Îmi place să-mi exprim gândurile față de cei din jur, dar creierul meu funcționează după alt tip de logică. Nu reacționează bine la „trebuie să faci asta acum”. Reacționează la „acum simt să fac asta”. Diferența dintre cele două e mare și nu se vede din exterior, dar în interior produce un blocaj real. Și se traduce în imposibilitatea de a formula ceva onest atunci când tot contextul îmi spune că urarea e obligatorie.
Read More
2024 eu nu îți mulțumesc.
No se puede.
Pentru că puteai să mă scutești de lecțiile acelea pentru care toți sunt recunoscători. Că am cerut un concediu medical de la greu și nu l-ai aprobat deși îl cam meritam, fără falsă modestie.
Ai fost și antipatic, și arogant.
N-ai niciun merit tura asta, tu.
Că am făcut pași înainte, că am făcut și-n astea 365 de zile tot ce am putut și știut mai bine în calitatea mea de mamă, că am avut răbdare cu mine și cu alții, că mi-am plătit taxele la timp, că nu m-am mai crizat la hainele neîmpăturite de pe canapeaua de sus, că am căutat soluții în loc să mă stresez inutil, că am încercat să fiu alături de oricine a simțit că are nevoie de mine, că am fost onestă cu toți clienții mei, că m-am străduit să fac loc perfecționistei din mine mai mult în proiectele profesionale și mai puțin în viața de după închiderea laptopului, că am căutat și cerut ajutor…
Pleci și plâng, dar nu plâng că pleci, ci că nu te mai întorci, că nu ai ocazia să-mi dovedești contrariul, că nu ai ocazia să mă mai scoți la o tură ca să-mi arăți că ești băiat bun de fapt.
Hai s-avem voie bună și oportunități!
Mulțean’ la toată lumea!
Am o slăbiciune.
Se trage din perioada în care eram single.
Zilele însorite, pe care le petrec pe drumuri.
Cu căștile în urechi și muzica dată la maxim.
În tren, mașină, autocar sau microbuz.
E ceva care creează dependeță în genul ăsta de mobilitate singuratică.
Lumina caldă și libertatea de a analiza milioane de detalii, în mișcare, pe un soundtrack complet diferit de cel de zi cu zi, creează mediul propice pentru ca al meu creier să susțină ideea că pot orice.
Că sunt de neoprit.
Că trebuie doar să îmi propun.
Acum sunt în drum spre Iași.
Într-un microbuz.
Cu căștile în urechi și muzica la maxim.
E frig afară.
E soare cu dinți.
Am ajuns deja pe la Trei Iazuri și tastez holbându-mă din când în când la locul ăsta unde mă aduceau ai mei când eram mică.
Amintiri vagi, cu sentimente mixte.
Pentru că acum sunt mare și s-au schimbat foarte multe.
Ramona mă așteaptă, Ilinca îmi duce dorul și Iosub tre să pună mașina la încărcat să mă aducă mâine acasă.
Până se vor lega ceva mai bine ideile în capul meu și lucrurile, în general, continui să observ din mers.
Singură.
Cu căștile în urechi și muzica la maxim.
Însorită.
Am închis calculatorul la mijlocul zilei de lucru.
Am tras pantalonii de zăpadă pe mine. Nu mai veneau. M-am îngrășat. Și reprofilat.
Am luat niște pantaloni plușați, am furat căciula fiică-mii de la Anoucka, am pus o geacă oarecare și-am fugit în pădure.
Nu. Mint. N-am fugit, am mers ușurel că alunecam cu ghetele pe care le-am încălțat.
Am făcut poze, ne-am plimbat, am râs, am privit în gol. Ionuț m-a dat cu sania. Am râs mai mult.
Apoi m-am holbat la cât de frumoasă și plină de viață e fiică-mea.
Incredibil!
După ce am finalizat chiulul, am intrat în casă și mi-am amintit că trebuie să mă întorc la treabă. Să deschid calculatorul.
De-atunci tot procrastinez.
Cum fac chiar acum. Scriind asta.
Afară încă e soare.
Și Dumnezeu știe cât am așteptat zăpada asta!
