Posts in Profesional

Sindromul creativilor care le fac pe toate

Profesional

Cea mai mare provocare a creativilor care au crescut profesional odată cu apariția platformelor sociale este că mulți dintre noi am fost forțați de împrejurări să învățăm și să facem de toate. Deodată. Pe repede-înainte. Pe cont propriu. Pe salarii discutabile. Pe mașină. Pe barter. Pe încredere. Pe colaborări la negru care nu se declarau nicăieri, dar din care trăiai. Pe „ar fi ok să le faci tu pe toate, pentru că nu mai angajăm încă un om”.

Asta nu a fost un plan. A fost supraviețuire profesională.

Am făcut strategii fără să fim plătiți pentru strategie. Am livrat campanii cap-coadă fără să semnăm ca agenție. Am stat în birouri reci sau, cu deadline-uri date de „ieri” și fără feedback real. Am răspuns și la mailuri, și la mesaje pe pagină, și la telefonul șefului de firmă care întreba dacă „putem posta azi ceva simpatic cu ouă, că e Paștele”.

Și-au trecut anii.
Și-am ajuns în 2025 cu o vârstă… și un milion de complexe.

Pentru că știm multe din multe, dar parcă tot e prea puțin ca să ne asumăm un singur rol, o titulatură clară, o expertiză ușor de vândut.


Ne uităm la ceilalți și vedem cum unii au crescut în graphics. Și-au rămas acolo. Și strălucesc. Și e minunat cu atâta claritate.
Alții au performat similar în copy.

Iar noi?
Noi am trecut prin toate. Prin design, prin social, prin content, prin campanii, prin administrare de pagini, prin strategie, prin pitch-uri, prin client service, prin Excel-uri cu kpi și prin momente în care închideam laptopul și nu mai știam dacă ce facem chiar contează.

Mai ales dacă ai fost într-un loc unde „echipa de marketing” însemna tu. Un om.
Un om bun la toate, care nu și-a permis realmente vreodată să fie bun doar la un singur lucru.
Ai livrat. Ai susținut. Ai crescut.
Dar în tot acest proces, ai pierdut claritatea. Focusul. Expertiza clară.

Și-acum stai și te-ntrebi:
Dacă eu nu pot spune „sunt designer” sau „sunt copy” sau „sunt strateg”, atunci ce sunt?

Ce trec pe cartea de vizită?
Ce scriu în bio?
Ce titlu cer în contract?

Și uite-așa, pentru o dată-n viață, problema nu e că nu știi.
Problema e că știi prea multe.

Zilele trecute am intrat la joburi pe Linkedin. Și după mai bine de zece ani de freelancing și antreprenoriat, am gândit că aș îndrăzni să tranziționez către un job clasic. Apoi m-a izbit: ce caut și ce ofer pentru ceea ce aș putea căuta?

Ce păstrez din ce știu și ce-am făcut? Ce devine principal? Ce devine lateral?
Ce pur și simplu nu ar mai avea loc în posibilul meu job de azi?

Da, e minunat că știu și strategie, și creație, și execuție, și măsurare. Dar dacă nu-mi aleg direcția, mă risipesc.

La intersecția lui ”fac eu tot” moștenit de prin 2010 – 2011, cu wellbeingul lui 2025, ar cam fi cazul să aleg ce vreau să fiu. Nu ca să îmi pun o etichetă, ci ca să îmi revendic parcursul.
Pentru că tot ce știu face parte din mine.
Dar nu tot trebuie să mai facă parte din munca mea.

Între brazdă și brief – munca de acasă, la Tazlău

Profesional 2 Comments
munca de acasă la Tazlău

Munca de acasă atunci când acasă e aici, la Tazlău, e o poveste cu două fire, amândouă răsucite bine într-un fuior care, după cum bate vântul, ba se strânge, ba se încâlcește.

