Îmi place să-mi exprim gândurile față de cei din jur, dar creierul meu funcționează după alt tip de logică. Nu reacționează bine la „trebuie să faci asta acum”. Reacționează la „acum simt să fac asta”. Diferența dintre cele două e mare și nu se vede din exterior, dar în interior produce un blocaj real. Și se traduce în imposibilitatea de a formula ceva onest atunci când tot contextul îmi spune că urarea e obligatorie.
Read More
Deși am avut mereu grijă de unghiile mele, sunt mulți ani de când nu am mai reușit să le țin lungi. Și nici drepte, pe toate. Trei dintre ele le-am strâmbat scriind. Și pe cel puțin una o terorizez pe fond nervos. Nu o rod, dar ba trag, ba împing, ba smulg pielea din jurul ei de parcă mi-ar depinde viața de asta. Și-atâta am stresat-o, că tot crește spre stânga, de parcă visează și speră că, într-o zi, o să poată să fugă, să scape de chinul ăsta.
Read More
Din momentul în care m-am pus în fund pe toaletă, a început să mă urmărească obsesiv un parfum. Ați putea crede că e un paradox, având în vedere că eram pe toaletă, și știu ce v-ați putea imagina. Dar, întocmai ca o nălucă, m-a căpiat parfumul acela subtil, dar totuși pregnant, dulce, dar totuși pudrat spre fresh.
Așa că am căutat.
Toamna, mai mult ca oricând, Tazlăul miroase ca și cum cineva s-a apucat să facă ordine în lume și a început cu mirosul.
Read More
Azi m-am trezit la 6. A început școala. Cu ochii pe jumătate închiși am pregătit pachetul Ilincăi, i-am prins părul, am dus-o la microbuz, am revăzut gașca părinților „la program”, am revenit acasă, am dat play la positive jazz-ul de fundal, am deschis laptopul și m-a lovit.
M-a lovit dorul de diminețile urbane în care de la prima oră împăcam eficient și munca, și pofta de cafea bună și mic dejun delicios pregătit de oricine altcineva în afară de mine. Și uite-așa am început să tânjesc scriind aici despre dragul de Pepitedor. Unii i-ar spune bistro cu specific franțuzesc, în Piatra Neamț.
Stau acum în fața ecranului și în loc să fi trecut deja de douăzeci de minute la prioritățile de pe ordinea de zi, mă gândesc doar la cât de bine ar fi prins acum niște Ouă Benedict, un espresso scurt și un croissant cu unt în decorul calmant din locație și cu zumzetul brutăriei/patiseriei deschise ca soundtrack.
E magic nu doar să simți mirosul produselor proaspete.
E magic nu doar să vezi cum sunt preparate.
E magic să auzi mișcarea și freamătul aparatelor și mâinilor de aur care pregătesc cu atâta pricepere și dedicare toate tipurile de aluaturi franțuzești la care te-ai putea gândi.
De aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Mă așez, comand, mă relaxez. Îmi deschid laptopul, nu-mi crapă fruntea. Îmi dau timp. Între o gură de cafea și o înghițitură de ou poșat, reușesc să scriu mai mult decât reușesc uneori în două ore de muncă de acasă, unde zeci de tab-uri sunt deschise și creierul stă încordat.
Știu, știu, n-ar trebui să lucrezi când mănânci. Promit că nu se-ntâmplă des. Revenind, ziceam că de aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Pentru că e viu. Nu e steril, nu e silențios, nu e showroom. Mă ține atentă, dar mă și lasă în pace. Și fără să forțez nimic, mă pomenesc că lucrez fără să simt că lucrez. Că mă hrănesc nu doar din farfurie, ci și din energia locului.
Mi s-a întâmplat să merg acolo cu gândul să iau rapid o cafea și-apo să plec… dar să rămân mai bine de două ore, fără presiune. Să scriu, să răspund, să finalizez ce trăgeam de o săptămână.
Gata, Elena!
Ai treabă. Și oricum te despart vreo patruj’ de kilometri de poftele tale.
Există locuri care ți se bagă pe sub piele și te umplu cu energia lor deplină. Te schimbă, îți resetează ceasul interior și îți împărtășesc, puțin câte puțin, din magia lor. Și uite-așa, fără să vrei sau să-ți dai seama, ajungi să faci mai mulți pași mergând mai puțin, să deschizi mai multe uși fără să pui mâna pe-o clanță. Sunt locuri care te inspiră, pe măsură ce tu inspiri acolo, în ele, și care îți dictează ritmul de care ai cu adevărat nevoie.
Dar să nu te păcălească vibe-ul.
Prea multă lume, prea scump, prea aglomerat, prea ridicat în slăvi. Toți se mută la Cluj, toți trec prin Cluj, toți vor Cluj. Și te întrebi, pe bună dreptate, dacă e doar un trend sau dacă ai ratat ceva important între timp.