Ah, mă strigă fiică-mea. Zice că are nevoie de ajutor.
Știu că vrea doar să facă un om de zăpadă, dar o să mă prefac că e ceva mai serios de atât, ca să justifice intenția mea de a nu încheia joaca asta de azi.
O să recuperez eu.
Promit!
Nu îmi amintesc exact în ce zi am ajuns la ea, dar parcă era frig afară. Ilinca avea geaca groasă și inițial am greșit strada. Eram pe lângă Școala 3, în Piatra Neamț, apoi am făcut stânga ușor pe lîngă casa memorială a lui Calistrat Hogaș și, ca niciodată, am găsit loc de parcare pe străduța aceea foarte îngustă și mereu aglomerată.
Ili era foarte timorată și parcă văd și-acum aburul cum ieșea de câte ori spunea ”Mami, dar stai și tu, da?”. Ne-a întâmpinat în stradă și în sfârșit ajungeam la ea după multe dimineți pline de teroarea lui ”Nu vreau să merg la grădi!” și multe nopți înecate în lacrimile neputincioase ale neadaptării, ale negăsirii locului, cumva firești pentru un copil cu o sensibilitate aparte.
A fost prima dată când, privind chipul unei persoane, am avut impresia că asist la un răsărit de soare în formă umană, palpabilă.
Ne vorbeam politicos, cu pronume de politețe, în timp ce urmăream cu colțul ochiului cum fiica mea se lăsa descoperită și îmbrățișa fiecare colțișor și element din acel cuib al empatiei simțite, nu doar declarate.
Întâlnirea a fost o joacă de patruzeci de minute pentru cea mică, și un moment de ”AHA!” pentru mine. Ceea ce îi lipsea era cadrul social potrivit temperamentului ei. Îi lipsea interacțiunea valoroasă care să o facă să își dorească să se expună, în loc să se ascundă. Îi lipsea respectul pentru spațiul personal după care tânjea atât de mult, în colectivitate. Îi lipsea înțelegerea pentru plânsul involuntar care îi confirma sensibilitatea.
Acolo, la Therapy Crib, în brațele soarelui răsare, fata mea era din nou luminoasă. Așa că am tot continuat să o duc. Nu la fiecare grupă, dar ori de câte ori ne puteam deplasa la Piatra.
La început stăteam cu ea și, de dincolo de paravan, mă uitam hipnotizată la muntele de răbdare al cărui vârf părea că nu poate fi atins de orice părinte-muritor-de-rând. Auzeam cum copiii prezenți aveau revelații cu noțiuni intrinseci așa cum noi, adulții, ignorăm complet că am putea avea. Zâmbeam de una singură pentru că știam că eram acolo unde trebuie să fiu pentru copilul meu, dar și pentru mine.
Locul în care se crește empatia de mică și în care se vindecă neîncrederea în oameni, de mare.
Este omul pentru care metaforele optimismului nu ar putea niciodată părea clișee. Iar locul din care însuflețeste copiii să fie ei înșiși, se numește Therapy Crib. Și nu e un loc de joacă. Ci de învățare prin joacă. De învățare pe sine și a lumii din jur. De mici, pentru ca de mari să nu aibă frică de viață.
Am tot dus-o pe Ilinca. Până s-a făcut cald afară. O duceam mai mereu somnoroasă pentru că adormea în mașină, pe drum dinspre Tazlău, spre Piatra. Și o luam trează. Trezită. Încărcată. Cu emoții pozitive. Cu încredere. Cu povești. Cu experiențe. Cu ceai ușor îndulcit cu miere și savurat cu biscuiți digestivi care niciodată nu erau buni acasă.
Nu aveau cum să fie!
Pentru că acolo, la Sabina, fiecare biscuite avea un gust special, era îmbibat în magia locului.
Din fiecare sesiune cu Sabina, Ilinca învăța câte ceva nou despre ea și despre lumea din jurul ei. Era ca și cum, sub atenta îndrumare a Sabinei, se deschidea o ușă nouă în sufletul ei, lasând lumina să inunde fiecare colțișor. Cu gesturi mici și cuvinte alese, ea reușea să construiască un pod solid de încredere și să spulbere orice urmă de îndoială sau frică din sufletul ei.
