Îmi place să-mi exprim gândurile față de cei din jur, dar creierul meu funcționează după alt tip de logică. Nu reacționează bine la „trebuie să faci asta acum”. Reacționează la „acum simt să fac asta”. Diferența dintre cele două e mare și nu se vede din exterior, dar în interior produce un blocaj real. Și se traduce în imposibilitatea de a formula ceva onest atunci când tot contextul îmi spune că urarea e obligatorie.
Read More
Deși am avut mereu grijă de unghiile mele, sunt mulți ani de când nu am mai reușit să le țin lungi. Și nici drepte, pe toate. Trei dintre ele le-am strâmbat scriind. Și pe cel puțin una o terorizez pe fond nervos. Nu o rod, dar ba trag, ba împing, ba smulg pielea din jurul ei de parcă mi-ar depinde viața de asta. Și-atâta am stresat-o, că tot crește spre stânga, de parcă visează și speră că, într-o zi, o să poată să fugă, să scape de chinul ăsta.
Read More
Din momentul în care m-am pus în fund pe toaletă, a început să mă urmărească obsesiv un parfum. Ați putea crede că e un paradox, având în vedere că eram pe toaletă, și știu ce v-ați putea imagina. Dar, întocmai ca o nălucă, m-a căpiat parfumul acela subtil, dar totuși pregnant, dulce, dar totuși pudrat spre fresh.
Așa că am căutat.
Toamna, mai mult ca oricând, Tazlăul miroase ca și cum cineva s-a apucat să facă ordine în lume și a început cu mirosul.
Read More
Azi m-am trezit la 6. A început școala. Cu ochii pe jumătate închiși am pregătit pachetul Ilincăi, i-am prins părul, am dus-o la microbuz, am revăzut gașca părinților „la program”, am revenit acasă, am dat play la positive jazz-ul de fundal, am deschis laptopul și m-a lovit.
M-a lovit dorul de diminețile urbane în care de la prima oră împăcam eficient și munca, și pofta de cafea bună și mic dejun delicios pregătit de oricine altcineva în afară de mine. Și uite-așa am început să tânjesc scriind aici despre dragul de Pepitedor. Unii i-ar spune bistro cu specific franțuzesc, în Piatra Neamț.
Stau acum în fața ecranului și în loc să fi trecut deja de douăzeci de minute la prioritățile de pe ordinea de zi, mă gândesc doar la cât de bine ar fi prins acum niște Ouă Benedict, un espresso scurt și un croissant cu unt în decorul calmant din locație și cu zumzetul brutăriei/patiseriei deschise ca soundtrack.
E magic nu doar să simți mirosul produselor proaspete.
E magic nu doar să vezi cum sunt preparate.
E magic să auzi mișcarea și freamătul aparatelor și mâinilor de aur care pregătesc cu atâta pricepere și dedicare toate tipurile de aluaturi franțuzești la care te-ai putea gândi.
De aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Mă așez, comand, mă relaxez. Îmi deschid laptopul, nu-mi crapă fruntea. Îmi dau timp. Între o gură de cafea și o înghițitură de ou poșat, reușesc să scriu mai mult decât reușesc uneori în două ore de muncă de acasă, unde zeci de tab-uri sunt deschise și creierul stă încordat.
Știu, știu, n-ar trebui să lucrezi când mănânci. Promit că nu se-ntâmplă des. Revenind, ziceam că de aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Pentru că e viu. Nu e steril, nu e silențios, nu e showroom. Mă ține atentă, dar mă și lasă în pace. Și fără să forțez nimic, mă pomenesc că lucrez fără să simt că lucrez. Că mă hrănesc nu doar din farfurie, ci și din energia locului.
Mi s-a întâmplat să merg acolo cu gândul să iau rapid o cafea și-apo să plec… dar să rămân mai bine de două ore, fără presiune. Să scriu, să răspund, să finalizez ce trăgeam de o săptămână.
Gata, Elena!
Ai treabă. Și oricum te despart vreo patruj’ de kilometri de poftele tale.
Există locuri care ți se bagă pe sub piele și te umplu cu energia lor deplină. Te schimbă, îți resetează ceasul interior și îți împărtășesc, puțin câte puțin, din magia lor. Și uite-așa, fără să vrei sau să-ți dai seama, ajungi să faci mai mulți pași mergând mai puțin, să deschizi mai multe uși fără să pui mâna pe-o clanță. Sunt locuri care te inspiră, pe măsură ce tu inspiri acolo, în ele, și care îți dictează ritmul de care ai cu adevărat nevoie.
