Posts tagged experiente

Deficitul de atenție într-o meserie creativă este o provocare

Profesional
deficitul de atenție într-o meserie creativă

Deficitul de atenție într-o meserie creativă este o provocare.
Mare.

Mai ales dacă faci parte dintr-o generație care nu a conștientizat problema.
Dacă ești unul dintre aceia care au pus asta mereu pe seama dezinteresului, nu pe nevoia diagnosticării.

”Nu te interesează nimic! Toată ziua doar te plictisești!”

Sună cunoscut?

Pentru mulți dintre noi, replica asta a fost un fel de diagnostic. Așa s-a formulat: în judecăți. În comparații. În etichete care sunau a rușine, a vină, a „te-ai uitat gură-cască pe geam toată ora!”. Și pentru că nu s-a vorbit deschis, mulți am crescut cu ideea că e ceva în neregulă cu felul în care funcționăm, dar am tradus asta prin „sunt leneș”, „sunt dezorganizat”, „nu sunt destul de matur”, „n-am voință”.

Ne-am format în medii în care multitasking-ul era virtute și hiperactivitatea era confundată cu energie. Nimeni nu ne-a zis că focusul fragmentat, impulsul de a abandona lucruri din senin sau dificultatea de a ne regla energia sunt semnale, nu trăsături de caracter.

Ei bine, scriu aceste rânduri deoarece gândurile mele iar au luat-o ca Vodă prin lobodă în timp ce făceam alt task pe care l-am reprioritizat după ce am început ziua de lucru cu alt task care m-a foit toată noaptea.

Clasic.

”Nu știu cum reușești să faci atât de multe în același timp! Și bine!”

Sună cunoscut?

E complimentul-capcană. Cel care, în loc să te liniștească, îți întărește senzația că trebuie să rămâi mereu la nivelul ăla de efort haotic ca să fii validat. Ca și cum performanța depinde de presiunea pe care o pui tu însuți pe sistemul tău nervos. Și funcționează… până nu mai funcționează.

Dacă e un vacarm continuu în mintea ta și nu se face liniște nici noaptea, decât cu intervenție conștientă și exerciții…
… nu e neapărat lene. Sau lipsă de organizare. E un mecanism intern care cere învățare, antrenament, înțelegere. Și e o realitate care, neadresată, poate duce la burnout, anxietate și oboseală care nu se repară cu somn.

Dacă deseori peste zi te trezești în fața PC-ului că doar privești în gol de minute bune…
… poate nu e procastinare. E sistemul nervos care are nevoie de spațiu să respire.

Dacă în fiecare zi lucrezi la 5 lucruri deodată…
… și niciunul nu e dus până la capăt fără să te fi oprit de 15 ori, s-ar putea să te afli exact în același punct ca mulți alții, doar că n-ai vorbit despre asta până acum și crezi că ești nașpa, de unul singur.

Dacă asta creează mereu extra presiune de care apoi te gândești că ai nevoie ca să performezi…
… atunci poate ai normalizat haosul. Poate ai ajuns să crezi că doar în alertă ești productiv. Că fără deadline strâns, n-ai vlagă. Că ai nevoie de „criză” ca să intri în flow.

Nu ești singur!

Poate nu e doar un stil de lucru. Poate nu e doar un „obicei prost”. Poate nu e lipsă de disciplină sau de interes. Poate e o nevoie reală de structură pe care n-ai învățat s-o recunoști și n-ai avut resursele să o construiești singur.

Știu că e luni și ești anxios de la prima oră, dar nu ești singur!
Sunt aici, în aceeași situație și putem povesti despre asta.

Nu pentru că avem nevoie să ne plângem. Ci pentru că avem nevoie de spațiu să normalizăm.
Să ne auzim între noi fără să răsară o voce de fundal care să ne certe și să ofere sfaturi nesolicitate precum „fă-ți un to do list, e life saving!”.

P.S.: Până să dau „Publish” am vrut să dau upload la poză, dar apoi am primit un mesaj, am lăsat un reply vocal, am dat scroll de două ori pe Facebook, am verificat mail-ul și m-am asigurat că am folosit corect expresia „ca Vodă prin lobodă”.

P.P.S.: Știam că am folosit expresia corect, dar îndoiala este parte din fluxul aglomerat de gânduri al unui creativ cu deficit de atenție. Diagnosticat sau nu.

P.P.P.S: Ce urmează după P.P.S.?

P.P.P.P.S.: Cu toate acestea, ne facem treaba și o facem bine și ar trebui să vorbim mai des despre aceste provocări.


Se trage din perioada în care eram single.