Aici, în acest colț cu liniște aproape deplină, eu am adus cu mine toată digitalizarea aia grea, care de ani buni îmi este meserie. Marketing. Comunicare. Campanii. Briefuri. Deadlines. Toate cu fețele lor multiple: uneori elegante, alteori sufocante. De 12 ani învârt acest mecanism, întâi ca freelancer, apoi ca mic antreprenor, cu toată responsabilitatea pe care am luat-o asupra mea de bunăvoie și nesilită de nimeni. Așa mi-am cumpărat liniștea, călătoriile, cărțile, cursurile, libertatea de-a spune că „muncesc pentru mine” și că ”așa câștig timp de petrecut în familie”. Nu m-a împins nimeni pe drumul ăsta. L-am căutat. L-am negociat cu mine. Și l-am pornit cu o siguranță care atunci părea de neclintit.

Aici, pe vale, în capătul satului, digitalul e o limbă din cele mai străine. Nu prea știe lumea ce fac eu, cu ce mă ocup, dar, privind din exterior, s-ar zice că-i treabă bună, muncă domnească; nu te prinde ploaia pe câmp, nu te apleci cu spinarea deasupra brazdei.

Și totuși, în sufletul meu de prăsila țării, s-a înfiripat… ceva. Un ceva nedenumit, nedefinit, ca o durere surdă.

În mine se bat două lumi: lumea cifrelor, KPI-urilor, briefurilor și strategiei, și lumea cealaltă, mai veche decât mine, mai adâncă decât rădăcina de stejar, lumea în care mâinile știau să facă fără să acceseze tot felul de webinarii live, gratuite, lumea în care rostul era altfel măsurat.

La prima vedere, ai zice că e o criză de voință sau o poftă trecătoare de rustic.

Totuși psihologia spune altceva: când îți atingi scopurile și totuși simți un gol, nu e din neputință, ci dintr-un conflict între valorile interne și realitatea exterioară – ceea ce faci intră în coliziune cu ceea ce ești sau ai devenit între timp.

Și tot psihologia spune că vinovăția pe care o simți când vrei altceva e semn că ai internalizat adânc normele pe care le-ai urmat până acum. Că munca asta, care m-a dus unde mi-am dorit, s-a făcut parte din cine sunt iar gândul că aș putea s-o părăsesc mă face să mă simt vinovată, ca și cum aș trăda o parte din mine.

Vinovăția vine ca un oaspete nepoftit la masa schimbării – masă de nuntă, din aia lungă cu ștergare, blide și carafe sub un cort de-ăla de-armată. Își trage-un scaun, se-așază și dă mâna cu frica. Alt oaspete nechemat, neanunțat, dar vocal și pe care e tare greu să-l ignori.

Frica e ca o cunoștință din aia îndepărtată, de tip acritură, care te face să-ți pui întrebări ce nu erau acolo ieri. Ce-o să faci dacă lași? Dacă te abați? Dacă nu mai iese bine? Dacă pierzi tot ce-ai clădit cu mâinile tale? Te apucă de cot și-ți arată către drumul bătut, ăla pe care-l știi deja, că-i sigur, că nu te duce-n prăpastie. Îți aduce aminte de rate, de copil, de contracte, de obligații. Și mai ales îți șoptește, perfid: „Mai bine stai cuminte. Acuma știi ce ai. Cine știe ce te-așteaptă dincolo.”

Poate că munca mea de acum e rodul tuturor visurilor și eforturilor de altădată.

Dar adevărul e că omul nu-i statuie.

Nu-s nici piatră de moară, nici stâlp de hotar.

Cresc. Observ. Ascult. Absorb. Trăiesc. Mă transform. Și învăț, cu fiecare dimineață care mă găsește întinsă între două lumi: una trasă de ecranul laptopului și alta de cântecul mierlei care și-a făcut penthouse în tubul de scurgere de la baza acoperișului casei.

Un lucru e cert acum. Nu mă rostogolesc într-o parte sau alta. Rămân întinsă între ce fac acum și ce-aș putea face mâine. Pentru că n-am răspunsuri și nici nu le caut cu orice preț. Muncesc mai departe, ascult, mă uit bine în jur și în mine. Timpul și mersul lucrurilor o să spună ce se cerne și ce rămâne. Până atunci, e destul că știu unde sunt și cum bate vântul pe valea asta.

Deficitul de atenție într-o meserie creativă este o provocare

Profesional
deficitul de atenție într-o meserie creativă

Deficitul de atenție într-o meserie creativă este o provocare.
Mare.

