Toamna, mai mult ca oricând, Tazlăul miroase ca și cum cineva s-a apucat să facă ordine în lume și a început cu mirosul.
Read MoreTazlăul are un miros de…
Posts in Tazland
Luna lui Brumar pe coclaurile Tazlăului
Brumarul mă găsește mereu în același loc, dar niciodată în aceeași stare. Luna asta mă obligă să mă uit mai bine pe unde calc, cum respir și ce-am făcut cu timpul de până acum. Nu e nici final, nici început. E o pauză lungă între două ritmuri. Și în pauza asta, totul se vede altfel.
În Tazlău, Brumarul nu dă din coate. N-are nevoie. Își face loc cu ceața lui joasă, cu mirosul de lemn ud și cu zgomotul mut al pașilor pe iarbă aproape înghețată. Urc tot mai des, în viteză, pe dealuri, cu nasul rece și gândul la tot ce-i împrejur. Apoi, la un moment dat, zbârnâiala ATV-ului se oprește, îmi trag sufletul și doar privesc.
Aici sus, pe coclaurile Tazlăului, nu am nimic de bifat.
Doar privesc cât a mai rămas viu pe marginea pădurii și-mi amintesc cum arată o zi care nu cere nimic. Frunza s-a dus. Culoarea s-a dus. A rămas conturul. Clar, tăios. Fără distragere, fără podoabă.
Aici, sus, de unde vezi tot Tazlăul înconjurat de pădure, îți intră liniștea în oase și simți că locul ăsta n-are treabă cu timpul nostru. N-a avut niciodată. Dealurile astea au văzut oameni schimbându-se, ani buni și ani grei, dar ele au rămas cu rostul lor.
Cred că simt cum mă ia locul înapoi. Întocmai ca pe cineva care a fost mereu aici, doar că, o vreme, a umblat prin alte gânduri.
Brumarul mă pune la unison cu locul. Și-n lumina asta îngustă, simt cum în mine se strânge tot anul care-a trecut, cu muncă, cu griji, cu tot digitalul meu cărat de la oraș la capăt de sat.
Aici, pe coclaurile Tzlăului, în Brumar, n-ai cum să ții piept locului.
Îl lași să te înghită cu totul și-l lași să-ți arate cât de mic e tot restul. Și e bine așa. Fără explicații lungi. Doar să fii aici, să-l respiri, să-l calci, să-l vezi cum trece încet la iarnă.
Când plouă peste Tazlău
Când plouă peste Tazlău, copiii aleargă prin bălți, nu prin biți.
Când plouă peste Tazlău, te întrebi dacă norii plâng sau râd cu lacrimi.
Când plouă peste Tazlău, mirosul de pământ ud umple aerul și aduce amintiri din copilărie.
Când plouă peste Tazlău, știi sigur că streșinile vor avea concert.
Când plouă peste Tazlău, aburii ce se ridică din râu învelesc cu grijă dealurile, ținându-le de cald.
Când plouă peste Tazlău, te pierzi privind în gol, plin de melancolie.
Când plouă peste Tazlău, aprinzi focul la plită, te aciuezi aproape de ea și lași căldura să-ți ardă obrajii.
Când plouă peste Tazlău, cauți îmbrățișări și dezmierdări non-astenice, îmbietoare și îmbătătoare.
Când plouă peste Tazlău, inventezi cuvinte precum ”non-astenice” fără să-ți fie frică de repercusiuni.
Când plouă peste Tazlău, alergi după melci și dai de curcubeu.
Când plouă peste Tazlău, ajungi să vezi că pământul sfânt nu e o țară anume, ci e fix acela pe care calci.
Când plouă peste Tazlău, aștepți și n-aștepți să treacă.
Când plouă peste Tazlău, te conectezi întâi la natură și-apoi la Facebook ca s-arăți lumii ploaia ta.
Când plouă peste Tazlău, strângi rufele-ntr-un suflet de pe culme, în culmea disperării.
Când plouă peste Tazlău, te-adăpostești și te joci cu metafore, epitete și asocieri.
Când plouă peste Tazlău, mergi prin ploaie ca și cum ai fi impermeabil la lume.
Când plouă peste Tazlău, scoți din dulap și pui pe tine, în sfârșit, hanoracul acela.
Când plouă peste Tazlău, îți miroase-a lapte după mămăligă și-ți amintești cum te luptai cu văr-tu pentru spuma de deasupra, când erați mici.
Când plouă peste Tazlău, nu mai ții cont de estetica textelor, doar scrii ce simți și simți să scrii.
Când plouă peste Tazlău, nu te-ncălzește focul, cum te-ncălzește-o vorbă bună.