Mamifestări
Se trage din perioada în care eram single microbuz calatorie iași job

Am o slăbiciune.
Se trage din perioada în care eram single.
Zilele însorite, pe care le petrec pe drumuri.
Cu căștile în urechi și muzica dată la maxim.
În tren, mașină, autocar sau microbuz.
E ceva care creează dependeță în genul ăsta de mobilitate singuratică.
Lumina caldă și libertatea de a analiza milioane de detalii, în mișcare, pe un soundtrack complet diferit de cel de zi cu zi, creează mediul propice pentru ca al meu creier să susțină ideea că pot orice.
Că sunt de neoprit.
Că trebuie doar să îmi propun.

Acum sunt în drum spre Iași.
Într-un microbuz.
Cu căștile în urechi și muzica la maxim.
E frig afară.
E soare cu dinți.
Am ajuns deja pe la Trei Iazuri și tastez holbându-mă din când în când la locul ăsta unde mă aduceau ai mei când eram mică.
Amintiri vagi, cu sentimente mixte.
Pentru că acum sunt mare și s-au schimbat foarte multe.
Ramona mă așteaptă, Ilinca îmi duce dorul și Iosub tre să pună mașina la încărcat să mă aducă mâine acasă.

Până se vor lega ceva mai bine ideile în capul meu și lucrurile, în general, continui să observ din mers.
Singură.
Cu căștile în urechi și muzica la maxim.
Însorită.

Am închis calculatorul la mijlocul zilei de lucru.

Mamifestări
Am închis calculatorul la mijlocul zilei de lucru iarna zapada sanius

Am închis calculatorul la mijlocul zilei de lucru.
Am tras pantalonii de zăpadă pe mine. Nu mai veneau. M-am îngrășat. Și reprofilat.
Am luat niște pantaloni plușați, am furat căciula fiică-mii de la Anoucka, am pus o geacă oarecare și-am fugit în pădure.
Nu. Mint. N-am fugit, am mers ușurel că alunecam cu ghetele pe care le-am încălțat.
Am făcut poze, ne-am plimbat, am râs, am privit în gol. Ionuț m-a dat cu sania. Am râs mai mult.
Apoi m-am holbat la cât de frumoasă și plină de viață e fiică-mea.
Incredibil!
După ce am finalizat chiulul, am intrat în casă și mi-am amintit că trebuie să mă întorc la treabă. Să deschid calculatorul.
De-atunci tot procrastinez.
Cum fac chiar acum. Scriind asta.
Afară încă e soare.
Și Dumnezeu știe cât am așteptat zăpada asta!
Ah, mă strigă fiică-mea. Zice că are nevoie de ajutor.
Știu că vrea doar să facă un om de zăpadă, dar o să mă prefac că e ceva mai serios de atât, ca să justifice intenția mea de a nu încheia joaca asta de azi.
O să recuperez eu.
Promit! 

Mâinile mici care cresc

Mamifestări
creștere copil melancolie baby blues

Nu pot adormi și mă uit de mai bine de treij de minute la poza asta. Mă răscolește și fericește pe deplin.
E de anul trecut.
Îmi amintesc exact cum se simțeau mânuțele ei în jurul gâtului meu. La fel de loiale și iubitoare sunt și acum, doar că un pic mai lungi. Pentru că ea e un pic mai înaltă. Crește. În fiecare zi.
Iar eu sper să nu înceteze vreodată să se prindă așa de mine.
Oricât de lungi ar fi brațele ei, oricât de provocatoare ar fi vârsta, oricât de departe va pleca.

Mi se întâmplă din ce în ce mai des să rămân suspendată în momente mici. În fotografii care pentru mine sunt universuri. Această poză, de exemplu, are în ea mai mult decât pot găsi eu cuvintele să explic. În poza asta era încă mica mea, cu somn bun, care-și lua avânt spre lume fără să se teamă. Pentru că știa că brațele mele sunt acolo.

Așa învață copiii să plece: cu certitudinea că pot oricând să se-ntoarcă.

Un copil te iubește complet. Nu pentru ce faci, nu pentru cum arăți, nu pentru cât te-ai străduit azi. Ci pentru că ești tu. Pentru că exiști acolo unde trebuie, exact cum trebuie. Pentru că ți-a învățat vocea, mirosul, bătăile inimii. Și s-a agățat de tine, cu tot ce are mai curat.

Uneori mă întreb dacă voi ști să las brațele ei să crească fără să trag de ele înapoi spre mine.

Când îmi va spune că e mare și că n-are nevoie. Când se va trage ușor înapoi, nu din lipsă de iubire, ci din nevoia aceea firească de desprindere. Îmi doresc să fiu pregătită. Să nu dramatizez, să nu insist. Să învăț s-o iubesc cu brațele larg deschise, nu închise peste ea.

Mai am până atunci, știu!

Mai am dimineți dulci. Mai am seri neastâmpărate. Mai am momente în care mă întreabă ce gândesc. Și mă ascultă. Pe bune, cu ochii ei mari și curioși.