Mai ales dacă faci parte dintr-o generație care nu a conștientizat problema.
Dacă ești unul dintre aceia care au pus asta mereu pe seama dezinteresului, nu pe nevoia diagnosticării.

”Nu te interesează nimic! Toată ziua doar te plictisești!”

Sună cunoscut?

Pentru mulți dintre noi, replica asta a fost un fel de diagnostic. Așa s-a formulat: în judecăți. În comparații. În etichete care sunau a rușine, a vină, a „te-ai uitat gură-cască pe geam toată ora!”. Și pentru că nu s-a vorbit deschis, mulți am crescut cu ideea că e ceva în neregulă cu felul în care funcționăm, dar am tradus asta prin „sunt leneș”, „sunt dezorganizat”, „nu sunt destul de matur”, „n-am voință”.

Ne-am format în medii în care multitasking-ul era virtute și hiperactivitatea era confundată cu energie. Nimeni nu ne-a zis că focusul fragmentat, impulsul de a abandona lucruri din senin sau dificultatea de a ne regla energia sunt semnale, nu trăsături de caracter.

Ei bine, scriu aceste rânduri deoarece gândurile mele iar au luat-o ca Vodă prin lobodă în timp ce făceam alt task pe care l-am reprioritizat după ce am început ziua de lucru cu alt task care m-a foit toată noaptea.

Clasic.

”Nu știu cum reușești să faci atât de multe în același timp! Și bine!”

Sună cunoscut?

E complimentul-capcană. Cel care, în loc să te liniștească, îți întărește senzația că trebuie să rămâi mereu la nivelul ăla de efort haotic ca să fii validat. Ca și cum performanța depinde de presiunea pe care o pui tu însuți pe sistemul tău nervos. Și funcționează… până nu mai funcționează.

Dacă e un vacarm continuu în mintea ta și nu se face liniște nici noaptea, decât cu intervenție conștientă și exerciții…
… nu e neapărat lene. Sau lipsă de organizare. E un mecanism intern care cere învățare, antrenament, înțelegere. Și e o realitate care, neadresată, poate duce la burnout, anxietate și oboseală care nu se repară cu somn.

Dacă deseori peste zi te trezești în fața PC-ului că doar privești în gol de minute bune…
… poate nu e procastinare. E sistemul nervos care are nevoie de spațiu să respire.

Dacă în fiecare zi lucrezi la 5 lucruri deodată…
… și niciunul nu e dus până la capăt fără să te fi oprit de 15 ori, s-ar putea să te afli exact în același punct ca mulți alții, doar că n-ai vorbit despre asta până acum și crezi că ești nașpa, de unul singur.

Dacă asta creează mereu extra presiune de care apoi te gândești că ai nevoie ca să performezi…
… atunci poate ai normalizat haosul. Poate ai ajuns să crezi că doar în alertă ești productiv. Că fără deadline strâns, n-ai vlagă. Că ai nevoie de „criză” ca să intri în flow.

Nu ești singur!

Poate nu e doar un stil de lucru. Poate nu e doar un „obicei prost”. Poate nu e lipsă de disciplină sau de interes. Poate e o nevoie reală de structură pe care n-ai învățat s-o recunoști și n-ai avut resursele să o construiești singur.

Știu că e luni și ești anxios de la prima oră, dar nu ești singur!
Sunt aici, în aceeași situație și putem povesti despre asta.

Nu pentru că avem nevoie să ne plângem. Ci pentru că avem nevoie de spațiu să normalizăm.
Să ne auzim între noi fără să răsară o voce de fundal care să ne certe și să ofere sfaturi nesolicitate precum „fă-ți un to do list, e life saving!”.

P.S.: Până să dau „Publish” am vrut să dau upload la poză, dar apoi am primit un mesaj, am lăsat un reply vocal, am dat scroll de două ori pe Facebook, am verificat mail-ul și m-am asigurat că am folosit corect expresia „ca Vodă prin lobodă”.

P.P.S.: Știam că am folosit expresia corect, dar îndoiala este parte din fluxul aglomerat de gânduri al unui creativ cu deficit de atenție. Diagnosticat sau nu.

