Posts in Locuri

Dor de Pepitedor

Azi m-am trezit la 6. A început școala. Cu ochii pe jumătate închiși am pregătit pachetul Ilincăi, i-am prins părul, am dus-o la microbuz, am revăzut gașca părinților „la program”, am revenit acasă, am dat play la positive jazz-ul de fundal, am deschis laptopul și m-a lovit.

M-a lovit dorul de diminețile urbane în care de la prima oră împăcam eficient și munca, și pofta de cafea bună și mic dejun delicios pregătit de oricine altcineva în afară de mine. Și uite-așa am început să tânjesc scriind aici despre dragul de Pepitedor. Unii i-ar spune bistro cu specific franțuzesc, în Piatra Neamț.

Eu îi spun pansament pentru suflet, care e neapărat să se aplice în zilele pline.

Stau acum în fața ecranului și în loc să fi trecut deja de douăzeci de minute la prioritățile de pe ordinea de zi, mă gândesc doar la cât de bine ar fi prins acum niște Ouă Benedict, un espresso scurt și un croissant cu unt în decorul calmant din locație și cu zumzetul brutăriei/patiseriei deschise ca soundtrack.

E magic nu doar să simți mirosul produselor proaspete.
E magic nu doar să vezi cum sunt preparate.
E magic să auzi mișcarea și freamătul aparatelor și mâinilor de aur care pregătesc cu atâta pricepere și dedicare toate tipurile de aluaturi franțuzești la care te-ai putea gândi.

Pepitedor are viață și ritm

De aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Mă așez, comand, mă relaxez. Îmi deschid laptopul, nu-mi crapă fruntea. Îmi dau timp. Între o gură de cafea și o înghițitură de ou poșat, reușesc să scriu mai mult decât reușesc uneori în două ore de muncă de acasă, unde zeci de tab-uri sunt deschise și creierul stă încordat.

Știu, știu, n-ar trebui să lucrezi când mănânci. Promit că nu se-ntâmplă des. Revenind, ziceam că de aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Pentru că e viu. Nu e steril, nu e silențios, nu e showroom. Mă ține atentă, dar mă și lasă în pace. Și fără să forțez nimic, mă pomenesc că lucrez fără să simt că lucrez. Că mă hrănesc nu doar din farfurie, ci și din energia locului.

Mi s-a întâmplat să merg acolo cu gândul să iau rapid o cafea și-apo să plec… dar să rămân mai bine de două ore, fără presiune. Să scriu, să răspund, să finalizez ce trăgeam de o săptămână.

Am loc, am tihnă, am chef.

Gata, Elena!
Ai treabă. Și oricum te despart vreo patruj’ de kilometri de poftele tale.

E nasol la Cluj!

Există locuri care ți se bagă pe sub piele și te umplu cu energia lor deplină. Te schimbă, îți resetează ceasul interior și îți împărtășesc, puțin câte puțin, din magia lor. Și uite-așa, fără să vrei sau să-ți dai seama, ajungi să faci mai mulți pași mergând mai puțin, să deschizi mai multe uși fără să pui mâna pe-o clanță. Sunt locuri care te inspiră, pe măsură ce tu inspiri acolo, în ele, și care îți dictează ritmul de care ai cu adevărat nevoie.

Dar să nu te păcălească vibe-ul.

E nasol la Cluj.

Prea multă lume, prea scump, prea aglomerat, prea ridicat în slăvi. Toți se mută la Cluj, toți trec prin Cluj, toți vor Cluj. Și te întrebi, pe bună dreptate, dacă e doar un trend sau dacă ai ratat ceva important între timp.

După ce trec primele ore de calibrare a ceea ce credeai că știi cu ceea ce e la fața locului, de fapt, începe să se întâmple ceva. Fără să vrei. Fără să-ți fi propus. Simți că ești într-un loc care funcționează altfel. Care n-are nevoie să-ți dovedească nimic. Pentru că nu se screme să impresioneze. Pentru că știe cine este. Și îți permite să fii. Exact cum așa ești.

piata unirii cluj napoca

Și atunci înțelegi. Nu e nasol la Cluj pentru că e scump.

Adevărul este că e nasol la Cluj pentru că n-ai cum să-l iei cu tine.