M-am trezit spunându-i asta nu mai știu după a câta ședință. Sabinei, nu Ilincăi. Evident. Era cald afară, asta știu sigur, pentru că eu aveam o cămașă vaporoasă și ea, în cel mai natural mod cu putință, mi-a admirat articulat geanta turcoaz, la plecare. Pentru mine, femeie de treijpatru de ani, introvertită, sceptică și mai mereu obosită, dinamica aceea de 10 minute și schimbul acela de energii, au generat al doilea moment de ”AHA”.
Dincolo de ce ne arată societatea asta că este potrivit sau nu, dincolo de negativul, subestimarea, hate-ul și bullying-ul împroșcate pe toți interneții, admirația pentru o persoană încă este posibilă. Încă poți strecura în universul tău sori din ăștia nebănuiți, care pot face lumină cu personalitatea și știința lor, prin talentele pe care le au, prin munca pe care o fac, prin binele pe care îl dovedesc.
Nu pentru că am terminat călătoria noastră pe tărâmul Therapy Crib. Ci pentru că acum se bucură din plin de o nouă etapă. Pentru care s-a pregătit temeinic, dar fără efort. Acolo, la Sabina de la locul de joacă.
Mă uit adesea la ea și mă gândesc la cum a evoluat, cum s-a transformat de-a lungul lunilor de magie interioară. A învățat să își îmbrățișeze sensibilitatea. A învățat să se exprime liber, să își arate personalitatea puternică, să se bucure de fiecare clipă și să vadă lumea prin ochii curiosului, nu al fricosului.
De la dormitul la grădiniță care nu credeam că va fi posibil vreodată, la a încerca o mulțime de mâncăruri de care înainte nu s-ar fi atins sub nicio formă, Ili ne demonstrează că toți sâmburii aceia de încredere, sădiți de noi și îngrijiți corespunzător cu ajutorul Sabinei, dau roade.
Ilinca, în creșterea ei continuă, ni le arată zi de zi. Mai mult sau mai puțin. Depinde. Însă ceea ce pentru mine este și rămâne revelator, este curajul ei de a experimenta, care o conduce la a se bucura de micile victorii ale zilelor de grădi.
Și uite așa, îmi dau seama că Sabina de la locul de joacă a devenit Sabina de la punctul de reper.
Din Piatra Neamț.
De la Therapy Crib.
Nu pot adormi și mă uit de mai bine de treij de minute la poza asta. Mă răscolește și fericește pe deplin.
E de anul trecut.
Îmi amintesc exact cum se simțeau mânuțele ei în jurul gâtului meu. La fel de loiale și iubitoare sunt și acum, doar că un pic mai lungi. Pentru că ea e un pic mai înaltă. Crește. În fiecare zi.
Iar eu sper să nu înceteze vreodată să se prindă așa de mine.
Oricât de lungi ar fi brațele ei, oricât de provocatoare ar fi vârsta, oricât de departe va pleca.
Mi se întâmplă din ce în ce mai des să rămân suspendată în momente mici. În fotografii care pentru mine sunt universuri. Această poză, de exemplu, are în ea mai mult decât pot găsi eu cuvintele să explic. În poza asta era încă mica mea, cu somn bun, care-și lua avânt spre lume fără să se teamă. Pentru că știa că brațele mele sunt acolo.
Așa învață copiii să plece: cu certitudinea că pot oricând să se-ntoarcă.
Un copil te iubește complet. Nu pentru ce faci, nu pentru cum arăți, nu pentru cât te-ai străduit azi. Ci pentru că ești tu. Pentru că exiști acolo unde trebuie, exact cum trebuie. Pentru că ți-a învățat vocea, mirosul, bătăile inimii. Și s-a agățat de tine, cu tot ce are mai curat.
Uneori mă întreb dacă voi ști să las brațele ei să crească fără să trag de ele înapoi spre mine.
Când îmi va spune că e mare și că n-are nevoie. Când se va trage ușor înapoi, nu din lipsă de iubire, ci din nevoia aceea firească de desprindere. Îmi doresc să fiu pregătită. Să nu dramatizez, să nu insist. Să învăț s-o iubesc cu brațele larg deschise, nu închise peste ea.