După ce trec primele ore de calibrare a ceea ce credeai că știi cu ceea ce e la fața locului, de fapt, începe să se întâmple ceva. Fără să vrei. Fără să-ți fi propus. Simți că ești într-un loc care funcționează altfel. Care n-are nevoie să-ți dovedească nimic. Pentru că nu se screme să impresioneze. Pentru că știe cine este. Și îți permite să fii. Exact cum așa ești.
Și atunci înțelegi. Nu e nasol la Cluj pentru că e scump.
E nasol la Cluj pentru că nu știi cum poți merge încet fără să simți că rămâi în urmă. Și mai ales pentru că, atunci când pleci, ți se face un gol în stomac. Ai vrea să-l bagi în bagaj, dar nu poți. Clujul nu încape în nimic. Nu poți să împachetezi starea aia de liniște lucidă, în care timpul se dilată și totul capătă sens. N-ai cum să pui într-un bagaj conversațiile alea întâmplătoare care se simt ca niște revelații. Nici energia aia molipsitoare care te face să vrei să creezi, să schimbi, să pui în mișcare idei pe care le tot amânai.
Clujul rămâne în altă frecvență. Într-un alt tip de viață. Într-un alt fel de prezent.
Asta e partea nasoală cu Clujul.
Că-ți place prea mult.
Și nu vine cu tine.
De fiecare dată când merg la dentist, acolo, pe scaun, nu se așază femeia adultă, ci se așază Elena mică. Se așază fetița pentru care mersul la stomatolog în copilărie, în anii ’90 (început de 2000), a fost un șir de experiențe profund negative. Dureri. Oameni grăbiți. O lumină albă pe față. Miros de clor, spirt și compozit, amestecate cu teamă. O frică din aia care-ți îngheață extremitățile într-o secundă. Palmele transpirate, respirația scurtă, ochii larg deschiși. Teama că „o să doară din nou”. Că „nu ai voie să te miști”. Că „durează puțin, hai că ești mare, nu te mai plânge atâta”.
Așa că, adultă fiind, mersul la stomatolog nu a fost niciodată un gest preventiv, de întreținere.
A fost un ultim resort.
O acțiune forțată de o durere care nu mai trecea cu niciun antiinflamator.
O urgență care m-a târât de fiecare dată cu ritmul cardiac crescut, cu stomacul răsucit, cu o neliniște care începea din noaptea de dinainte.
Și știu. Știu că e tabu. Că emai ușor să râdem pe seama asta. Sau pur și simplu să nu vorbim despre asta.
Să spunem că „eh, lasă, așa a fost la toți” sau „e normal, pe vremea noastră…”.
Dar nu e normal. E doar frecvent. Și sunt două lucruri diferite.
E o traumă funcțională, care se activează pe silențios. Și care, în cazul nostru, al multora dintre noi, milenialii, a stat ani la rând sub radar, deghizată în „nu am timp acum” sau „merg după sărbători” sau „o rezolv la nevoie”.
Adult în toată firea.
Că încă îți tremură genunchii pe hol.
Că și după consultații fără durere, ajungi acasă epuizat de efortul de a-ți fi ținut inima-ntr-un loc.
E trist. Și e real.
Dar partea bună e că acum putem vorbi despre asta.
Și ar trebui. Nu cu rușine. Ci cu claritate și cu curaj. Pentru că doar așa începem să ne scoatem din ciclul ăla în care mergem la stomatolog doar când nu mai avem încotro.
Eu, spre exemplu, am tot avut (am, de fapt) niște chestii mai complexe de rezolvat.
Și în ultima perioadă am mers des.
Stau în provincie. Moldova. Aia de Nord-Est. Piatra Neamț.
Și da, dacă ești de prin București, Cluj, Oradea sau Timișoara, poate nu ai pune degetul pe hartă fix pe Piatra Neamț când vine vorba de servicii medicale performante.
Nu-l asociezi cu vreo recomandare.
Poate doar cu niște știri nasoale.
Și totuși…
Totuși…
O să dau nume. Și adresă și de toate, pentru că se merită din plin să fie la ei plin.
Clinica Crisdent. Soră bună, de mamă și de tată, cu Crismed. Două clinici în aceeași casă, dar fiecare cu treaba ei.
Iar fiecare treabă, făcută ireproșabil.
Sunt deja la a patra (cred) vizită la endodont.
Și deși frica aceea adâncă din oasele mele încă se face simțită de câte ori pornesc spre clinică, odată ajunsă acolo, se instalează ceva nou.
Entuziasm. Curiozitate. Bucurie.