Faptul că ea crește mă uimește și mă doare în același timp. Nu e durere tristă. E o tensiune greu de articulat, între recunoștință și teamă, între „ce bine” și „ce repede”.

Ilinca nu e doar copilul meu. E un om mic în devenire mare. Și dacă mâine va zbura departe, iar brațele ei nu vor fi suficient de lungi ca să m-ajungă și să se strângă în jurul gâtului meu, o voi iubi la fel. Pentru că voi avea mereu strânsoarea asta simplă, clară, completă, din „poza de anul trecut”.

Blană de introspecție – Nu mai am nimic de zis?

Profesional

Așa se întâmplă când te trezești într-o dimineață și-ți dai seama că te-ai scufundat într-un ocean de gânduri și observații, fără a simți nevoia să mai deschizi gura. Adică eu. Când mă trezesc eu și-mi dau seama de lucrurile astea. Punctul de plecare? Un moment banal, în care fără să vreau am început să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin.

Dacă mă întrebi, nu e deloc ușor.

Să stau acolo, eu, împachetată într-o blană de introspecție, în timp ce în jurul meu defilează parade de opinii, de idei – sau ceea ce se crede că sunt idei – și eu… tac. Și ascult. E ca și cum aș fi la o petrecere cu costume și aș alege să vin îmbrăcată în propria-mi piele.

În fine! În universul profesional… aici e adevărata provocare.

Mintea mea – interesantă creație – articulează idei, păreri, gânduri pe subiecte de toate felurile, dar își au ele rostul? Au oare aceste idei relevanță pentru ceilalți? Asta e întrebarea care mă frământă și care mă împiedică să mă exprim. Nu pentru că nu știu ce sau cum să exprim, ci pentru că nu văd sensul acestei reacții.

Un paradox interesant, în contextul în care internetul tocmai asta a devenit: locul ideal de dat cu părerea. Nu cred înăuntrul meu că lumea are nevoie de încă un ecosistem de opinii și ideații.

Când starea asta a intrat în conflict cu nevoia mea de a mă exprima prin scris, am reușit sa mă aduc în punctul în care să scriu pentru a relata observații și experiențe care au mai multă legătură cu mine.

Hmmm, oare ce-aș zice dacă m-aș întâlni cu mine cea de acum 13 ani?

Cred că m-aș bate pe spate pentru că în sfârșit nu mai am dorința aceea de a vorbi despre absolut orice, crezând cu tărie că ȘTIU lucruri. Pentru că acum simt cu toată ființa mea că de fapt știu mai nimic.

Acum, așezată confortabil pe canapeaua din livingul minții mele, privesc în urmă și realizez că această evoluție personală nu este doar o schimbare, ci mai degrabă o metamorfoză. Îmi imaginez că dacă ar exista o oglindă temporală și m-aș vedea pe mine de acum 13 ani, probabil m-aș face de râs încercând să îi explic tăcerea mea.

A vorbi nu înseamnă mereu că știi, așa cum a ști nu înseamnă mereu că trebuie să vorbești.

Da. Aici am ajuns! Eu, în această dimineață de iulie, încercând să aflu mai multe despre acest nou ”mine”, această versiune 2.0 care a ales să observe mai mult decât să vorbească și care se întreabă constant dacă are ceva cu adevărat valoros de adăugat la zgomotul constant din jur, proiectând idei în lume.

Revenind la masa tăcerii profesionale…

Mă învârt cu grația tăurașului Ferdinand în magazinul de porțelanuri prin acest peisaj aflat în continuă schimbare, dar un lucru e clar: știu sigur că a fi rezervat nu este egal cu a fi ignorant. A alege mai degrabă să observ nu înseamnă că nu am nimic de spus. Doar aleg să îmi folosesc energia pentru a asculta și a învăța. Pentru a înțelege mai în profunzime. Pentru că în acest proces de tăcere deliberată, sigur voi găsi un sens mai profund în ceea ce aleg să spun, atunci când aleg să o fac.

Am uitat cumva tot ce am învățat? Nu mai sunt relevantă? Acest vid de vorbe este oare un semn că mi-am pierdut măiestria în domeniul meu?

Până la urmă, toată lumea știe că trebuie să ai o opinie pentru a fi respectat. Sau cel puțin așa îi place societății noastre să ne facă să credem. Dacă nu ești înarmat până în dinți cu opinii, ești pierdut.

Are you, though?!

3 pedale, la 2 picioare – Început-am școala de șoferi

Laifstail 3 Comments

Mă găsesc astăzi, douăj’patru iulie la venerabila vârstă de treij’patru de ani, în încercarea stângace, dar plină de hotărâre, de a obține permisul de conducere. Nu pentru că mi-aș dori să îmi testez abilitățile de pilot în weekend-uri sau să îmi petrec zilele în traficul infernal dă Piatra Neamț. Nicidecum. Sunt motivată de un instinct matern pur, combinat cu o doză sănătoasă de „De ce nu?” și împuternicită de vârtejul acela de sarcasm și ironie pe care l-aș putea eticheta ca fiind „poțiunea mea de supraviețuire, de zi cu zi”.