Dar să nu te păcălească vibe-ul.
Prea multă lume, prea scump, prea aglomerat, prea ridicat în slăvi. Toți se mută la Cluj, toți trec prin Cluj, toți vor Cluj. Și te întrebi, pe bună dreptate, dacă e doar un trend sau dacă ai ratat ceva important între timp.
După ce trec primele ore de calibrare a ceea ce credeai că știi cu ceea ce e la fața locului, de fapt, începe să se întâmple ceva. Fără să vrei. Fără să-ți fi propus. Simți că ești într-un loc care funcționează altfel. Care n-are nevoie să-ți dovedească nimic. Pentru că nu se screme să impresioneze. Pentru că știe cine este. Și îți permite să fii. Exact cum așa ești.
Și atunci înțelegi. Nu e nasol la Cluj pentru că e scump.
E nasol la Cluj pentru că nu știi cum poți merge încet fără să simți că rămâi în urmă. Și mai ales pentru că, atunci când pleci, ți se face un gol în stomac. Ai vrea să-l bagi în bagaj, dar nu poți. Clujul nu încape în nimic. Nu poți să împachetezi starea aia de liniște lucidă, în care timpul se dilată și totul capătă sens. N-ai cum să pui într-un bagaj conversațiile alea întâmplătoare care se simt ca niște revelații. Nici energia aia molipsitoare care te face să vrei să creezi, să schimbi, să pui în mișcare idei pe care le tot amânai.
Clujul rămâne în altă frecvență. Într-un alt tip de viață. Într-un alt fel de prezent.
Asta e partea nasoală cu Clujul.
Că-ți place prea mult.
Și nu vine cu tine.
2024 eu nu îți mulțumesc.
No se puede.
Pentru că puteai să mă scutești de lecțiile acelea pentru care toți sunt recunoscători. Că am cerut un concediu medical de la greu și nu l-ai aprobat deși îl cam meritam, fără falsă modestie.
Ai fost și antipatic, și arogant.
N-ai niciun merit tura asta, tu.
Că am făcut pași înainte, că am făcut și-n astea 365 de zile tot ce am putut și știut mai bine în calitatea mea de mamă, că am avut răbdare cu mine și cu alții, că mi-am plătit taxele la timp, că nu m-am mai crizat la hainele neîmpăturite de pe canapeaua de sus, că am căutat soluții în loc să mă stresez inutil, că am încercat să fiu alături de oricine a simțit că are nevoie de mine, că am fost onestă cu toți clienții mei, că m-am străduit să fac loc perfecționistei din mine mai mult în proiectele profesionale și mai puțin în viața de după închiderea laptopului, că am căutat și cerut ajutor…
Pleci și plâng, dar nu plâng că pleci, ci că nu te mai întorci, că nu ai ocazia să-mi dovedești contrariul, că nu ai ocazia să mă mai scoți la o tură ca să-mi arăți că ești băiat bun de fapt.
Hai s-avem voie bună și oportunități!
Mulțean’ la toată lumea!
Când plouă peste Tazlău, copiii aleargă prin bălți, nu prin biți.
Când plouă peste Tazlău, te întrebi dacă norii plâng sau râd cu lacrimi.
Când plouă peste Tazlău, mirosul de pământ ud umple aerul și aduce amintiri din copilărie.
Când plouă peste Tazlău, știi sigur că streșinile vor avea concert.
Când plouă peste Tazlău, aburii ce se ridică din râu învelesc cu grijă dealurile, ținându-le de cald.
Când plouă peste Tazlău, te pierzi privind în gol, plin de melancolie.
Când plouă peste Tazlău, aprinzi focul la plită, te aciuezi aproape de ea și lași căldura să-ți ardă obrajii.
Când plouă peste Tazlău, cauți îmbrățișări și dezmierdări non-astenice, îmbietoare și îmbătătoare.
Când plouă peste Tazlău, inventezi cuvinte precum ”non-astenice” fără să-ți fie frică de repercusiuni.
Când plouă peste Tazlău, alergi după melci și dai de curcubeu.