Nerăbdare… nerăbdarea nu de a finaliza neapărat ce e de făcut în acel moment, ci de a vedea apoi în timp rezultatul acela final care doar va trebui menținut.
În meseria mea, în domeniul creativ, e aproape totul despre experiența clientului/consumatorului/utilizatorului.
Despre cum se simte.
Ce primești, cum ești tratat, ce rămâne cu tine după.
Experiența este ceasul care dă ora exactă. Cireașa de pe tort. Factorul diferențiator.
Și e incredibil să simt, pe pielea mea, la propriu, cum acest principiu a ajuns și în stomatologie.
Cum se face tranziția de la „merg la dentist pentru că trebuie” la „merg la dentist pentru că știu că va fi bine. Pentru că știu că sunt pe mâini bune. Pentru că știu că am cu cine vorbi, că sunt ascultată, că se ține cont de felul în care funcționez, de temerile mele, de ritmul meu.”
Și dacă vrei să știi ce m-a impresionat cel mai tare, e că nimeni nu m-a făcut să mă simt rușinată.
Nici pentru cum am ajuns.
Nici pentru cât am așteptat.
Nici pentru reținerile multe.
Nici pentru cum strâng mânerul scaunului când mă agit, dar încerc să nu deranjez.
De aceea am scris toate astea. Pentru că, da, e încă greu să vorbești despre frica asta în era zâmbetului de reclamă, în bula Instagramului cu „vizita la stomatolog” prezentată ca experiență de spa. Pentru că pentru mulți dintre noi, ăștia crescuți în ani de igienă discutabilă și tratamente făcute „când era timpul”, realitatea încă e alta.
Fricile astea nu sunt rușinoase. Sunt reale.
Și e momentul să le recunoaștem. Să le înțelegem, Să le ”reparăm”.
P.S.: Să nu uit: Bulevardul Decebal 9, Piatra Neamț, 0233 278 686
2024 eu nu îți mulțumesc.
No se puede.
Pentru că puteai să mă scutești de lecțiile acelea pentru care toți sunt recunoscători. Că am cerut un concediu medical de la greu și nu l-ai aprobat deși îl cam meritam, fără falsă modestie.
Ai fost și antipatic, și arogant.
N-ai niciun merit tura asta, tu.
Că am făcut pași înainte, că am făcut și-n astea 365 de zile tot ce am putut și știut mai bine în calitatea mea de mamă, că am avut răbdare cu mine și cu alții, că mi-am plătit taxele la timp, că nu m-am mai crizat la hainele neîmpăturite de pe canapeaua de sus, că am căutat soluții în loc să mă stresez inutil, că am încercat să fiu alături de oricine a simțit că are nevoie de mine, că am fost onestă cu toți clienții mei, că m-am străduit să fac loc perfecționistei din mine mai mult în proiectele profesionale și mai puțin în viața de după închiderea laptopului, că am căutat și cerut ajutor…
Pleci și plâng, dar nu plâng că pleci, ci că nu te mai întorci, că nu ai ocazia să-mi dovedești contrariul, că nu ai ocazia să mă mai scoți la o tură ca să-mi arăți că ești băiat bun de fapt.
Hai s-avem voie bună și oportunități!
Mulțean’ la toată lumea!
Brumarul mă găsește mereu în același loc, dar niciodată în aceeași stare. Luna asta mă obligă să mă uit mai bine pe unde calc, cum respir și ce-am făcut cu timpul de până acum. Nu e nici final, nici început. E o pauză lungă între două ritmuri. Și în pauza asta, totul se vede altfel.
În Tazlău, Brumarul nu dă din coate. N-are nevoie. Își face loc cu ceața lui joasă, cu mirosul de lemn ud și cu zgomotul mut al pașilor pe iarbă aproape înghețată. Urc tot mai des, în viteză, pe dealuri, cu nasul rece și gândul la tot ce-i împrejur. Apoi, la un moment dat, zbârnâiala ATV-ului se oprește, îmi trag sufletul și doar privesc.
Doar privesc cât a mai rămas viu pe marginea pădurii și-mi amintesc cum arată o zi care nu cere nimic. Frunza s-a dus. Culoarea s-a dus. A rămas conturul. Clar, tăios. Fără distragere, fără podoabă.
Aici, sus, de unde vezi tot Tazlăul înconjurat de pădure, îți intră liniștea în oase și simți că locul ăsta n-are treabă cu timpul nostru. N-a avut niciodată. Dealurile astea au văzut oameni schimbându-se, ani buni și ani grei, dar ele au rămas cu rostul lor.
Cred că simt cum mă ia locul înapoi. Întocmai ca pe cineva care a fost mereu aici, doar că, o vreme, a umblat prin alte gânduri.