Oleacă de context

În jurul meu, niscaiva boboci care par că abia ar fi terminat liceul. Eu? Un stegozaur stingher și spinos, amuzat un pic peste măsură de faptul că școala de șoferi la care m-am înscris păstrează aceeași atmosferă a vremurilor în care dădeam bipuri, jucam Snake, stăteam la băncuțe și ieșeam la rocotecă. Adică aceeași atmosferă cringe care m-a marcat în urmă cu cinșpe ani când am avut prima dată acest zvâc de femeie independentă care vrea să conducă.

Da, și la propriu, și la figurat. Da, au trecut cinșpe ani de atunci. Da, m-am simțit ca un dinozaur.

Azi am prins prima zi de legislație. De fapt, a fost mecanică. Am râs un pic, am dat ochii peste cap de câteva ori. Am pomenit de Aro și de Oltcit spre evidenta confuzie a colegilor mei, care nu aveau idee despre ce vorbesc. Am rezistat două ore în periplul fantasmagoric prin tărâmul blocului motor bântuit de fantomele glumelor cu iz sexual ale profesorului vizibil neimpresionat de trecerea nemiloasă a anilor. Am semnat prezența.

Primul obstacol pe care l-am întâmpinat de cum am pășit pragul și am conștientizat de ce sunt acolo?

Frica de condus. Nici nu am început orele de conducere, dar în momentul acesta nu îmi este frică de niciun alt lucru mai mult decât de a pune mâna pe volan și a porni la drum.

Da, și la propriu, și la figurat.

Cu toate acestea, am stat eu și m-am gândit… dacă am reușit eu să schimb scutece cu-o mână și să termin rapoarte de lucru cu cealaltă, ‘oi învăța și să gestionez această temere. La momentul potrivit. Nu acum, în avans, punând cu nonșalanță răul înainte.

Mai am eu o treabă pe care o resimt la modul destul de serios: tot încerc să sugrum metaforic vocea mea interioară, aceea care îmi spune că „nu poți, nu știi, nu e pentru tine”. Aaahhh, ”dulcele” ecou al autosabotajului! Cu toate acestea, invoc dinozaurul meu interior, îi sustrag puțin din înțelepciune și-i dau înainte.

Ce înseamnă asta? Simplu. Înseamnă că îmi activez conștient super-puterile pentru a jongla cu toate obligațiile mele care ocupă deja un procentaj semnificativ din spațiul cerebral, astfel încât să fac niște loc și pentru codul rutier.

Avantajul vârstei este că îmi dă, pe lângă riduri și câteva kilograme în plus, și o perspectivă diferită asupra vieții. Știu acum că, în ciuda tuturor capcanelor și provocărilor, cea mai mare bătălie o dau cu mine însămi.

Aș fi vrut să pot să spun că e ușor, dar e la fel de ușor ca a încerca să găsești un ac pe fundul Pacificului, legat la ochi și cu mâinile la spate. Aș fi vrut să pot să spun că e distractiv, dar distractiv e un episod din „Friends” la care mă uit relaxată, stând tolănită pe canapea, cu un ceai în mână.

În ciuda tuturor dialogurilor imaginare, în contradictoriu, cu vocea din capul meu, aici sunt. Și nu pentru că aș fi vrut neapărat să fiu aici, nu pentru că e ceva ce mi-am propus sau programat din timp pe lista obiectivelor de atins, ci pentru că viața are un umor de neegalat și îmi servește sarcini cu o îndârjire sardonică, testând limitele și elasticitatea spiritului meu.

Oare voi învăța să conduc mai ușor decât îmi e să îmi depășesc temerile?

De un lucru sunt sigură: că în acea școală de șoferi, cu aerul ei anost de adolescență târzie, voi găsi răspunsuri la mai multe întrebări decât cum să parchez lateral sau cum să recunosc semnul de circulație pentru oprire versus staționare.

Deocamdată, acum, cu ochii roșii de la lumina albastră a ecranului și cu creierul plin de întrebări absolut pertinente, precum ”De ce trei pedale la două picioare?!”, mă retrag în glorie știind că am mai bifat un nou început despre care voi mai turui în scris, pe-aici.

Pun piciorul în prag…ul prezentului – Prețuirea micromomentelor

Mamifestări

Am avut întotdeauna dificultăți în a celebra micile succese dintr-o zi. Sau micile plăceri. Sau micile bucurii. Pentru că de foarte mulți ani, fiecare zi pare destul de… „la fel”.

