M-am văzut acum câteva zile într-o poză. Un instantaneu candid cu fiică-mea la piscină. Vreme bună, apă limpede, pădure, frumos, în fundal. Totul mirific.
Totul, mai puțin figura mea.
Mă uitam la mine și nu înțelegeam cum pot fi eu persoana aceea de la lângă Ilinca.
Nu am fost niciodată slabă.
Am avut întotdeauna forme, chiar și în frageda adolescență, când am început să mă înalț și să nu am idee ce naiba să fac cu mâinile alea de-mi atârnau pe lângă corp. M-am confruntat și cu ironiile copilărești, am avut parte și de niște bullying și să nu cumva să uit de modul total distorsionat în care mă priveam eu pe mine în oglindă, în vitrinele magazinelor, în geamurile mașinilor. Obsesiv, insistent, cu dispreț.
Fiecare situație și etapă în parte a fost relativ dificil de gestionat, dar am scos-o la capăt.
Am crescut, corpul meu a crescut odată cu mine și acum, privind retrospectiv, realizez că a fost mereu o luptă continuă pentru a înțelege și accepta că sunt posesoarea unei conformații nu tocmai apreciate în accepțiunea publică: șolduri late, umeri înguști, gambe mai groase.
Un mix & match nu tocmai fericit în standardele de frumusețe ale spațiului balcanic, renumit pentru pretențiile absolut neîntemeiate în materie de preferințe trupești.
Am început să îmi înțeleg mai bine aspectul, conformația și modul în care pur și simplu mă așezam în trupul meu, abia atunci când am pierdut formatul la care mă stabilizasem ca adult: unu șaij’opt, șaizeci și două de kilograme, o talie micuță… Avea sens! Totul spre bine!
Chiar și în sarcină m-am simțit confortabil. Mai puțin pe ultima sută de metri când simțeam că pot exploda doar dacă strănut, dar e de înțeles! Mă refer la primele luni. Alea în care când nu vomitam sau amețeam din te miri ce, simțeam că radiez. Alea în care mă uitam la tenul meu și nu-mi venea să cred cât era de luminos și elastic. Alea în care tot schimbam prin rotație cele 3 outfit-uri de maternitate pe care le aveam, și eram mulțumită oricum.
Eram bine cu mine. Apoi am născut și au intervenit oboseala și lipsa de chef. Am stagnat ca greutate. Apoi după vreo doi ani iar am fost mai bine. Am mai dat jos ceva, ceva.
Ei bine, douăzeci de kilograme în plus și toate cele 5 etape ale doliului mai târziu, iată-mă încercând să ajung la cauza schimbării acesteia dramatice, ca să pot să mă fac bine.
Cum ziceam la început… m-am văzut acum câteva zile într-o poză și m-am surprins în mintea mea cu o exclamație care nu-mi face cinste. E în engleză și suna ceva de genul ”What the actual fuck?!”.
Știu! Știu că femeile au dintotdeauna o relație toxică-ish cu trupurile lor. Că unele se plâng ”degeaba”. Că altele nu se plâng deloc. Că unele sunt exuberante. Că altele se ascund. Că unele ”nu fac nimic în privința asta”. Că altele ”bagă prea mult la sală”. Că unele ”ar trebui să mai mănânce totuși ceva”. Că altele ”sanchi, probleme cu glanda”.
Am auzit de-a lungul anilor atâtea și-atâtea impresii ale altora despre kilogramele mele sau kilogramele altor femei încât mi-am distorsionat propria-mi părere despre mine și uite cum stătea Elena cu telefonul în mână privind la o poză cu ea însăși exclamând ca toți comentatorii ăia profesioniști, al căror sport preferat este datul cu părerea despre orice și oricine.
Ptiiiuuu!! Să-mi scuip în sân și să-mi dau una, că tare-mi mai plăcea să cred despre mine că empatizez și sunt corectă.
Păi cu tine, Eleno, ești? Zi! Ești?
Nu prea sunt. Ha! Cum am ajuns eu să trag concluzii despre rădăcina problemelor mele cu greutatea, încercând să scriu niște rânduri din care nu credeam să iasă ceva cât de cât!
Se pare că s-a produs un click undeva, în mine. Am tot dat naștere în ultima vreme unor noi începuturi și poate că de data asta voi fi consecventă și în raport cu modul în care mă face să mă simt felul în care arăt. Că nu e deloc ușor.
Treaba asta cu slăbitul este un drum pavat cu eșecuri mici, care par foarte mari. Și cu succese mici, care par foarte mici.
În fiecare kilogram în plus sau în minus, în fiecare formă și detaliu al trupului meu, există o poveste a cărei autoare sunt eu. Într-una sunt eu mâncând fast food. În alta sunt eu petrecând 10 ore pe zi la calculator. În alta sunt eu plimbându-mă cu Iosub și Ilinca prin pădure. În alta suntem tot noi trei coborând de pe Cozla.
Alegeri… Alegeri…