Nu îmi amintesc exact în ce zi am ajuns la ea, dar parcă era frig afară. Ilinca avea geaca groasă și inițial am greșit strada. Eram pe lângă Școala 3, în Piatra Neamț, apoi am făcut stânga ușor pe lîngă casa memorială a lui Calistrat Hogaș și, ca niciodată, am găsit loc de parcare pe străduța aceea foarte îngustă și mereu aglomerată.
Ili era foarte timorată și parcă văd și-acum aburul cum ieșea de câte ori spunea ”Mami, dar stai și tu, da?”. Ne-a întâmpinat în stradă și în sfârșit ajungeam la ea după multe dimineți pline de teroarea lui ”Nu vreau să merg la grădi!” și multe nopți înecate în lacrimile neputincioase ale neadaptării, ale negăsirii locului, cumva firești pentru un copil cu o sensibilitate aparte.
A fost prima dată când, privind chipul unei persoane, am avut impresia că asist la un răsărit de soare în formă umană, palpabilă.
”După ce se va termina această întâlnire, este important să nu mă întrebați lucruri despre ea, acestea vi le voi spune într-o întâlnire doar cu dumneavoastră.”
Ne vorbeam politicos, cu pronume de politețe, în timp ce urmăream cu colțul ochiului cum fiica mea se lăsa descoperită și îmbrățișa fiecare colțișor și element din acel cuib al empatiei simțite, nu doar declarate.
Întâlnirea a fost o joacă de patruzeci de minute pentru cea mică, și un moment de ”AHA!” pentru mine. Ceea ce îi lipsea era cadrul social potrivit temperamentului ei. Îi lipsea interacțiunea valoroasă care să o facă să își dorească să se expună, în loc să se ascundă. Îi lipsea respectul pentru spațiul personal după care tânjea atât de mult, în colectivitate. Îi lipsea înțelegerea pentru plânsul involuntar care îi confirma sensibilitatea.
Acolo, la Therapy Crib, în brațele soarelui răsare, fata mea era din nou luminoasă. Așa că am tot continuat să o duc. Nu la fiecare grupă, dar ori de câte ori ne puteam deplasa la Piatra.
La început stăteam cu ea și, de dincolo de paravan, mă uitam hipnotizată la muntele de răbdare al cărui vârf părea că nu poate fi atins de orice părinte-muritor-de-rând. Auzeam cum copiii prezenți aveau revelații cu noțiuni intrinseci așa cum noi, adulții, ignorăm complet că am putea avea. Zâmbeam de una singură pentru că știam că eram acolo unde trebuie să fiu pentru copilul meu, dar și pentru mine.
Locul în care se crește empatia de mică și în care se vindecă neîncrederea în oameni, de mare.
Sabina de la locul de joacă este de fapt un psihoterapeut cu nume de basm și suflet de lumină.
Este omul pentru care metaforele optimismului nu ar putea niciodată părea clișee. Iar locul din care însuflețeste copiii să fie ei înșiși, se numește Therapy Crib. Și nu e un loc de joacă. Ci de învățare prin joacă. De învățare pe sine și a lumii din jur. De mici, pentru ca de mari să nu aibă frică de viață.
Am tot dus-o pe Ilinca. Până s-a făcut cald afară. O duceam mai mereu somnoroasă pentru că adormea în mașină, pe drum dinspre Tazlău, spre Piatra. Și o luam trează. Trezită. Încărcată. Cu emoții pozitive. Cu încredere. Cu povești. Cu experiențe. Cu ceai ușor îndulcit cu miere și savurat cu biscuiți digestivi care niciodată nu erau buni acasă.
Nu aveau cum să fie!
Pentru că acolo, la Sabina, fiecare biscuite avea un gust special, era îmbibat în magia locului.
Din fiecare sesiune cu Sabina, Ilinca învăța câte ceva nou despre ea și despre lumea din jurul ei. Era ca și cum, sub atenta îndrumare a Sabinei, se deschidea o ușă nouă în sufletul ei, lasând lumina să inunde fiecare colțișor. Cu gesturi mici și cuvinte alese, ea reușea să construiască un pod solid de încredere și să spulbere orice urmă de îndoială sau frică din sufletul ei.
”Știi senzația aceea pe care o ai când întâlnești o persoană pentru prima dată și te surprinzi pe tine însăți că îți dorești foarte tare să îți fie prietenă?”
M-am trezit spunându-i asta nu mai știu după a câta ședință. Sabinei, nu Ilincăi. Evident. Era cald afară, asta știu sigur, pentru că eu aveam o cămașă vaporoasă și ea, în cel mai natural mod cu putință, mi-a admirat articulat geanta turcoaz, la plecare. Pentru mine, femeie de treijpatru de ani, introvertită, sceptică și mai mereu obosită, dinamica aceea de 10 minute și schimbul acela de energii, au generat al doilea moment de ”AHA”.
Dincolo de ce ne arată societatea asta că este potrivit sau nu, dincolo de negativul, subestimarea, hate-ul și bullying-ul împroșcate pe toți interneții, admirația pentru o persoană încă este posibilă. Încă poți strecura în universul tău sori din ăștia nebănuiți, care pot face lumină cu personalitatea și știința lor, prin talentele pe care le au, prin munca pe care o fac, prin binele pe care îl dovedesc.
Este octombrie și Ilinca nu a mai fost de ceva vreme la Sabina de la locul de joacă.
Nu pentru că am terminat călătoria noastră pe tărâmul Therapy Crib. Ci pentru că acum se bucură din plin de o nouă etapă. Pentru care s-a pregătit temeinic, dar fără efort. Acolo, la Sabina de la locul de joacă.
Mă uit adesea la ea și mă gândesc la cum a evoluat, cum s-a transformat de-a lungul lunilor de magie interioară. A învățat să își îmbrățișeze sensibilitatea. A învățat să se exprime liber, să își arate personalitatea puternică, să se bucure de fiecare clipă și să vadă lumea prin ochii curiosului, nu al fricosului.
De la dormitul la grădiniță care nu credeam că va fi posibil vreodată, la a încerca o mulțime de mâncăruri de care înainte nu s-ar fi atins sub nicio formă, Ili ne demonstrează că toți sâmburii aceia de încredere, sădiți de noi și îngrijiți corespunzător cu ajutorul Sabinei, dau roade.
Ilinca, în creșterea ei continuă, ni le arată zi de zi. Mai mult sau mai puțin. Depinde. Însă ceea ce pentru mine este și rămâne revelator, este curajul ei de a experimenta, care o conduce la a se bucura de micile victorii ale zilelor de grădi.
Și uite așa, îmi dau seama că Sabina de la locul de joacă a devenit Sabina de la punctul de reper.
Din Piatra Neamț.
De la Therapy Crib.