Când plouă peste Tazlău, ajungi să vezi că pământul sfânt nu e o țară anume, ci e fix acela pe care calci.
Când plouă peste Tazlău, te conectezi întâi la natură și-apoi la Facebook ca s-arăți lumii ploaia ta.
Când plouă peste Tazlău, strângi rufele-ntr-un suflet de pe culme, în culmea disperării.
Când plouă peste Tazlău, te-adăpostești și te joci cu metafore, epitete și asocieri.
Când plouă peste Tazlău, mergi prin ploaie ca și cum ai fi impermeabil la lume.
Când plouă peste Tazlău, scoți din dulap și pui pe tine, în sfârșit, hanoracul acela.
Când plouă peste Tazlău, îți miroase-a lapte după mămăligă și-ți amintești cum te luptai cu văr-tu pentru spuma de deasupra, când erați mici.
Când plouă peste Tazlău, nu mai ții cont de estetica textelor, doar scrii ce simți și simți să scrii.
Când plouă peste Tazlău, nu te-ncălzește focul, cum te-ncălzește-o vorbă bună.
Când plouă peste Tazlău, nu e nimic mai simplu, mai amplu, mai firesc.
Când plouă peste Tazlău, nu mai există luni, nici marți, nici luni, nici săptămâni.
Când plouă peste Tazlău, doar vrei să stai.
Deficitul de atenție într-o meserie creativă este o provocare.
Mare.
Mai ales dacă faci parte dintr-o generație care nu a conștientizat problema.
Dacă ești unul dintre aceia care au pus asta mereu pe seama dezinteresului, nu pe nevoia diagnosticării.
”Nu te interesează nimic! Toată ziua doar te plictisești!”
Sună cunoscut?
Pentru mulți dintre noi, replica asta a fost un fel de diagnostic. Așa s-a formulat: în judecăți. În comparații. În etichete care sunau a rușine, a vină, a „te-ai uitat gură-cască pe geam toată ora!”. Și pentru că nu s-a vorbit deschis, mulți am crescut cu ideea că e ceva în neregulă cu felul în care funcționăm, dar am tradus asta prin „sunt leneș”, „sunt dezorganizat”, „nu sunt destul de matur”, „n-am voință”.
Ne-am format în medii în care multitasking-ul era virtute și hiperactivitatea era confundată cu energie. Nimeni nu ne-a zis că focusul fragmentat, impulsul de a abandona lucruri din senin sau dificultatea de a ne regla energia sunt semnale, nu trăsături de caracter.
Ei bine, scriu aceste rânduri deoarece gândurile mele iar au luat-o ca Vodă prin lobodă în timp ce făceam alt task pe care l-am reprioritizat după ce am început ziua de lucru cu alt task care m-a foit toată noaptea.
Clasic.
Sună cunoscut?
E complimentul-capcană. Cel care, în loc să te liniștească, îți întărește senzația că trebuie să rămâi mereu la nivelul ăla de efort haotic ca să fii validat. Ca și cum performanța depinde de presiunea pe care o pui tu însuți pe sistemul tău nervos. Și funcționează… până nu mai funcționează.
Dacă e un vacarm continuu în mintea ta și nu se face liniște nici noaptea, decât cu intervenție conștientă și exerciții…
… nu e neapărat lene. Sau lipsă de organizare. E un mecanism intern care cere învățare, antrenament, înțelegere. Și e o realitate care, neadresată, poate duce la burnout, anxietate și oboseală care nu se repară cu somn.
Dacă deseori peste zi te trezești în fața PC-ului că doar privești în gol de minute bune…
… poate nu e procastinare. E sistemul nervos care are nevoie de spațiu să respire.
Dacă în fiecare zi lucrezi la 5 lucruri deodată…
… și niciunul nu e dus până la capăt fără să te fi oprit de 15 ori, s-ar putea să te afli exact în același punct ca mulți alții, doar că n-ai vorbit despre asta până acum și crezi că ești nașpa, de unul singur.
Dacă asta creează mereu extra presiune de care apoi te gândești că ai nevoie ca să performezi…
… atunci poate ai normalizat haosul. Poate ai ajuns să crezi că doar în alertă ești productiv. Că fără deadline strâns, n-ai vlagă. Că ai nevoie de „criză” ca să intri în flow.