Mai am până atunci, știu!
Mai am dimineți dulci. Mai am seri neastâmpărate. Mai am momente în care mă întreabă ce gândesc. Și mă ascultă. Pe bune, cu ochii ei mari și curioși.
Faptul că ea crește mă uimește și mă doare în același timp. Nu e durere tristă. E o tensiune greu de articulat, între recunoștință și teamă, între „ce bine” și „ce repede”.
Ilinca nu e doar copilul meu. E un om mic în devenire mare. Și dacă mâine va zbura departe, iar brațele ei nu vor fi suficient de lungi ca să m-ajungă și să se strângă în jurul gâtului meu, o voi iubi la fel. Pentru că voi avea mereu strânsoarea asta simplă, clară, completă, din „poza de anul trecut”.
Am avut întotdeauna dificultăți în a celebra micile succese dintr-o zi. Sau micile plăceri. Sau micile bucurii. Pentru că de foarte mulți ani, fiecare zi pare destul de… „la fel”.
Și prinsă în tumultul goanei după orice, cam pierd din vedere ceea ce am deja sau ceea ce s-a întâmplat deja. Li se estompează importanța la trecerea graniței dintre prezent și trecut iar eu mă reîntorc la a fugi rapid după următorul lucru de care am nevoie. Sau următoarea stare. Sau următorul obiectiv.
Ce se întâmplă dincolo de evidentul întregii acestei situații, este că eu pierd. Concentrându-mă pe goană pierd din vedere multe lucruri care m-ar ține mult mai bine ancorată în simțirea prezentului până să dispară și să devină trecut.
Sunt multe lucruri de care nu mă mai bucur la fel din această cauză.
Sunt foarte multe lucruri pe care nici nu le mai fac, din această cauză.
Și doar stau și privesc zilele cum îmi trec prin fața ochilor, pictate într-o nuanță perfectă de procrastinare.
Cred și eu! În toată gălăgia nebună a automatismelor păguboase, dar confortabile, e cam greu să pescuiesc motivație proaspătă și regăsire.
Totuși… Totuși!!! Decizia de a amâna amânarea este la mine.
Așa că pun piciorul în pragul prezentului și îmi propun să mă responsabilizez conștient și îmi iau public angajamentul ca în fiecare zi pentru următoarele 30 de zile voi publica câte un articol ce va fi highlight-ul zilei cu pricina.
Indiferent că va fi despre bine, despre anapoda sau tot felul de platitudini de o însemnătate personală aparte, voi publica zilnic sperând că această practică susținută mă va poziționa oleacă mai sus în lista priorităților mele cotidiene.
Și voi începe chiar acum.
Astăzi am strâns rufe de pe culme. Am împăturit lenjerie. Am făcut Ilincăi pancakes onomastice. Am alintat-o. I-am umflat baloane cu apă. Am lucrat. Am mers toți 3 la buni și bincu. Am revenit acasă și am privit roșiile pe strat. Am mai lucrat. Am mâncat salată de roșii cu ceapă verde, pătrunjel și mărar. Am strâns jucării. Am alintat-o iar pe Ilinca.
Vârtejul obișnuit al existenței a fost de fapt o adiere. Pentru că am transpus în practică ceea ce tot susțineam eu sus și tare până acum, la nivel declarativ: nu se sfârșește lumea, dacă eu nu mă mai agit din dorința absurdă de a face totul, mereu.
Prețuirea micromomentelor, acest subiect supra-dezbătut de o mulțime de guru ai online-ului, nu este doar o găselniță care să prindă la mileniali. Într-adevăr, practica este dusă într-o dimensiune superficială, flușturatică, dar din momentul în care începi să îi acorzi atenția cuvenită, totul se schimbă în jur.
Pentru că tu schimbi optica.
Și-apoi practica.
Și uite-abia atunci începi să simți că mult mai multe lucruri au sens. Că ești îndreptățit să simți anumite lucruri. Că nu ești doar un nebun care-aleargă aiurea împotriva conformismului, a servituții, a nevoii de a face mereu pe plac.