Brumarul mă pune la unison cu locul. Și-n lumina asta îngustă, simt cum în mine se strânge tot anul care-a trecut, cu muncă, cu griji, cu tot digitalul meu cărat de la oraș la capăt de sat.
Îl lași să te înghită cu totul și-l lași să-ți arate cât de mic e tot restul. Și e bine așa. Fără explicații lungi. Doar să fii aici, să-l respiri, să-l calci, să-l vezi cum trece încet la iarnă.
Munca de acasă atunci când acasă e aici, la Tazlău, e o poveste cu două fire, amândouă răsucite bine într-un fuior care, după cum bate vântul, ba se strânge, ba se încâlcește.
Aici, în acest colț cu liniște aproape deplină, eu am adus cu mine toată digitalizarea aia grea, care de ani buni îmi este meserie. Marketing. Comunicare. Campanii. Briefuri. Deadlines. Toate cu fețele lor multiple: uneori elegante, alteori sufocante. De 12 ani învârt acest mecanism, întâi ca freelancer, apoi ca mic antreprenor, cu toată responsabilitatea pe care am luat-o asupra mea de bunăvoie și nesilită de nimeni. Așa mi-am cumpărat liniștea, călătoriile, cărțile, cursurile, libertatea de-a spune că „muncesc pentru mine” și că ”așa câștig timp de petrecut în familie”. Nu m-a împins nimeni pe drumul ăsta. L-am căutat. L-am negociat cu mine. Și l-am pornit cu o siguranță care atunci părea de neclintit.
Aici, pe vale, în capătul satului, digitalul e o limbă din cele mai străine. Nu prea știe lumea ce fac eu, cu ce mă ocup, dar, privind din exterior, s-ar zice că-i treabă bună, muncă domnească; nu te prinde ploaia pe câmp, nu te apleci cu spinarea deasupra brazdei.
Și totuși, în sufletul meu de prăsila țării, s-a înfiripat… ceva. Un ceva nedenumit, nedefinit, ca o durere surdă.
În mine se bat două lumi: lumea cifrelor, KPI-urilor, briefurilor și strategiei, și lumea cealaltă, mai veche decât mine, mai adâncă decât rădăcina de stejar, lumea în care mâinile știau să facă fără să acceseze tot felul de webinarii live, gratuite, lumea în care rostul era altfel măsurat.
Totuși psihologia spune altceva: când îți atingi scopurile și totuși simți un gol, nu e din neputință, ci dintr-un conflict între valorile interne și realitatea exterioară – ceea ce faci intră în coliziune cu ceea ce ești sau ai devenit între timp.
Și tot psihologia spune că vinovăția pe care o simți când vrei altceva e semn că ai internalizat adânc normele pe care le-ai urmat până acum. Că munca asta, care m-a dus unde mi-am dorit, s-a făcut parte din cine sunt iar gândul că aș putea s-o părăsesc mă face să mă simt vinovată, ca și cum aș trăda o parte din mine.
Vinovăția vine ca un oaspete nepoftit la masa schimbării – masă de nuntă, din aia lungă cu ștergare, blide și carafe sub un cort de-ăla de-armată. Își trage-un scaun, se-așază și dă mâna cu frica. Alt oaspete nechemat, neanunțat, dar vocal și pe care e tare greu să-l ignori.
Frica e ca o cunoștință din aia îndepărtată, de tip acritură, care te face să-ți pui întrebări ce nu erau acolo ieri. Ce-o să faci dacă lași? Dacă te abați? Dacă nu mai iese bine? Dacă pierzi tot ce-ai clădit cu mâinile tale? Te apucă de cot și-ți arată către drumul bătut, ăla pe care-l știi deja, că-i sigur, că nu te duce-n prăpastie. Îți aduce aminte de rate, de copil, de contracte, de obligații. Și mai ales îți șoptește, perfid: „Mai bine stai cuminte. Acuma știi ce ai. Cine știe ce te-așteaptă dincolo.”
Poate că munca mea de acum e rodul tuturor visurilor și eforturilor de altădată.
Nu-s nici piatră de moară, nici stâlp de hotar.
Cresc. Observ. Ascult. Absorb. Trăiesc. Mă transform. Și învăț, cu fiecare dimineață care mă găsește întinsă între două lumi: una trasă de ecranul laptopului și alta de cântecul mierlei care și-a făcut penthouse în tubul de scurgere de la baza acoperișului casei.
Un lucru e cert acum. Nu mă rostogolesc într-o parte sau alta. Rămân întinsă între ce fac acum și ce-aș putea face mâine. Pentru că n-am răspunsuri și nici nu le caut cu orice preț. Muncesc mai departe, ascult, mă uit bine în jur și în mine. Timpul și mersul lucrurilor o să spună ce se cerne și ce rămâne. Până atunci, e destul că știu unde sunt și cum bate vântul pe valea asta.