Și prinsă în tumultul goanei după orice, cam pierd din vedere ceea ce am deja sau ceea ce s-a întâmplat deja. Li se estompează importanța la trecerea graniței dintre prezent și trecut iar eu mă reîntorc la a fugi rapid după următorul lucru de care am nevoie. Sau următoarea stare. Sau următorul obiectiv.

Ce se întâmplă dincolo de evidentul întregii acestei situații, este că eu pierd. Concentrându-mă pe goană pierd din vedere multe lucruri care m-ar ține mult mai bine ancorată în simțirea prezentului până să dispară și să devină trecut.
Sunt multe lucruri de care nu mă mai bucur la fel din această cauză.
Sunt foarte multe lucruri pe care nici nu le mai fac, din această cauză.

Și doar stau și privesc zilele cum îmi trec prin fața ochilor, pictate într-o nuanță perfectă de procrastinare.

Îmi lipsește disciplina punerii mele pe primul loc.

Cred și eu! În toată gălăgia nebună a automatismelor păguboase, dar confortabile, e cam greu să pescuiesc motivație proaspătă și regăsire.

Totuși… Totuși!!! Decizia de a amâna amânarea este la mine.

Așa că pun piciorul în pragul prezentului și îmi propun să mă responsabilizez conștient și îmi iau public angajamentul ca în fiecare zi pentru următoarele 30 de zile voi publica câte un articol ce va fi highlight-ul zilei cu pricina.

Indiferent că va fi despre bine, despre anapoda sau tot felul de platitudini de o însemnătate personală aparte, voi publica zilnic sperând că această practică susținută mă va poziționa oleacă mai sus în lista priorităților mele cotidiene.

Și voi începe chiar acum.

Astăzi am strâns rufe de pe culme. Am împăturit lenjerie. Am făcut Ilincăi pancakes onomastice. Am alintat-o. I-am umflat baloane cu apă. Am lucrat. Am mers toți 3 la buni și bincu. Am revenit acasă și am privit roșiile pe strat. Am mai lucrat. Am mâncat salată de roșii cu ceapă verde, pătrunjel și mărar. Am strâns jucării. Am alintat-o iar pe Ilinca.

Vârtejul obișnuit al existenței a fost de fapt o adiere. Pentru că am transpus în practică ceea ce tot susțineam eu sus și tare până acum, la nivel declarativ: nu se sfârșește lumea, dacă eu nu mă mai agit din dorința absurdă de a face totul, mereu.

Prețuirea micromomentelor, acest subiect supra-dezbătut de o mulțime de guru ai online-ului, nu este doar o găselniță care să prindă la mileniali. Într-adevăr, practica este dusă într-o dimensiune superficială, flușturatică, dar din momentul în care începi să îi acorzi atenția cuvenită, totul se schimbă în jur.

Pentru că tu schimbi optica.

Și-apoi practica.

Și uite-abia atunci începi să simți că mult mai multe lucruri au sens. Că ești îndreptățit să simți anumite lucruri. Că nu ești doar un nebun care-aleargă aiurea împotriva conformismului, a servituții, a nevoii de a face mereu pe plac.

Dacă m-aș fi privit azi, din exterior, cu ochii de acum vreo 3 săptămâni, m-aș fi judecat aspru. M-aș fi certat. M-aș fi pedepsit. Pentru că mi s-ar fi părut că am făcut mai nimic sau cel puțin, nu suficient. Că eu așa m-am învățat: să fiu într-o continuă stare de alertă, să fac, să rezolv, să sting incendii de dimineață, până seara.

Prețuirea micromomentelor m-a lovit când strângeam unul dintre prosoapele întinse la uscat, afară, pe culme. Adică pe frânghie. Pe agățătoarea aia.

Nu știu cum e în alte sate, dar în Tazlău, aici unde locuiesc, liniștea zilelor de sărbătoare este aproape palpabilă. De cum am ieșit din casă pentru a aduna lenjeria, am simțit exact liniștea asta de care spun. Am admirat-o, am îmbrățișat-o aproape la propriu pentru că de cum am pus mâna pe primul prosop, am asociat-o cu mirosul acela proaspăt, de curat. Și s-a format în mine o bulă atemporală care s-a concretizat în câteva secunde de recunoștință totală, care s-au simțit ca ore bune.

Un moment atât de mărunt, banal și scurt, dar care m-a dat peste cap cu atâta putere și în cel mai bun sens cu putință.

Eu știu!

Viața e compusă dintr-o multitudine de stări și o multitudine de momente. Care de care mai diferite. Nu știu ce o fi mâine, dar conștientizarea de azi a fost ceea ce încă mai contează acum.

Pff… ce prezent plin de mine!