E nasol la Cluj pentru că nu știi cum poți merge încet fără să simți că rămâi în urmă. Și mai ales pentru că, atunci când pleci, ți se face un gol în stomac. Ai vrea să-l bagi în bagaj, dar nu poți. Clujul nu încape în nimic. Nu poți să împachetezi starea aia de liniște lucidă, în care timpul se dilată și totul capătă sens. N-ai cum să pui într-un bagaj conversațiile alea întâmplătoare care se simt ca niște revelații. Nici energia aia molipsitoare care te face să vrei să creezi, să schimbi, să pui în mișcare idei pe care le tot amânai.

cluj napoca 2025 august

Clujul rămâne în altă frecvență. Într-un alt tip de viață. Într-un alt fel de prezent.

Asta e partea nasoală cu Clujul.
Că-ți place prea mult.
Și nu vine cu tine.

Tartă cu lămâie și Colecții Dulci de amintiri frumoase

Au trecut mai bine de două luni de la tarta cu lămâie care mi-a schimbat complet poftele de dulce.

Și nu mă pot eu teleporta din Tazlău, direct în București, pe străduța de lângă Arena Națională, unde este locul de baștină al micilor mele plăceri vinovate, pufoase și delicioase, dar pot scrie despre ele. Că poate ațâț pe cineva care s-o duce pe acolo să se înfrupte fără frică și-o să se gândească și la mine.

Așa… Pe Cernăuți 14, colț cu bunul gust, este un locșor mic și simpatic, însuflețit de Irina și Cornel Roșu, pe care am avut ocazia să îi cunosc atunci când au acceptat să sponsorizeze o lansare de carte la care lucram, cu un candy bar. Au rezonat cu tema, au stat o noapte întreagă în laborator și au venit în ziua evenimentului cu unele dintre cele mai fine și delicioase prăjituri, printre care și prăjiturica lor mică, Maria, de nici un an.

Tarta cu lamaie cofetaria colectii dulci

Îi spune Colecții Dulci. Locșorului. Acolo, sub patronajul rozului pal și-al pasiunii inițiale pentru turtă dulce, sunt etalate felii generoase și monoporții elegante de iubire.

După evenimentul din mai care m-a aruncat fără să-mi dau seama în vâltoarea revoluției propriilor gusturi, am mers direct la sursă și, înainte să părăsesc capitala, m-am mai înfruptat o dată din tartele lor cu lămâie.

A fost petrecere la palat. La ăla gustativ.

Lăsând la o parte toate clișeele nocturne despre dulciuri, voiam doar să las în scris că mă gândesc adesea la tartele cu lămâie de la Colecții Dulci, la crusta lor perfectă, la bezeaua moale și la crema aceea catifelată care te face să te închini în fața zeilor patiseriei. Este genul de desert care îți face mintea să zboare la zile însorite, la emoții fresh și la promisiunea unor momente fericite.

Ce să mai! Atunci când viața le-a dat lămâi, Irina și Cornel au făcut tarte. Și le-au făcut bine, rău.

Totuși, nu este doar gustul care face ca această cofetărie să fie specială. Este și energia locului, o energie pură, optimistă, emanată din sufletele oamenilor minunați care își dedică timpul și pasiunea pentru a crea deserturile de colecție. Există acolo la ei o dimensiune umană și profundă pe care nu ai cum să nu o simți când le treci pragul.

Irina și Cornel nu sunt doar niște cofetari.

Sunt întâi de toate și cel mai important, părinți. Dedicarea lor nu este doar față de arta dulcelui, ci și față de copiii lor cărora le arată prin ceea ce fac că visele pot deveni realitate. Prin munca și pasiunea lor, ei oferă nu doar unele dintre cele mai gustoase deserturi, ci și cele mai valoroase lecții: importanța perseverenței, bucuria de a face ceea ce iubești și puterea de a transforma un vis într-o realitate de succes.

De la mână, pân’ la gură ar fi bine să fie de dus o tartă din aia delicioasă, dar, în lipsă, sunt doar niște cuvinte care sper eu să facă cinste efortului creativ și dulce pe care familia Roșu îl depune în fiecare zi în laboratorul lor de lângă Arena Națională.