P.P.P.S: Ce urmează după P.P.S.?

P.P.P.P.S.: Cu toate acestea, ne facem treaba și o facem bine și ar trebui să vorbim mai des despre aceste provocări.


Employer Branding – sau de ce nu e bine să edităm realitatea

Profesional

În seara asta am încercat să îmi editez o poză. Fața mea în mare prim plan. Rotundă, pistruiată, cu riduri, nemachiată și ușor arsă de soare. Am intrat într-o aplicație din astea unsă cu toate alifiile AI și-am început să butonez pe-acolo. Doar trebuia să dau stânga – dreapta ca să „corectez” chestii după bunul plac.

Să „îmbunătățesc”.

Să „perfecționez”.

Să „înfrumusețez”.

Umpleam golurile din sprâncene, retușam conturul buzelor care mi-a dispărut de ceva vreme, subțiam fața, alungeam bărbia… pfaaai, da’ ce nu făceam!

Singura problemă e că după foarte mulți pași din ăștia, în loc să fiu moartă după noua mine și în extaz, mi-am dat seama că nu-mi plăcea. N-am exagerat cu filtrele și corecturile, dar chiar și așa, erau atât de evidente „îmbunătățirile” alea încât, având în vedere că eu mă cunosc destul de bine pe mine, nu mă mai pupam cu realitatea și nu găseam nimic care să-mi placă.

Pe o scară de la 1, la Loredana Groza, editarea realității din companii sub eticheta Employer Branding, atinge noi cote

Am scris și vorbit mult în ultima vreme despre Employer Branding. Am și participat la mai multe evenimente unde, în calitate de speakeri au fost manageri din diverse companii de top care lăudau din toate pozițiile cât de diferit și bun este brandul lor de angajator, ce îi face deosebiți. Asta deși cunosc angajați din organizațiile respective care se tot plâng de câțiva ani. Ba de comunicare. Ba de dinamica cu managementul. Ba de presiunea pusă psihologică pe ei nejustificat. Ba de lipsa de respect față de timpul personal dinafara orelor de program.

Să stai pe-o scenă și să spui cât de fericiți sunt angajații, lăudând cultura aprecierii implementată cu succes, în timp ce oamenii realmente caută alternative pentru a renunța la locul de muncă în care au investit nenumărate resurse personale și profesionale doar pentru a ajunge să accepte că tot nu e suficient… asta e ce numesc eu Employer Branding ratat. Un fel de Photoshopare a adevărului corporatist, cel puțin la fel de frustrantă ca experiența mea de editare a propriei fețe.

Uite-așa se aplică rapid o descriere bolduită cu „echipă dinamică” pe poza cu un birou unde nici măcar cafetiera nu se mișcă de 10 ani. Și se șlefuiește cu măiestrie un mesaj despre „oportunități de creștere” când, de fapt, singura creștere e a volumului de muncă contra-timp. Apoi, inevitabil, vine postarea pe LinkedIn cu poza echipei „super fericite” care este de fapt compusă din ”colegi” pe care nimeni nu îi cunoaște. Pentru că e doar o fotografie stock cu niște unii de prin State.

Apoi încep să „alungească bărbia” prin training-uri „de dezvoltare profesională” care constau în tutoriale pe YouTube. Apoi să „subțieze fața” prin „work-life balance”, unde balanța e mai mult înclinată spre work. Și când crezi că nu poate fi mai evidentă diferența între imagine și realitate, apare managerul la „team building” cu sloganul „Suntem ca o familie”. Sigur, o familie disfuncțională, unde unchiul acela ciudat nu se oprește din a-ți spune cum să-ți faci treaba.

E ca și cum ai încerca să vinzi un apartament superb, renovat doar pe jumătate. În exterior strălucește, dar când intri, dai de mucegai și țevi sparte.

Employer Branding nu constă doar într-un vizual atractiv pe LinkedIn sau un video cu montaj profi, care circulă la greu pe grupurile de Facebook. Dacă pe dinăuntru totul e un haos și ai angajați care abia așteaptă să găsească o oportunitate să plece, nicio poveste frumos împachetată nu va salva situația. E ca și cum ai pune sclipici pe o rană deschisă. Arată drăguț, dar problema tot acolo rămâne iar durerea se va intensifica.