Dacă m-aș fi privit azi, din exterior, cu ochii de acum vreo 3 săptămâni, m-aș fi judecat aspru. M-aș fi certat. M-aș fi pedepsit. Pentru că mi s-ar fi părut că am făcut mai nimic sau cel puțin, nu suficient. Că eu așa m-am învățat: să fiu într-o continuă stare de alertă, să fac, să rezolv, să sting incendii de dimineață, până seara.
Nu știu cum e în alte sate, dar în Tazlău, aici unde locuiesc, liniștea zilelor de sărbătoare este aproape palpabilă. De cum am ieșit din casă pentru a aduna lenjeria, am simțit exact liniștea asta de care spun. Am admirat-o, am îmbrățișat-o aproape la propriu pentru că de cum am pus mâna pe primul prosop, am asociat-o cu mirosul acela proaspăt, de curat. Și s-a format în mine o bulă atemporală care s-a concretizat în câteva secunde de recunoștință totală, care s-au simțit ca ore bune.
Un moment atât de mărunt, banal și scurt, dar care m-a dat peste cap cu atâta putere și în cel mai bun sens cu putință.
Eu știu!
Viața e compusă dintr-o multitudine de stări și o multitudine de momente. Care de care mai diferite. Nu știu ce o fi mâine, dar conștientizarea de azi a fost ceea ce încă mai contează acum.
Pff… ce prezent plin de mine!
Eu când nu lucrez, scriu doar despre mine. Despre ce mi se întâmplă mie, despre cine sunt, ce fac, ce văd, ce pricep eu. Pentru că pe asta sunt sigură. Nu mereu, dar de cele mai multe ori. În rest, evit și nici nu prea-mi place să-mi dau cu părerea. Cel puțin nu public. Că nu-s vreo expertă în altceva în afară de mine.
Dar azi o să încep o frază cu dar și-o să fac un exercițiu de opinat.
Cât am stat la maternitate, după ce-am născut, am plâns. Adică 3 zile. Într-una. Pentru că hormoni și pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee de cum să o țin în brațe pe fiică-mea. Era așa mărunțică și moale, că și eu, ca multe alte generații de mămici până la și deodată cu mine, trăiam cu impresia că o s-o rup, că o s-o stric. Nu zic hop, pentru că încă n-am sărit gardul și poate-oi genera ceva traume pe parcurs, dar eu sper să nu. Îmi dau silința.
Revenind.
Am devenit mamă. Am plâns. Mult. Și după asta s-a instalat o stare continuă de ”nu știu ce fac”, ”nu știu dacă e bine ce fac” și ”ce să fac”. Constant. Stările astea de nesiguranță erau constant cu mine. Nu am citit cărți de parenting. Nu am urmărit vloguri sau podcasturi. Nu am vrut să ascult părerile altora pentru că erau peste tot și atât de multe, încât mă simțeam și mai confuză în tot oceanul de informații care navigau la liber pe interneți. Ce m-a ajutat, a fost o chestie pe care Adina, prietena mea care dăduse viață cu 2 luni înaintea mea, mi-a spus-o la un moment dat.
Și ea tot din noua și nevasta ei experiență maternală.
Așa mi-a spus Adina. Și mi-a intrat atât de tare în minte și în suflet vorba asta a ei, încât am căpătat un curaj fantastic în a continua să fac tot ceea ce am considerat că este mai bine pentru copila mea.
Uite-așa au trecut anii. Eu încercând să fac tot ce am considerat mai bine, fiică-mea crescând. Eu învățând tot mai multe despre rolul meu, fiică-mea trecând prin toate etapele care îi erau destinate.
Dacă diversificarea a fost surprinzător de firească, nu neapărat ușoară, ce a urmat după m-a surprins maxim. Pentru că s-a întâmplat o alienare vehementă a ei de toate legumele pe care inițial le devora, pur și simplu.
Rând pe rând asistam la câte un ”Nu!” dramatic la fiecare încercare a mea de a-i oferi anumite alimente, ajungând până în faza în care dieta ei se rezuma la vreo 4, 5 preparate și-atât.
