L-am cunoscut pe Iosub în octombrie 2016. În 1 mai 2017 am mers împreună la mare, pentru prima dată. De ziua lui cum ar veni. După o noapte ploioasă petrecută regulamentar, la cort, în Vamă, am mai dormit încă două în mașină, într-o parcare pe malul Siutghiolului, în Mamaia Nord. A fost absolut genial și total în afara zonei de confort.
Anii au trecut, obiceiul a fost perpetuat, dar zona de confort în sine s-a modificat semnificativ.
Așa că anul ăsta de 1 mai am mers la Cameră Family care dă spre Promenada din Mamaia Sat și n-am mai fost doi, ci trei.
Am integrat-o și pe Ilinca în obiceiul nostru, pentru că oricât de mult ne bucură momentele în care suntem doar doi, nu suntem complet noi fără ea. Că e simpatică și ne topim când îi vedem fericirea primelor dăți pe fățuca aia porțelanată și firavă. Că descoperim și redescoperim prin ea.
Exact așa cum s-a întâmplat cu mersul la Delfinariu.
Eu n-am fost niciodată la Delfinariu iar Iosub a fost când avea el însuși vârsta fetei. Adică mai ieri, în caz că citește și el acest text.
Revenind.
Delfinariul era o necunoscută, Ilinca adoră animalele în general și delfinii în mod special, așa că am neglijat preocupările milenialilor care, în frunte cu mine, contestă privarea de libertate în cazul necuvântătoarelor care ar trebui să trăiască în habitatul lor natural, și am cumpărat biletele. În ultima zi de aprilie, la unșpe fără un sfert, eram deja în cabina foto de lângă Delfinariu, zâmbind fără urmă de regret la fotografia aceea magnetică, cu noi trei având în spate un decor marin de calitate îndoielnică.
Am cedat și la insistențele Ilincăi de a-i lua plușul roz în formă de delfin, deci clișeul mioritic era aproape de perfecțiune. Turiști sadea de la Tazlău, Neamț, ne-am ocupat locurile în extrema dreaptă, destul de aproape de bazin cât să nu stau cu ochii mijiți pe durata întregului program și am ascultat cu atenție cuvântul înainte, zâmbind, gesticulând și urmărind mamiferele din apă.
Apoi a început actul artistic (cred), pe care l-aș numi ”6 delfini și-o conștientizare”.
Au fost multe momente în care am privit cu emoție animalele acelea perfecte, urând și iubind în același timp faptul că mă aflam acolo, dar a existat un moment în particular, în care unul din delfini a sărit la o înălțime destul de mare, cu o eleganță incredibilă. Ei bine, atunci m-a bușit plânsul ăla serios pe care l-am mascat cu o tuse chipurile cauzată de o ”înnecăciune” imaginară cu aer.
În clipa aceea am simțit în mine un urlet concretizat printr-o strângere involuntară a stomacului care s-ar fi tradus în vorba noastră cea de toate zilele, prin…
”Elenă hăi, ce căcat faci cu viața ta? De ce ești un delfin în captivitate, în loc să fii un delfin liber?”
Ideea care e? Cumva, prin saltul acela maiestuos, delfinul la care priveam cu gura căscată, m-a făcut să confrunt vocea din capul meu care mă certa mocnit de multă vreme deja. Ba că nu îmi acord suficientă atenție. Ba că tot amân să fac ceea ce profesional îmi doresc să fac. Ba că nu mai fac lucruri care să mă bucure. Ba că mă complac în rutina zilnică și nu mai caut aventurile care să mă definească.
Am mers la delfinariu pentru spectacol, am plecat de-acolo de sine ocărâtă și cu perspectiva schimbată.
Trăim într-o epocă a confortului. Tehnologia și inovația ne-au învăluit cu o pătură de stabilitate și predictibilitate. Suntem ispititi să ne retragem în colțul nostru confortabil, unde totul este familiar și previzibil. Dar oare cât de benefic este acest lucru pentru dezvoltarea noastră personală și profesională? Cât de mult ne ținem captivi potențialul atunci când refuzăm să ne aventurăm în afara acestei zone de confort?
Ei bine, experiența și cercetările ne arată că a ne rupem de zona de confort este un catalizator puternic pentru creștere și dezvoltare. Este acolo unde ne descoperim talente și aptitudini noi, unde își află extensiile orizonturile și unde învățăm lecții neprețuite despre noi înșine și despre lumea înconjurătoare. Da, este posibil să ne simțim anxioși în fața acestor provocări necunoscute, dar asta nu înseamnă că ar trebui să le evităm.
Anxietatea este un răspuns natural la incertitudine și schimbare. Este o alarmă din creier care ne strigă să rămânem în teritoriul familiar și sigur. Dar dacă ne lăsăm conduși de această anxietate și refuzăm să ieșim din zona de confort, ne lipim un autocolant pe frunte care spune…
„Refuz să mă descopăr și să cresc.”
Viața nu este despre a rămâne în zona de confort, ci despre a experimenta, a învăța și a crește. Este despre a ne descoperi noi abilități și talente, despre a ne îmbrățișa vulnerabilitățile și despre a ne accepta imperfecțiunile. Este despre a avea curajul să înfruntăm incertitudinea și să mergem înainte în ciuda fricii.
Așa că mi-am dezlipit autocolantul.
A usturat, nu mint.
L-am dezlipit pentru că acum știu că mai bine decât să fac performanță în captivitate, este să strălucesc și doar să fiu, în libertate. Una bucată delfin interior gata de ”liberare”.
Ceea ce vă doresc și vouă.