Când plouă peste Tazlău, nu e nimic mai simplu, mai amplu, mai firesc.
Când plouă peste Tazlău, nu mai există luni, nici marți, nici luni, nici săptămâni.
Când plouă peste Tazlău, doar vrei să stai.
A venit toamna, acoperă-mi umerii cu ceva?
În inima deloc agitată a Tazlăului, toamna este ca un mesaj pe Whatsapp primit de la cea mai bună prietenă: uneori previzibilă, alteori surprinzătoare, dar întotdeauna familiară și reconfortantă. M-am trezit în octombrie, luni dimineață, cu o ceașcă de cafea în mână, stând în fund pe treptele reci ale casei, privind pădurea în zare și întrebându-mă: într-un sat în care eternitatea se schimbă în fiecare secundă, ce mă face să mă conectez atât de puternic la ciclicitatea anotimpurilor?
În timp ce străzile Tazlăului susțin eroic mobilitatea rurală pentru mașini, căruțe, vaci, câini, pisici și ovine deopotrivă, pe ritmul brazilor cântați de vânt, m-am gândit la transformările pe care le aduce toamna. Nu doar cele ale naturii, ci și cele interioare. Câte relații au început sub mantia lui octombrie brumărel? Câte amoruri au fost sufocate de ultimele frunze căzute într-un noiembrie melancolic? Câte promisiuni ne-am făcut nouă înșine, înfofoliți în haine groase și pentru câte rezoluții de final de an am visat, din timp, voință?
Toamna în Tazlău este un reminder al trecerii timpului. Este locul ideal pentru a vizualiza punctul de oprire din goana nebună a vieții.
Stop. Pauză. Resuscitare.
Inima satului pulsează din nou prin mine și prin fiecare suflet care îl compune. Cu căpițele sale, cu crâșmele, cu șanțurile în lucru și copiii care pleacă și vin de la școală. O paradă neîntreruptă a individualității admirată cu o ultimă gură de cafea și-un fel de concluzie întrebătoare:
Ce toamnă călduroasă e aceasta care îmi răpește din bucuria de a purta un sacou peste un tricou, un hanorac moale sau o jachetă peste o rochie în care știu sigur că îmi va frig?
Îmi analizez gândurile cu grație fix la intersecția paradoxurilor meteorologice și evit să traversez neregulamentar spre niște decizii de fashion, total neinspirate.
Nu vreau să par nerecunoscătoare și nu vreau să glorific frigul. Zilele astea arămii în care lumina caldă încă mai flirtează cu pământul sunt delicioase, dar undeva în adâncul pielii mele simt o confuzie. Pentru că parcă nu mi-e îndemână să gestionez continuitatea nefirească a garderobei de vară care-a fost aproape dusă la vestiar, dar a ajuns într-un final să joace în prelungiri.
Fraze lungi pentru mâneci scurte. Speranțe mari pentru temperaturi mici.
Frumos la Tazlău, mai trăim! Despre NOI și RDN
Pentru neinițiați, m-am mutat în Tazlău la începutul lui 2017. Oficial. Neoficial, am prins și sfârșitul lui 2016, dar fie. De pe Tinder am ajuns la Tazlău și ce călătorie a tot fost schimbarea aceasta majoră din fata de oraș, în doamna de la țară!
Îmi amintesc foarte clar una din cele mai mari temeri din perioada de început. Mă temeam că nu o să am ce face. Că o să mă plictisesc. Clipa în care am conștientizat că s-a rupt lanțul de iubire cu ieșitul ăla zilnic la cafea, cu fetele, m-a scurtcircuitat de-a dreptul. Clipa în care mi-am dat seama că nu mai hop-țop din scara blocului, direct în club sau restaurant, s-a simțit ca un bolovan pe piept.
Aveam tot soiul de momente în care mă foiam metaforic și făceam a anxietate. Îmi induceam niște stări de parcă insistam să-mi fac tranziția mai grea decât trebuia să fie.
Timpul a trecut, eu și Iosub ne-am căsătorit, am născut-o pe Ilinca, am și fost plecați din țară o perioadă. Vreun an. În UK. Cu copil mic, cu tot.
Abia după ce ne-am întors am început să simt că relația dintre mine și Tazlău s-a consolidat și a căpătat maturitatea aia care transcende îndrăgosteala de frumosul evident al locului. Adică da, între mine și satul acesta a fost dragoste la prima vedere. Pentru că păduri, râu, priveliști și detalii care îți taie răsuflarea. Însă doar după revenirea noastră acasă, în 2019, m-am implicat total în a mă asigura că legătura cu Tazlăul este una puternică și sinceră.