Acela a fost momentul în care au început să mi se-aprindă luminițe în bord și m-am aventurat în exteriorul bulei mele în căutare de posibile soluții. Și-am încercat o mulțime de lucruri, sfaturi, giumbușlucuri pe parcurs. Să tot fie 2 ani de atunci.
La începutul anului, pașii pe care i-am făcut din punct de vedere profesional m-au adus alături de niște oameni foarte faini. Despre unul dintre ei vreau să scriu acum.
Este vorba de Narcis Cernea, nutriționist cu peste 14 ani de experiență în domeniu, experiență validată de mii de oameni care au fost și sunt vocali cu privire la propriile lor povești de transformare, transformare posibil[ cu ajutorul său.
Dacă inițial am fost impresionată de lipsa feedback-ului negativ la adresa activității sale, care pare un miraj în zilele noastre, am continuat prin a deveni profund inspirată de munca sa. Și totul a culminat cu o bucurie foarte recentă.
Dincolo de faptul că am avut plăcerea de a participa la procesul de materializare a muncii sale din ultimul an, cartea asta m-a readus față în față cu:
În continuare fiică-mea nu mănâncă avocado, dar a cules și savurat pătrunjel verde, direct de pe strat, împreună cu mine.
În continuare eu muncesc mult prea mult, dar sunt în proces de recalibrare a vieții mele profesionale, cu nevoia ei de a fi parte din mult mai multe lucruri pe care le fac în viața de zi cu zi.
În continuare mă cert mai des decât mi-aș dori, pentru aspectele nesănătoase la care încă nu am renunțat, dar am început să conștientizez mai bine ce impact are acest lucru asupra ei, în anii ăștia în care absoarbe tot ce vede în jur.
Faza e că informațiile pe care Narcis le-a cuprins în această carte, mi-au ușurat procesele de lectură și conștientizare. Pentru că nu a încercat să îmi bage pe gât ceva, ci, ca un mecanic desăvârșit într-ale necunoscutelor părintești, a abordat orientat spre soluții fiecare martor care mi se-aprinsese mie în bord în urmă cu ceva vreme.
Și a făcut asta foarte firesc, apelând și la experiența sa de proaspăt tătic.
Mi-a dat aceeași senzație pe care am avut-o la sfârșitul lui 2017, când eram gravidă în luna a opta și am citit ”Cel mai bun tată”, a lui Alex Zamfir, deși cărțile sunt total diferite ca temă, stil, abordare, situație etc.
O senzație de înțelegere, de ”e normal să simt ce simt”, de ”nu o să fie mereu ușor, dar o să fie bine”.
Așa aș rezuma cartea asta care mă ajută acum să mă împrietenesc pe mine cu un angajament față de mine și să o reîmprietenesc pe Ili cu toate legumele de care s-a despărțit acum ceva timp.
Tot scriu, șterg, scriu, șterg… uuurghhh!!
Mă tot gândesc la mamele care au făcut totul ca la carte din prima clipă. Care au alăptat perfect, care au trecut plutind printre toate aceste provocări ale maternității, în ținutele lor perfecte, neutre sau pastel, care sunt mereu țiplă în pozele lor de Facebook (da, mă simt bătrână, stau pe Fcebook, nu pe Insta, aia e). Atâta amar de vreme am irosit întrebându-mă de ce naiba nu reușesc și eu să fac asta! De atâtea ori m-am întrebat câte alte femei ‘or fi în situația mea de a bolborosi frustrate în fața ecranului între scroll-uri aiurea pe net și 500 de selfie-uri cu copiii din care neîncrederea și îndoiala nu te lasă să alegi nici măcar unul.
Eu cu mine am făcut pace din punctul ăsta de vedere între timp, dar problema la nivel mai mare a rămas. Persistă și arde mocnit acolo, în exterior.
Acelor mame care încă experimentează asta aș vrea să le spun că așa-i viața asta! Așa a fost mereu! La unele părul le stă perfect fără efort, altele au doar trei fire-n cap și alea rebele. La unele maternitatea le vine mănușă, la altele le vine să iasă pe ușă (I know, I know, cacofonie, deal with it!).