Photo by Egor Komarov: https://www.pexels.com/photo/now-letters-in-frame-12612261/

Am fost la Delfinariu în Constanța și-am plâns

Profesional 2 Comments

L-am cunoscut pe Iosub în octombrie 2016. În 1 mai 2017 am mers împreună la mare, pentru prima dată. De ziua lui cum ar veni. După o noapte ploioasă petrecută regulamentar, la cort, în Vamă, am mai dormit încă două în mașină, într-o parcare pe malul Siutghiolului, în Mamaia Nord. A fost absolut genial și total în afara zonei de confort.

Anii au trecut, obiceiul a fost perpetuat, dar zona de confort în sine s-a modificat semnificativ.

Așa că anul ăsta de 1 mai am mers la Cameră Family care dă spre Promenada din Mamaia Sat și n-am mai fost doi, ci trei.

Am integrat-o și pe Ilinca în obiceiul nostru, pentru că oricât de mult ne bucură momentele în care suntem doar doi, nu suntem complet noi fără ea. Că e simpatică și ne topim când îi vedem fericirea primelor dăți pe fățuca aia porțelanată și firavă. Că descoperim și redescoperim prin ea.

Exact așa cum s-a întâmplat cu mersul la Delfinariu.

Eu n-am fost niciodată la Delfinariu iar Iosub a fost când avea el însuși vârsta fetei. Adică mai ieri, în caz că citește și el acest text.

Revenind.

Delfinariul era o necunoscută, Ilinca adoră animalele în general și delfinii în mod special, așa că am neglijat preocupările milenialilor care, în frunte cu mine, contestă privarea de libertate în cazul necuvântătoarelor care ar trebui să trăiască în habitatul lor natural, și am cumpărat biletele. În ultima zi de aprilie, la unșpe fără un sfert, eram deja în cabina foto de lângă Delfinariu, zâmbind fără urmă de regret la fotografia aceea magnetică, cu noi trei având în spate un decor marin de calitate îndoielnică.

Am cedat și la insistențele Ilincăi de a-i lua plușul roz în formă de delfin, deci clișeul mioritic era aproape de perfecțiune. Turiști sadea de la Tazlău, Neamț, ne-am ocupat locurile în extrema dreaptă, destul de aproape de bazin cât să nu stau cu ochii mijiți pe durata întregului program și am ascultat cu atenție cuvântul înainte, zâmbind, gesticulând și urmărind mamiferele din apă.

Apoi a început actul artistic (cred), pe care l-aș numi ”6 delfini și-o conștientizare”.

Au fost multe momente în care am privit cu emoție animalele acelea perfecte, urând și iubind în același timp faptul că mă aflam acolo, dar a existat un moment în particular, în care unul din delfini a sărit la o înălțime destul de mare, cu o eleganță incredibilă. Ei bine, atunci m-a bușit plânsul ăla serios pe care l-am mascat cu o tuse chipurile cauzată de o ”înnecăciune” imaginară cu aer.

În clipa aceea am simțit în mine un urlet concretizat printr-o strângere involuntară a stomacului care s-ar fi tradus în vorba noastră cea de toate zilele, prin…

”Elenă hăi, ce căcat faci cu viața ta? De ce ești un delfin în captivitate, în loc să fii un delfin liber?”

Ideea care e? Cumva, prin saltul acela maiestuos, delfinul la care priveam cu gura căscată, m-a făcut să confrunt vocea din capul meu care mă certa mocnit de multă vreme deja. Ba că nu îmi acord suficientă atenție. Ba că tot amân să fac ceea ce profesional îmi doresc să fac. Ba că nu mai fac lucruri care să mă bucure. Ba că mă complac în rutina zilnică și nu mai caut aventurile care să mă definească.

Am mers la delfinariu pentru spectacol, am plecat de-acolo de sine ocărâtă și cu perspectiva schimbată.

Trăim într-o epocă a confortului. Tehnologia și inovația ne-au învăluit cu o pătură de stabilitate și predictibilitate. Suntem ispititi să ne retragem în colțul nostru confortabil, unde totul este familiar și previzibil. Dar oare cât de benefic este acest lucru pentru dezvoltarea noastră personală și profesională? Cât de mult ne ținem captivi potențialul atunci când refuzăm să ne aventurăm în afara acestei zone de confort?

Ei bine, experiența și cercetările ne arată că a ne rupem de zona de confort este un catalizator puternic pentru creștere și dezvoltare. Este acolo unde ne descoperim talente și aptitudini noi, unde își află extensiile orizonturile și unde învățăm lecții neprețuite despre noi înșine și despre lumea înconjurătoare. Da, este posibil să ne simțim anxioși în fața acestor provocări necunoscute, dar asta nu înseamnă că ar trebui să le evităm.