Pentru că…

… Surpriză!! Potențialii candidați au prieteni, colegi și rețele sociale. Și vestea despre atmosfera reală de la birou circulă mai repede decât mailurile despre „pizza Friday”. Dacă în interior e toxicitate, lipsă de respect și zero oportunități reale de dezvoltare, nu vei păcăli pe nimeni cu promisiuni goale și zâmbete false.

Employer Branding trebuie să fie despre ceea ce este real, nu despre ceea ce vrei să pari. E o risipă monumentală de resurse să investești în iluzii, când ar trebui să investești în oameni, procese și o cultură sănătoasă. Angajații nu sunt doar actori într-un film de prezentare. Sunt adevăratele fețe ale companiei tale. Și dacă ei nu sunt fericiți, niciun strat de Photoshop nu va putea acoperi asta.

La teorie suntem campioni, dar cum faci trecerea de la un brand de angajator de fațadă, la o abordare corectă și sănătoasă?

Mă bucur că ai întrebat!

În primul rând, stop joc cu ipocrizia!

Îți dai seama că transparența nu e doar un buzzword la modă, nu? Încetează să mai umfli balonul de săpun și începe să îți asculți oamenii. Da, exact, pe aceia care vin zilnic la birou, nu doar pe cei care îți raportează doar ce vrei să auzi.

Începe cu feedback autentic și continuă cu acțiuni concrete. Pune întrebările alea grele! Ascultă răspunsurile și implementează sugestiile primite. Nimic nu erodează mai rapid încrederea decât un manager care cere feedback și apoi îl ignoră complet.

Gândește-te la ce are compania în comun cu oamenii din ea. Fă echipa să simtă că face parte din ceva real și valoros, nu doar dintr-un exercițiu de branding. Și nu, „suntem o familie” nu e suficient.

Știu, deadline-urile sunt importante, dar la fel sunt și viețile personale ale angajaților tăi. Nu te aștepta ca cineva să își sacrifice în mod constant timpul liber pentru binele companiei.

Renunță la limbajul de lemn și la frazele corporatiste. Comunică deschis, sincer și regulat. Fii transparent în privința provocărilor și succeselor companiei. Nimeni nu se așteaptă să fie totul perfect, dar oamenii apreciază onestitatea și realismul.

Recunoaște și recompensează meritele în mod corect și transparent. Nu doar pe hârtie, ci prin acțiuni concrete: bonusuri, promovări, recunoaștere publică. Oamenii vor să se simtă valorizați pentru munca lor.

Pune la punct un mediu de lucru sănătos și plăcut. Nu, nu mă refer doar la plante și birouri open-space, ci la un mediu în care oamenii se simt confortabil să fie ei înșiși, să își exprime ideile și să colaboreze fără teama de a fi judecați sau penalizați.

Par multe, grele și costisitoare?

Sunt, dar și mai grea și costisitoare ar fi o ”operație estetică” menită să corecteze din ”bisturiu”, ceea ce s-ar putea vindeca firesc, din interior. Din interiorul companiei, adicătelea.

Bună la toate și la nimic?

Profesional 1 Comment

Încă de mică am avut o problemă cu excelatul la mai multe deodată. Nu în sensul în care acest lucru nu ar fi posibil, ci că nu am înțeles cum s-ar putea așa ceva. Pentru că încă de pe vremea aceea, atunci când ceva îmi plăcea, mă cufundam cu totul. În treaba aia. Și-atât. În rest, gestionam eu și altele, dar în plan secund.

La școală a fost literatura.
În extra au fost dansurile.
În general a fost scrisul.
Mai târziu a fost hairstylingul.
Apoi comunicarea.
Au mai fost sigur și altele care mi-au fugit din minte la ora asta.

Am fost foarte bună la toate astea, dar nu la toate deodată.