Cartea asta ar putea să vă ajute. Ar putea să nu vă ajute. Ar putea să rezoneze maxim cu voi. Ar putea să nu. Totuși ar merita citită. Că 100 de lei îi dai pe-un tricou și-o ciocolată într-o zi oarecare de marți. Sau pe-o ieșire la cafea cu fetele, la care mergi să te plângi de oboseală, de bărbat sau că nu știi ce să îi mai faci de mâncare lu’ ăla micu’.
Cartea asta ar putea să îți ofere o perspectivă nouă asupra lucrurilor ăstora. Și s-ar putea să fie foarte tare! Sau ar putea să nu, dar nu ai vrea să afli asta chiar tu?
Cartea se numește ”Superputeri pentru copilul tău”, o poți găsi AICI și nu, nu am niciun cod de reducere, pentru că nu sunt vreun influncer și articolul ăsta nu e publicitate plătită, e doar o abrambureală de idei ca urmare a primului meu contact cu multitudinea de informații primite raportate la experiențele trăite.
Și dacă ai ajuns cu lectura până în punctul ăsta al textului, îți mega mulțumesc! E asta suficient de răsplată pentru mine.
Cre’că aveam vreo dooj de ani când mi-am dat seama că trollerul pe care îl târâiam după mine din Roman până-n București, era unul ieftin și vai de capul lui. Da, cred că prin 2010, pe undeva pe la Romană, m-a lovit imaginea aceea a geamantanelor care nu păreau deloc greu de cărat. Aveau roți care funcționau corespunzătoru și pe față, și pe spate, și nu cădeau când îți luai mâna de pe ele, lăsându-le în poziție de drepți. Stăteau așa. Stăteau așa, pur și simplu, fără să trebuiască sprijinite de vreun perete sau de vreun al doilea bagaj.
Imaginea aceea a trollerelor perfecte mi s-a-ntipărit în minte și m-a urmărit multă vreme. La fiecare întoarcere acasă, în vacanță. La fiecare escapadă la mare sau la munte. La fiecare buleandră inutilă pe care alegeam să dau banii aiurea în loc să-mi iau mâncare.
De aceea, dacă aveam ceva drum mai important de făcut, împrumutam câte-un troller de la oricare dintre prietenele mele, care aveau ceva disponibil. Troller din ăla micuț și super cochet de la Andreea. Troller ceva mai încăpător de la Ramona. Le luam. Mergeam. Bagajul meu era stabil și ușor de cărat. Reveneam. Le înapoiam
Apoi iar venea cine știe ce situație care necesita să scot la suprafață trollerul ăla profund defect a cărui existență părea atât de dificil de acceptat. Și uite-așa, din 2010 până prin 2014, 2015, mi-am zis mereu că ”Lasă, o să-mi iau eu un troller ok când chiar ‘oi avea bani.”. Pentru că în mintea mea, chiar credeam că e o chestiune de bani.
Ce e mai interesant, e că în toți anii ăștia, nu a fost un singur troller. Au fost vreo trei. Unul roz fuchsia. Unul roșu. Unul bleumarin închis… (ăla clasic, clasic, tre’ să îl știi, sigur)! Fiecare din astea trei a adus o perspectivă nouă asupra relației mele cu produsul în sine și noi defecte care au ajuns să îi umbrească irevocabil utilitatea. Nu conta că îmi ducea lucrurile din punctul A în punctul B, ca un Taxi Pelicanul. Conta în schimb că îmi dădea mereu senzația aceea de silă a săracului, exact ca un Taxi Pelicanul fără aer condiționat la patruj de grade și cu bancheta spate jucândă și plină de pete ale căror proveniență nu ai fi vrut să o intuiești vreodată.
Că tot am ajuns la transport, fast forward până-n noiembrie 2022, când am acceptat că a fost întotdeauna o chestiune de priorități și proiecție.
A durat ceva, dar acum am un troller finuț, cu o carcasă mai tare, dar elegantă, cu personalitate, așa, aș putea spune. Două rânduri de roți perfect funcționale, braț telescopic și un interior foarte bine compartimentat.