Anxietatea este un răspuns natural la incertitudine și schimbare. Este o alarmă din creier care ne strigă să rămânem în teritoriul familiar și sigur. Dar dacă ne lăsăm conduși de această anxietate și refuzăm să ieșim din zona de confort, ne lipim un autocolant pe frunte care spune…

„Refuz să mă descopăr și să cresc.”

Viața nu este despre a rămâne în zona de confort, ci despre a experimenta, a învăța și a crește. Este despre a ne descoperi noi abilități și talente, despre a ne îmbrățișa vulnerabilitățile și despre a ne accepta imperfecțiunile. Este despre a avea curajul să înfruntăm incertitudinea și să mergem înainte în ciuda fricii.

Așa că mi-am dezlipit autocolantul.

A usturat, nu mint.

L-am dezlipit pentru că acum știu că mai bine decât să fac performanță în captivitate, este să strălucesc și doar să fiu, în libertate. Una bucată delfin interior gata de ”liberare”.

Ceea ce vă doresc și vouă.

Oleacă de amintiri, oleacă de nutriție pentru copii, o recomandare

Mamifestări

Eu când nu lucrez, scriu doar despre mine. Despre ce mi se întâmplă mie, despre cine sunt, ce fac, ce văd, ce pricep eu. Pentru că pe asta sunt sigură. Nu mereu, dar de cele mai multe ori. În rest, evit și nici nu prea-mi place să-mi dau cu părerea. Cel puțin nu public. Că nu-s vreo expertă în altceva în afară de mine.

Dar azi o să încep o frază cu dar și-o să fac un exercițiu de opinat.

Sunt mamă de 5 ani și-oleacă.

Cât am stat la maternitate, după ce-am născut, am plâns. Adică 3 zile. Într-una. Pentru că hormoni și pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee de cum să o țin în brațe pe fiică-mea. Era așa mărunțică și moale, că și eu, ca multe alte generații de mămici până la și deodată cu mine, trăiam cu impresia că o s-o rup, că o s-o stric. Nu zic hop, pentru că încă n-am sărit gardul și poate-oi genera ceva traume pe parcurs, dar eu sper să nu. Îmi dau silința.

Revenind.

Am devenit mamă. Am plâns. Mult. Și după asta s-a instalat o stare continuă de ”nu știu ce fac”, ”nu știu dacă e bine ce fac” și ”ce să fac”. Constant. Stările astea de nesiguranță erau constant cu mine. Nu am citit cărți de parenting. Nu am urmărit vloguri sau podcasturi. Nu am vrut să ascult părerile altora pentru că erau peste tot și atât de multe, încât mă simțeam și mai confuză în tot oceanul de informații care navigau la liber pe interneți. Ce m-a ajutat, a fost o chestie pe care Adina, prietena mea care dăduse viață cu 2 luni înaintea mea, mi-a spus-o la un moment dat.

Și ea tot din noua și nevasta ei experiență maternală.

”Ești cel mai bun lucru care i s-a întâmplat”

Așa mi-a spus Adina. Și mi-a intrat atât de tare în minte și în suflet vorba asta a ei, încât am căpătat un curaj fantastic în a continua să fac tot ceea ce am considerat că este mai bine pentru copila mea.

Uite-așa au trecut anii. Eu încercând să fac tot ce am considerat mai bine, fiică-mea crescând. Eu învățând tot mai multe despre rolul meu, fiică-mea trecând prin toate etapele care îi erau destinate.

Dacă diversificarea a fost surprinzător de firească, nu neapărat ușoară, ce a urmat după m-a surprins maxim. Pentru că s-a întâmplat o alienare vehementă a ei de toate legumele pe care inițial le devora, pur și simplu.

Rând pe rând asistam la câte un ”Nu!” dramatic la fiecare încercare a mea de a-i oferi anumite alimente, ajungând până în faza în care dieta ei se rezuma la vreo 4, 5 preparate și-atât.

Acela a fost momentul în care au început să mi se-aprindă luminițe în bord și m-am aventurat în exteriorul bulei mele în căutare de posibile soluții. Și-am încercat o mulțime de lucruri, sfaturi, giumbușlucuri pe parcurs. Să tot fie 2 ani de atunci.

Fast forward în prezent…

La începutul anului, pașii pe care i-am făcut din punct de vedere profesional m-au adus alături de niște oameni foarte faini. Despre unul dintre ei vreau să scriu acum.

Este vorba de Narcis Cernea, nutriționist cu peste 14 ani de experiență în domeniu, experiență validată de mii de oameni care au fost și sunt vocali cu privire la propriile lor povești de transformare, transformare posibil[ cu ajutorul său.

Dacă inițial am fost impresionată de lipsa feedback-ului negativ la adresa activității sale, care pare un miraj în zilele noastre, am continuat prin a deveni profund inspirată de munca sa. Și totul a culminat cu o bucurie foarte recentă.

Narcis a lansat cartea ”Superputeri pentru copilul tău”!