Pentru că nu am înțeles și nu înțeleg cum s-ar fi putut sau cum s-ar putea una ca asta.
Am fost bună la toate astea pe rând. Mici ere de sclipire care au făcut loc altora, și altora. Perioade mai scurte sau mai lungi, din care am învățat foarte multe și prin care am trecut destul de conștientă. Experiențe și experimente.

Îi explicam astăzi unei prietene dragi cum aleg să poziționez eu în comunicare clienții care au o arie de expertiză mai diversă și largă.

Și de atunci mă tot gândesc cumva contrariată la acele persoane care cu vehemență se așază (îîhhh) fie în tabăra oamenilor care se dezvoltă o viață întreagă într-o singură direcție, fie în cea a celora care învață, pivotează și fac performanță în domenii diverse de-a lungul vieții.
Mă gândesc la determinarea cu care pot alege exclusiv oricare dintre aceste variante. Indiferent care.
Și îmi reamintesc de-o caracteristică personală pe care am nominalizat-o la mine de foarte devreme. Încă de dinainte să depășesc perioada cu Nate Dogg, șosete colorate până la genunchi și fuste școlărești cu lanțuri.

Nu am nimic ce ar putea fi catalogat ca ”preferat”, ci doar preferințe.

Am divagat.
Pardon!

Sunt zile de lucru în care comunic despre importanța versatilității și a rezilienței, cu manageri din diferite companii, doar ca să ajung la inevitabila rezistență haiducească mioritică, atunci când vine vorba de migrația profesională. Un zid uriaș de beton platonic se ridică în fața potențialului acestor persoane care au renunțat la confortul de a ști anumite lucruri, pentru a se cufunda în învățarea altora. Și este ținut acolo pe un fond superficial, dar bine de tot înrădăcinat.

Sunt alte zile în care tot managerii aceștia sunt cei care aplaudă la evenimente personaje care din dorința de-a părea cât mai bine, aleg să facă mai puțin din mai multe. Adică nu renunță la confortul de a ști anumite lucruri, pentru a se cufunda în învățarea altora. Ci fac toate deodată, urmărind lauda pentru toate la fel.

Pentru prima dată după destul de multă vreme, m-am surprins privind cel puțin încruntată la astfel de cazuri. Pentru că în general analizez situațiile și accept că sunt mai multe unghiuri din care poți vedea o situație și cum am stabilit deja că n-am preferate, n-am nici neapărat părți cu sau de care să țin morțiș, așa că îmi continui liniștită existența fără radicalizare pe un anumit subiect.

Totuși… totuși… iată-mă strâmbând din nas instinctiv parcă, la oamenii ăștia care fac de toate în goana lor după aplauze corporate.

E un comportament pe care trebuie să mi-l înțeleg și să mi-l asum. Nu prea-mi place, dar e-al meu și-i dau de capăt.

Pân-atunci însă, supunem polivalența profesională, opiniei publice:

Experiență diversă, dar fiecare perioadă cu talentul ei?

Sau experiență diversă, dar toat-odată, mereu, oricând, oriunde?

Blană de introspecție – Nu mai am nimic de zis?

Profesional

Așa se întâmplă când te trezești într-o dimineață și-ți dai seama că te-ai scufundat într-un ocean de gânduri și observații, fără a simți nevoia să mai deschizi gura. Adică eu. Când mă trezesc eu și-mi dau seama de lucrurile astea. Punctul de plecare? Un moment banal, în care fără să vreau am început să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin.

Dacă mă întrebi, nu e deloc ușor.

Să stau acolo, eu, împachetată într-o blană de introspecție, în timp ce în jurul meu defilează parade de opinii, de idei – sau ceea ce se crede că sunt idei – și eu… tac. Și ascult. E ca și cum aș fi la o petrecere cu costume și aș alege să vin îmbrăcată în propria-mi piele.

În fine! În universul profesional… aici e adevărata provocare.

Mintea mea – interesantă creație – articulează idei, păreri, gânduri pe subiecte de toate felurile, dar își au ele rostul? Au oare aceste idei relevanță pentru ceilalți? Asta e întrebarea care mă frământă și care mă împiedică să mă exprim. Nu pentru că nu știu ce sau cum să exprim, ci pentru că nu văd sensul acestei reacții.

