Nu pot adormi și mă uit de mai bine de treij de minute la poza asta. Mă răscolește și fericește pe deplin.
E de anul trecut.
Îmi amintesc exact cum se simțeau mânuțele ei în jurul gâtului meu. La fel de loiale și iubitoare sunt și acum, doar că un pic mai lungi. Pentru că ea e un pic mai înaltă. Crește. În fiecare zi.
Iar eu sper să nu înceteze vreodată să se prindă așa de mine.
Oricât de lungi ar fi brațele ei, oricât de provocatoare ar fi vârsta, oricât de departe va pleca.
Mi se întâmplă din ce în ce mai des să rămân suspendată în momente mici. În fotografii care pentru mine sunt universuri. Această poză, de exemplu, are în ea mai mult decât pot găsi eu cuvintele să explic. În poza asta era încă mica mea, cu somn bun, care-și lua avânt spre lume fără să se teamă. Pentru că știa că brațele mele sunt acolo.
Așa învață copiii să plece: cu certitudinea că pot oricând să se-ntoarcă.
Un copil te iubește complet. Nu pentru ce faci, nu pentru cum arăți, nu pentru cât te-ai străduit azi. Ci pentru că ești tu. Pentru că exiști acolo unde trebuie, exact cum trebuie. Pentru că ți-a învățat vocea, mirosul, bătăile inimii. Și s-a agățat de tine, cu tot ce are mai curat.
Uneori mă întreb dacă voi ști să las brațele ei să crească fără să trag de ele înapoi spre mine.
Când îmi va spune că e mare și că n-are nevoie. Când se va trage ușor înapoi, nu din lipsă de iubire, ci din nevoia aceea firească de desprindere. Îmi doresc să fiu pregătită. Să nu dramatizez, să nu insist. Să învăț s-o iubesc cu brațele larg deschise, nu închise peste ea.
Mai am până atunci, știu!
Mai am dimineți dulci. Mai am seri neastâmpărate. Mai am momente în care mă întreabă ce gândesc. Și mă ascultă. Pe bune, cu ochii ei mari și curioși.
Faptul că ea crește mă uimește și mă doare în același timp. Nu e durere tristă. E o tensiune greu de articulat, între recunoștință și teamă, între „ce bine” și „ce repede”.
Ilinca nu e doar copilul meu. E un om mic în devenire mare. Și dacă mâine va zbura departe, iar brațele ei nu vor fi suficient de lungi ca să m-ajungă și să se strângă în jurul gâtului meu, o voi iubi la fel. Pentru că voi avea mereu strânsoarea asta simplă, clară, completă, din „poza de anul trecut”.