Cre’că aveam vreo dooj de ani când mi-am dat seama că trollerul pe care îl târâiam după mine din Roman până-n București, era unul ieftin și vai de capul lui. Da, cred că prin 2010, pe undeva pe la Romană, m-a lovit imaginea aceea a geamantanelor care nu păreau deloc greu de cărat. Aveau roți care funcționau corespunzătoru și pe față, și pe spate, și nu cădeau când îți luai mâna de pe ele, lăsându-le în poziție de drepți. Stăteau așa. Stăteau așa, pur și simplu, fără să trebuiască sprijinite de vreun perete sau de vreun al doilea bagaj.
A fost firescul acela al altora, care m-a cutremurat până-n măduva oaselor.
Imaginea aceea a trollerelor perfecte mi s-a-ntipărit în minte și m-a urmărit multă vreme. La fiecare întoarcere acasă, în vacanță. La fiecare escapadă la mare sau la munte. La fiecare buleandră inutilă pe care alegeam să dau banii aiurea în loc să-mi iau mâncare.
De aceea, dacă aveam ceva drum mai important de făcut, împrumutam câte-un troller de la oricare dintre prietenele mele, care aveau ceva disponibil. Troller din ăla micuț și super cochet de la Andreea. Troller ceva mai încăpător de la Ramona. Le luam. Mergeam. Bagajul meu era stabil și ușor de cărat. Reveneam. Le înapoiam
Apoi iar venea cine știe ce situație care necesita să scot la suprafață trollerul ăla profund defect a cărui existență părea atât de dificil de acceptat. Și uite-așa, din 2010 până prin 2014, 2015, mi-am zis mereu că ”Lasă, o să-mi iau eu un troller ok când chiar ‘oi avea bani.”. Pentru că în mintea mea, chiar credeam că e o chestiune de bani.
Ce e mai interesant, e că în toți anii ăștia, nu a fost un singur troller. Au fost vreo trei. Unul roz fuchsia. Unul roșu. Unul bleumarin închis… (ăla clasic, clasic, tre’ să îl știi, sigur)! Fiecare din astea trei a adus o perspectivă nouă asupra relației mele cu produsul în sine și noi defecte care au ajuns să îi umbrească irevocabil utilitatea. Nu conta că îmi ducea lucrurile din punctul A în punctul B, ca un Taxi Pelicanul. Conta în schimb că îmi dădea mereu senzația aceea de silă a săracului, exact ca un Taxi Pelicanul fără aer condiționat la patruj de grade și cu bancheta spate jucândă și plină de pete ale căror proveniență nu ai fi vrut să o intuiești vreodată.
Că tot am ajuns la transport, fast forward până-n noiembrie 2022, când am acceptat că a fost întotdeauna o chestiune de priorități și proiecție.
A durat ceva, dar acum am un troller finuț, cu o carcasă mai tare, dar elegantă, cu personalitate, așa, aș putea spune. Două rânduri de roți perfect funcționale, braț telescopic și un interior foarte bine compartimentat.