Un paradox interesant, în contextul în care internetul tocmai asta a devenit: locul ideal de dat cu părerea. Nu cred înăuntrul meu că lumea are nevoie de încă un ecosistem de opinii și ideații.

Când starea asta a intrat în conflict cu nevoia mea de a mă exprima prin scris, am reușit sa mă aduc în punctul în care să scriu pentru a relata observații și experiențe care au mai multă legătură cu mine.

Hmmm, oare ce-aș zice dacă m-aș întâlni cu mine cea de acum 13 ani?

Cred că m-aș bate pe spate pentru că în sfârșit nu mai am dorința aceea de a vorbi despre absolut orice, crezând cu tărie că ȘTIU lucruri. Pentru că acum simt cu toată ființa mea că de fapt știu mai nimic.

Acum, așezată confortabil pe canapeaua din livingul minții mele, privesc în urmă și realizez că această evoluție personală nu este doar o schimbare, ci mai degrabă o metamorfoză. Îmi imaginez că dacă ar exista o oglindă temporală și m-aș vedea pe mine de acum 13 ani, probabil m-aș face de râs încercând să îi explic tăcerea mea.

A vorbi nu înseamnă mereu că știi, așa cum a ști nu înseamnă mereu că trebuie să vorbești.

Da. Aici am ajuns! Eu, în această dimineață de iulie, încercând să aflu mai multe despre acest nou ”mine”, această versiune 2.0 care a ales să observe mai mult decât să vorbească și care se întreabă constant dacă are ceva cu adevărat valoros de adăugat la zgomotul constant din jur, proiectând idei în lume.

Revenind la masa tăcerii profesionale…

Mă învârt cu grația tăurașului Ferdinand în magazinul de porțelanuri prin acest peisaj aflat în continuă schimbare, dar un lucru e clar: știu sigur că a fi rezervat nu este egal cu a fi ignorant. A alege mai degrabă să observ nu înseamnă că nu am nimic de spus. Doar aleg să îmi folosesc energia pentru a asculta și a învăța. Pentru a înțelege mai în profunzime. Pentru că în acest proces de tăcere deliberată, sigur voi găsi un sens mai profund în ceea ce aleg să spun, atunci când aleg să o fac.

Am uitat cumva tot ce am învățat? Nu mai sunt relevantă? Acest vid de vorbe este oare un semn că mi-am pierdut măiestria în domeniul meu?

Până la urmă, toată lumea știe că trebuie să ai o opinie pentru a fi respectat. Sau cel puțin așa îi place societății noastre să ne facă să credem. Dacă nu ești înarmat până în dinți cu opinii, ești pierdut.

Are you, though?!

Am fost la Delfinariu în Constanța și-am plâns

Profesional 2 Comments

L-am cunoscut pe Iosub în octombrie 2016. În 1 mai 2017 am mers împreună la mare, pentru prima dată. De ziua lui cum ar veni. După o noapte ploioasă petrecută regulamentar, la cort, în Vamă, am mai dormit încă două în mașină, într-o parcare pe malul Siutghiolului, în Mamaia Nord. A fost absolut genial și total în afara zonei de confort.

Anii au trecut, obiceiul a fost perpetuat, dar zona de confort în sine s-a modificat semnificativ.

Așa că anul ăsta de 1 mai am mers la Cameră Family care dă spre Promenada din Mamaia Sat și n-am mai fost doi, ci trei.

Am integrat-o și pe Ilinca în obiceiul nostru, pentru că oricât de mult ne bucură momentele în care suntem doar doi, nu suntem complet noi fără ea. Că e simpatică și ne topim când îi vedem fericirea primelor dăți pe fățuca aia porțelanată și firavă. Că descoperim și redescoperim prin ea.

Exact așa cum s-a întâmplat cu mersul la Delfinariu.

Eu n-am fost niciodată la Delfinariu iar Iosub a fost când avea el însuși vârsta fetei. Adică mai ieri, în caz că citește și el acest text.

Revenind.