Așa am început să descopăr comori ascunse precum minunățiile din paie împletite e I. I. Marian, târgul din fiecare duminică dimineața, de la Frumoasa, locurile perfecte pentru plajă și picnic de-a lungul râului, gălăgia tradițională și înfiorătoare a cetei care la începutul fiecărui nou an, pe 1 ianuarie, cu noaptea în cap, merge spre pădure ca să alunge ”spiritele rele”, păturile de leurdă care acoperă pădurea când vine primăvara cu adevărat…
Și lista continuă și adaug pe ea cea mai recentă minunăție pe care am apucat să o experimentez aici, în zonă.
Retro Disco Nights – un mini festival de muzică retro, organizat de Asociația NOI – Dezvoltare, Progres, Comunitate, în Nechit, Borlești.
Ha! Și-acum mă umflă râsul de cum făceam eu vâlvă în sufletul meu acum vreo 5 ani, la perspectiva monotoniei ce credeam c-o să mă doboare, fără să știu că aveam să mă zbengui fără opreliști pe Coco Jambo, Andre și I’m lonely, lonely, looonely, pe pajiștea din Nechit, înconjurată de niște tineri de-ai locului, atât de mișto și implicați.
Pe 21 și 22 iulie a avut loc a treia ediție a acestui eveniment. A avut și cauză nobilă la bază. A avut și luminițe boeme, scenă cu decor din CD-uri, litere volumetrice retro, food trucks, un trabant cool, photo cornere cu glob disco, teveu cu mileu și carpetă cu răpirea din serai, face painting, țară, țară, vrem ostași, bătaie cu baloane cu apă și canapeaua din Friends după 3 ani la Borlești, dar cel puțin la fel de drăguță, primitoare și născătoare de amintiri.
A avut fotografi super talentați care nu s-au zgârcit la poze și care au surprins esența aia magică a ce s-a întâmplat acolo, a avut contrastul ăla peeeer-fect între generația old school de la țară și gen Z-erii plini de personalitate și exuberanți, după care nu poți decât să exclamezi melancolic amintindu-ți de propriul suflu tineresc. A fost mixul super delicios de retro-hipstereală, boho-chic și rural-tradițional.
Pentru cei dintre noi care au trecut pragul de treij’de ani, a vedea generațiile tinere implicându-se cu atâta pasiune și dedicare în comunitate, a fost mai mult decât emoționant. A fost dovada clară că tradițiile nu sunt doar cele de odinioară ci și cele pe care le creăm în prezent pentru viitor. Că în ecosistemul de aici, din buza pădurii, valorile și bucuriile simple nu doar că supraviețuiesc, ci prosperă.
Atenție: alertă de romgleză!
Super, mega, local awakening! Asta am simțit. Două zile la rând. Chiar și în această parte a lumii, unde satele astea de le tot menționez eu nu sunt nici măcar niște picături în oceanul destinațiilor turistice, undeva între dealuri, sub cerul înstelat, oamenii au fost aduși laolaltă cu toate diferențele lor, în bucuria comună, universală, pe care muzica și autenticitatea inițiativei au creat-o.
În ciuda a tot ce am crezut și am presupus despre viața la țară, descopăr zi de zi o comunitatea vie, vibrând cu o forță și o vitalitate foarte diferite de tot ceea ce am văzut în anii de viață la oraș.
Retro Disco Nights este, de fapt, o inimă bătând cu forță în pieptul satului tradițional, care generează valuri de schimbare pozitivă în fiecare cătun. Pentru că mă uitam, când eram acolo, în jur și… am văzut cu ochii mei că este o ocazie care generează nu doar motiv de băute, distracție și dans, ci și sentimentul că împreună putem face o diferență.
O experiență pe ritmuri vechi, cu spirit nou, care mi-a demonstrat că viața nu este doar despre locul în care te afli, ci și despre oamenii cu care îl împarți.
Recap Time!
Legendă:
Foto 1: Aici eram eu, cu Iosub și Ilinca, imediat după ce a trecut pe la cortul Mariei Petrariu care i-a făcut cea mai drăguță pictură pe față și înainte de meltdown că voia neapărat să plece cu urechiușele lui Minnie Mouse de la photo booth-ul celor de la Oglinda cu amintiri. Pentru mai multe informații legate de ”Wow, da’ ce s-a îngrășat Elena!”, puteți intra AICI.
Foto 2: Aici sunt urechiușele lui Minnie Mouse.
Foto 3: Aici este una bucată tablou intitulat ”Unitatea Multigenerațională cu Glob Disco”.
În afară de ultimele două fotografii din textul ăsta, toate sunt preluate de pe pagina Asociației NOI – Dezvoltare, Progres, Comunitate și sunt realizate de Cristian Codrescu și Iulian Ionel. Tot vibe-ul acela pe care eu am încercat să îl redau în scris a fost surprins de ei în super, super cadre pe care le puteți vedea AICI.