Dincolo de faptul că am avut plăcerea de a participa la procesul de materializare a muncii sale din ultimul an, cartea asta m-a readus față în față cu:

  • mine când eram mică
  • mine când s-au instalat obiceiurile adulte
  • mine când am devenit mamă
  • mine la timpul prezent

În continuare fiică-mea nu mănâncă avocado, dar a cules și savurat pătrunjel verde, direct de pe strat, împreună cu mine.

În continuare eu muncesc mult prea mult, dar sunt în proces de recalibrare a vieții mele profesionale, cu nevoia ei de a fi parte din mult mai multe lucruri pe care le fac în viața de zi cu zi.

În continuare mă cert mai des decât mi-aș dori, pentru aspectele nesănătoase la care încă nu am renunțat, dar am început să conștientizez mai bine ce impact are acest lucru asupra ei, în anii ăștia în care absoarbe tot ce vede în jur.

Faza e că informațiile pe care Narcis le-a cuprins în această carte, mi-au ușurat procesele de lectură și conștientizare. Pentru că nu a încercat să îmi bage pe gât ceva, ci, ca un mecanic desăvârșit într-ale necunoscutelor părintești, a abordat orientat spre soluții fiecare martor care mi se-aprinsese mie în bord în urmă cu ceva vreme.

Și a făcut asta foarte firesc, apelând și la experiența sa de proaspăt tătic.

Mi-a dat aceeași senzație pe care am avut-o la sfârșitul lui 2017, când eram gravidă în luna a opta și am citit ”Cel mai bun tată”, a lui Alex Zamfir, deși cărțile sunt total diferite ca temă, stil, abordare, situație etc.

O senzație de înțelegere, de ”e normal să simt ce simt”, de ”nu o să fie mereu ușor, dar o să fie bine”.

De la nutriție, la dezvoltare spirituală și setarea unor premise sănătoase pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, în 330 de pagini care se parcurg pe nerăsuflate.

Așa aș rezuma cartea asta care mă ajută acum să mă împrietenesc pe mine cu un angajament față de mine și să o reîmprietenesc pe Ili cu toate legumele de care s-a despărțit acum ceva timp.

Tot scriu, șterg, scriu, șterg… uuurghhh!!

Mă tot gândesc la mamele care au făcut totul ca la carte din prima clipă. Care au alăptat perfect, care au trecut plutind printre toate aceste provocări ale maternității, în ținutele lor perfecte, neutre sau pastel, care sunt mereu țiplă în pozele lor de Facebook (da, mă simt bătrână, stau pe Fcebook, nu pe Insta, aia e). Atâta amar de vreme am irosit întrebându-mă de ce naiba nu reușesc și eu să fac asta! De atâtea ori m-am întrebat câte alte femei ‘or fi în situația mea de a bolborosi frustrate în fața ecranului între scroll-uri aiurea pe net și 500 de selfie-uri cu copiii din care neîncrederea și îndoiala nu te lasă să alegi nici măcar unul.

Eu cu mine am făcut pace din punctul ăsta de vedere între timp, dar problema la nivel mai mare a rămas. Persistă și arde mocnit acolo, în exterior.

Acelor mame care încă experimentează asta aș vrea să le spun că așa-i viața asta! Așa a fost mereu! La unele părul le stă perfect fără efort, altele au doar trei fire-n cap și alea rebele. La unele maternitatea le vine mănușă, la altele le vine să iasă pe ușă (I know, I know, cacofonie, deal with it!).

Nu există niciun șablon prestabilit în care ar trebui să încadrăm experiențele noastre. Există doar libera alegere cu privire la cum ne raportăm la toate cele.

Cartea asta ar putea să vă ajute. Ar putea să nu vă ajute. Ar putea să rezoneze maxim cu voi. Ar putea să nu. Totuși ar merita citită. Că 100 de lei îi dai pe-un tricou și-o ciocolată într-o zi oarecare de marți. Sau pe-o ieșire la cafea cu fetele, la care mergi să te plângi de oboseală, de bărbat sau că nu știi ce să îi mai faci de mâncare lu’ ăla micu’.

Cartea asta ar putea să îți ofere o perspectivă nouă asupra lucrurilor ăstora. Și s-ar putea să fie foarte tare! Sau ar putea să nu, dar nu ai vrea să afli asta chiar tu?

Cartea se numește ”Superputeri pentru copilul tău”, o poți găsi AICI și nu, nu am niciun cod de reducere, pentru că nu sunt vreun influncer și articolul ăsta nu e publicitate plătită, e doar o abrambureală de idei ca urmare a primului meu contact cu multitudinea de informații primite raportate la experiențele trăite.

Și dacă ai ajuns cu lectura până în punctul ăsta al textului, îți mega mulțumesc! E asta suficient de răsplată pentru mine.