Delfinariul era o necunoscută, Ilinca adoră animalele în general și delfinii în mod special, așa că am neglijat preocupările milenialilor care, în frunte cu mine, contestă privarea de libertate în cazul necuvântătoarelor care ar trebui să trăiască în habitatul lor natural, și am cumpărat biletele. În ultima zi de aprilie, la unșpe fără un sfert, eram deja în cabina foto de lângă Delfinariu, zâmbind fără urmă de regret la fotografia aceea magnetică, cu noi trei având în spate un decor marin de calitate îndoielnică.

Am cedat și la insistențele Ilincăi de a-i lua plușul roz în formă de delfin, deci clișeul mioritic era aproape de perfecțiune. Turiști sadea de la Tazlău, Neamț, ne-am ocupat locurile în extrema dreaptă, destul de aproape de bazin cât să nu stau cu ochii mijiți pe durata întregului program și am ascultat cu atenție cuvântul înainte, zâmbind, gesticulând și urmărind mamiferele din apă.

Apoi a început actul artistic (cred), pe care l-aș numi ”6 delfini și-o conștientizare”.

Au fost multe momente în care am privit cu emoție animalele acelea perfecte, urând și iubind în același timp faptul că mă aflam acolo, dar a existat un moment în particular, în care unul din delfini a sărit la o înălțime destul de mare, cu o eleganță incredibilă. Ei bine, atunci m-a bușit plânsul ăla serios pe care l-am mascat cu o tuse chipurile cauzată de o ”înnecăciune” imaginară cu aer.

În clipa aceea am simțit în mine un urlet concretizat printr-o strângere involuntară a stomacului care s-ar fi tradus în vorba noastră cea de toate zilele, prin…

”Elenă hăi, ce căcat faci cu viața ta? De ce ești un delfin în captivitate, în loc să fii un delfin liber?”

Ideea care e? Cumva, prin saltul acela maiestuos, delfinul la care priveam cu gura căscată, m-a făcut să confrunt vocea din capul meu care mă certa mocnit de multă vreme deja. Ba că nu îmi acord suficientă atenție. Ba că tot amân să fac ceea ce profesional îmi doresc să fac. Ba că nu mai fac lucruri care să mă bucure. Ba că mă complac în rutina zilnică și nu mai caut aventurile care să mă definească.

Am mers la delfinariu pentru spectacol, am plecat de-acolo de sine ocărâtă și cu perspectiva schimbată.

Trăim într-o epocă a confortului. Tehnologia și inovația ne-au învăluit cu o pătură de stabilitate și predictibilitate. Suntem ispititi să ne retragem în colțul nostru confortabil, unde totul este familiar și previzibil. Dar oare cât de benefic este acest lucru pentru dezvoltarea noastră personală și profesională? Cât de mult ne ținem captivi potențialul atunci când refuzăm să ne aventurăm în afara acestei zone de confort?

Ei bine, experiența și cercetările ne arată că a ne rupem de zona de confort este un catalizator puternic pentru creștere și dezvoltare. Este acolo unde ne descoperim talente și aptitudini noi, unde își află extensiile orizonturile și unde învățăm lecții neprețuite despre noi înșine și despre lumea înconjurătoare. Da, este posibil să ne simțim anxioși în fața acestor provocări necunoscute, dar asta nu înseamnă că ar trebui să le evităm.

Anxietatea este un răspuns natural la incertitudine și schimbare. Este o alarmă din creier care ne strigă să rămânem în teritoriul familiar și sigur. Dar dacă ne lăsăm conduși de această anxietate și refuzăm să ieșim din zona de confort, ne lipim un autocolant pe frunte care spune…

„Refuz să mă descopăr și să cresc.”

Viața nu este despre a rămâne în zona de confort, ci despre a experimenta, a învăța și a crește. Este despre a ne descoperi noi abilități și talente, despre a ne îmbrățișa vulnerabilitățile și despre a ne accepta imperfecțiunile. Este despre a avea curajul să înfruntăm incertitudinea și să mergem înainte în ciuda fricii.

Așa că mi-am dezlipit autocolantul.

A usturat, nu mint.

L-am dezlipit pentru că acum știu că mai bine decât să fac performanță în captivitate, este să strălucesc și doar să fiu, în libertate. Una bucată delfin interior gata de ”liberare”.

Ceea ce vă doresc și vouă.