⬅ Aici este echipa din spatele evenimentului Retro Disco Nights, adică tinerii nemțeni care pot fi intervievați pentru mai multe informații despre proiectele lor și viziunea mișto pe care o au asupra comunității de aici, care pot fi contactați pentru sprijin sau participare la evenimente viitoare, ale căror inițiative pot fi sponsorizate, ale căror cauze umanitare pot fi susținute.
Fainilor!
De la Tinder, la Tazlău – 46.7232° N, 26.4678° E
TAZLĂU. Da. E ok dacă nu ai auzit de această localitate. Nici eu nu auzisem până în octombrie 2016 când, de la șaptejcinci kilometri distanță, am intrat pe Tinder și-am dat swipe right neștiind că acea mișcare banală cu degetul pe ecran avea să mă mărite nu multă vreme mai târziu.
En fin!
Habar nu aveam de Tazlău. De aceea, atunci când am ajuns aici, am fost cu atât mai prinsă în mrejele sale. Era toamnă când Iosub m-a adus la el acasă. Anotimpul meu. Erau atât de multe culori după care-mi fugeau ochii stând în mașină, în dreapta sa, super îndrăgostită și anxioasă și stângace! Am tranzitat o zonă de deal cu o priveliște panoramică ce acoperă mai multe localități și-am căscat gura exact ca un copil care se bucură de prima excursie.
Șoc! Alertă de clișeu!
Apoi, puțin mai în față a făcut dreapta și s-a așternut un soi de liniște peste sufletul meu. A fost o senzație de ”parcă e o altă lume aici”, la care nu m-am așteptat. Asta deși eram obișnuită cu viața ”la țară”, știam cum sunt satele noastre din Neamț. A fost o trecere foarte bruscă de la ”cetățean al lumii”, la ”cred că mi-am găsit locul”. Era lumina aia de Noiembrie care pica într-un mare fel. Era o liniște gălăgioasă care făcea peisajul să se miște. Era o vibrație vie în coama pădurii. Era un peisaj care imortaliza infinitul, de la care nu-mi puteam lua ochii.
Și acum în timp ce scriu și rememorez, mă copleșesc emoțiile pe care locul acesta mi le-a imprimat.
Tazlău este comuna cu un singur sat, în care Ștefan cel Mare a ctitorit Mănăstirea Tazlău în 1497, pe locul unei biserici de lemn construită de Alexandru cel bun. În care Petru Rareș a construit turnul clopotniță de la Mănăstire. În care s-a născut și a locuit doctorul și scriitorul I. I. Mironescu. Prin care a călătorit și scris ”Pe drumuri de munte”, nimeni altul decât Calistrat Hogaș.
Tazlăul este un sat înconjurat de pădure și traversat de râul care îi poartă numele și a cărui apă magică te va face de-al locului. Pentru că se spune că ”dacă bei apă din Tazlău, nu mai pleci de aici”. Este locul în care timpul trece, dar stă în loc, în același timp. Este un microunivers al contrastelor de tot felul și-al tradițiilor, al identității moldave, al porților de lemn ”care nu se mai fac, dom’ne, cum se făceau cândva” și al drumurilor bătătorite cu istorie bogată.
Tazlăul este la 35 kilometri distanță de Piatra Neamț, la 50 kilometri distanță de Bacău, la 75 kilometri distanță de Roman, are cam 2000 de locuitori și vreo 40 de birturi & magazine care da, sunt exact așa cum ți le imaginezi dacă închizi ochii și îți imaginezi birturi & magazine de la sat.
Am dat viața la oraș pe eternitatea care s-a născut la sat.
În 2016 m-a adus Iosub în Tazlău și n-am mai plecat. Am ieșit pentru un an în UK, dar nu am plecat, plecat, cu adevărat. Și nu pentru că aici e totul minunat sau perfect. Nu pentru că ar fi aici vreun izvor ascuns de lapte și miere, din contra. Ci doar pentru că în Tazlău sufletul meu a prins niște rădăcini cum nu a prins nicăieri pe unde am mai fost și stat… București, Timișoara, Sibiu, Anglia.
Sunt între call-uri, am început ziua dorindu-mi să fie sâmbătă dimineață, stau cu laptopul în brațe și prioritizez din cele 400 de taburi deschise în mintea mea setată pe mod de lucru, simt presiune și anxietate deși drag și motivație, dar cum îmi alunecă privirea pe geam, afară, se instalează iarăși soiul ăla de liniște peste sufletul meu.
De ”parcă e o altă lume aici”, una la care nu m-am așteptat, dar la care m-am conectat.