provocărilor, cea mai mare bătălie o dau cu mine însămi.
Aș fi vrut să pot să spun că e ușor, dar e la fel de ușor ca a încerca să găsești un ac pe fundul Pacificului, legat la ochi și cu mâinile la spate. Aș fi vrut să pot să spun că e distractiv, dar distractiv e un episod din „Friends” la care mă uit relaxată, stând tolănită pe canapea, cu un ceai în mână.
În ciuda tuturor dialogurilor imaginare, în contradictoriu, cu vocea din capul meu, aici sunt. Și nu pentru că aș fi vrut neapărat să fiu aici, nu pentru că e ceva ce mi-am propus sau programat din timp pe lista obiectivelor de atins, ci pentru că viața are un umor de neegalat și îmi servește sarcini cu o îndârjire sardonică, testând limitele și elasticitatea spiritului meu.
De un lucru sunt sigură: că în acea școală de șoferi, cu aerul ei anost de adolescență târzie, voi găsi răspunsuri la mai multe întrebări decât cum să parchez lateral sau cum să recunosc semnul de circulație pentru oprire versus staționare.
Deocamdată, acum, cu ochii roșii de la lumina albastră a ecranului și cu creierul plin de întrebări absolut pertinente, precum ”De ce trei pedale la două picioare?!”, mă retrag în glorie știind că am mai bifat un nou început despre care voi mai turui în scris, pe-aici.
M-am văzut acum câteva zile într-o poză. Un instantaneu candid cu fiică-mea la piscină. Vreme bună, apă limpede, pădure, frumos, în fundal. Totul mirific.
Totul, mai puțin figura mea.
Mă uitam la mine și nu înțelegeam cum pot fi eu persoana aceea de la lângă Ilinca.
Am avut întotdeauna forme, chiar și în frageda adolescență, când am început să mă înalț și să nu am idee ce naiba să fac cu mâinile alea de-mi atârnau pe lângă corp. M-am confruntat și cu ironiile copilărești, am avut parte și de niște bullying și să nu cumva să uit de modul total distorsionat în care mă priveam eu pe mine în oglindă, în vitrinele magazinelor, în geamurile mașinilor. Obsesiv, insistent, cu dispreț.
Fiecare situație și etapă în parte a fost relativ dificil de gestionat, dar am scos-o la capăt.
Am crescut, corpul meu a crescut odată cu mine și acum, privind retrospectiv, realizez că a fost mereu o luptă continuă pentru a înțelege și accepta că sunt posesoarea unei conformații nu tocmai apreciate în accepțiunea publică: șolduri late, umeri înguști, gambe mai groase.
Am început să îmi înțeleg mai bine aspectul, conformația și modul în care pur și simplu mă așezam în trupul meu, abia atunci când am pierdut formatul la care mă stabilizasem ca adult: unu șaij’opt, șaizeci și două de kilograme, o talie micuță… Avea sens! Totul spre bine!
Chiar și în sarcină m-am simțit confortabil. Mai puțin pe ultima sută de metri când simțeam că pot exploda doar dacă strănut, dar e de înțeles! Mă refer la primele luni. Alea în care când nu vomitam sau amețeam din te miri ce, simțeam că radiez. Alea în care mă uitam la tenul meu și nu-mi venea să cred cât era de luminos și elastic. Alea în care tot schimbam prin rotație cele 3 outfit-uri de maternitate pe care le aveam, și eram mulțumită oricum.
Eram bine cu mine. Apoi am născut și au intervenit oboseala și lipsa de chef. Am stagnat ca greutate. Apoi după vreo doi ani iar am fost mai bine. Am mai dat jos ceva, ceva.
Cum ziceam la început… m-am văzut acum câteva zile într-o poză și m-am surprins în mintea mea cu o exclamație care nu-mi face cinste. E în engleză și suna ceva de genul ”What the actual fuck?!”.
Știu! Știu că femeile au dintotdeauna o relație toxică-ish cu trupurile lor. Că unele se plâng ”degeaba”. Că altele nu se plâng deloc. Că unele sunt exuberante. Că altele se ascund. Că unele ”nu fac nimic în privința asta”. Că altele ”bagă prea mult la sală”. Că unele ”ar trebui să mai mănânce totuși ceva”. Că altele ”sanchi, probleme cu glanda”.
Am auzit de-a lungul anilor atâtea și-atâtea impresii ale altora despre kilogramele mele sau kilogramele altor femei încât mi-am distorsionat propria-mi părere despre mine și uite cum stătea Elena cu telefonul în mână privind la o poză cu ea însăși exclamând ca toți comentatorii ăia profesioniști, al căror sport preferat este datul cu părerea despre orice și oricine.
Ptiiiuuu!! Să-mi scuip în sân și să-mi dau una, că tare-mi mai plăcea să cred despre mine că empatizez și sunt corectă.
Păi cu tine, Eleno, ești? Zi! Ești?
Nu prea sunt. Ha! Cum am ajuns eu să trag concluzii despre rădăcina problemelor mele cu greutatea, încercând să scriu niște rânduri din care nu credeam să iasă ceva cât de cât!
Se pare că s-a produs un click undeva, în mine. Am tot dat naștere în ultima vreme unor noi începuturi și poate că de data asta voi fi consecventă și în raport cu modul în care mă face să mă simt felul în care arăt. Că nu e deloc ușor.
În fiecare kilogram în plus sau în minus, în fiecare formă și detaliu al trupului meu, există o poveste a cărei autoare sunt eu. Într-una sunt eu mâncând fast food. În alta sunt eu petrecând 10 ore pe zi la calculator. În alta sunt eu plimbându-mă cu Iosub și Ilinca prin pădure. În alta suntem tot noi trei coborând de pe Cozla.
Alegeri… Alegeri…