Poate nu e doar un stil de lucru. Poate nu e doar un „obicei prost”. Poate nu e lipsă de disciplină sau de interes. Poate e o nevoie reală de structură pe care n-ai învățat s-o recunoști și n-ai avut resursele să o construiești singur.
Știu că e luni și ești anxios de la prima oră, dar nu ești singur!
Sunt aici, în aceeași situație și putem povesti despre asta.
Nu pentru că avem nevoie să ne plângem. Ci pentru că avem nevoie de spațiu să normalizăm.
Să ne auzim între noi fără să răsară o voce de fundal care să ne certe și să ofere sfaturi nesolicitate precum „fă-ți un to do list, e life saving!”.
P.S.: Până să dau „Publish” am vrut să dau upload la poză, dar apoi am primit un mesaj, am lăsat un reply vocal, am dat scroll de două ori pe Facebook, am verificat mail-ul și m-am asigurat că am folosit corect expresia „ca Vodă prin lobodă”.
P.P.S.: Știam că am folosit expresia corect, dar îndoiala este parte din fluxul aglomerat de gânduri al unui creativ cu deficit de atenție. Diagnosticat sau nu.
P.P.P.S: Ce urmează după P.P.S.?
În seara asta am încercat să îmi editez o poză. Fața mea în mare prim plan. Rotundă, pistruiată, cu riduri, nemachiată și ușor arsă de soare. Am intrat într-o aplicație din astea unsă cu toate alifiile AI și-am început să butonez pe-acolo. Doar trebuia să dau stânga – dreapta ca să „corectez” chestii după bunul plac.
Să „îmbunătățesc”.
Să „perfecționez”.
Să „înfrumusețez”.
Umpleam golurile din sprâncene, retușam conturul buzelor care mi-a dispărut de ceva vreme, subțiam fața, alungeam bărbia… pfaaai, da’ ce nu făceam!
Singura problemă e că după foarte mulți pași din ăștia, în loc să fiu moartă după noua mine și în extaz, mi-am dat seama că nu-mi plăcea. N-am exagerat cu filtrele și corecturile, dar chiar și așa, erau atât de evidente „îmbunătățirile” alea încât, având în vedere că eu mă cunosc destul de bine pe mine, nu mă mai pupam cu realitatea și nu găseam nimic care să-mi placă.
Am scris și vorbit mult în ultima vreme despre Employer Branding. Am și participat la mai multe evenimente unde, în calitate de speakeri au fost manageri din diverse companii de top care lăudau din toate pozițiile cât de diferit și bun este brandul lor de angajator, ce îi face deosebiți. Asta deși cunosc angajați din organizațiile respective care se tot plâng de câțiva ani. Ba de comunicare. Ba de dinamica cu managementul. Ba de presiunea pusă psihologică pe ei nejustificat. Ba de lipsa de respect față de timpul personal dinafara orelor de program.
Să stai pe-o scenă și să spui cât de fericiți sunt angajații, lăudând cultura aprecierii implementată cu succes, în timp ce oamenii realmente caută alternative pentru a renunța la locul de muncă în care au investit nenumărate resurse personale și profesionale doar pentru a ajunge să accepte că tot nu e suficient… asta e ce numesc eu Employer Branding ratat. Un fel de Photoshopare a adevărului corporatist, cel puțin la fel de frustrantă ca experiența mea de editare a propriei fețe.
Uite-așa se aplică rapid o descriere bolduită cu „echipă dinamică” pe poza cu un birou unde nici măcar cafetiera nu se mișcă de 10 ani. Și se șlefuiește cu măiestrie un mesaj despre „oportunități de creștere” când, de fapt, singura creștere e a volumului de muncă contra-timp. Apoi, inevitabil, vine postarea pe LinkedIn cu poza echipei „super fericite” care este de fapt compusă din ”colegi” pe care nimeni nu îi cunoaște. Pentru că e doar o fotografie stock cu niște unii de prin State.
Apoi încep să „alungească bărbia” prin training-uri „de dezvoltare profesională” care constau în tutoriale pe YouTube. Apoi să „subțieze fața” prin „work-life balance”, unde balanța e mai mult înclinată spre work. Și când crezi că nu poate fi mai evidentă diferența între imagine și realitate, apare managerul la „team building” cu sloganul „Suntem ca o familie”. Sigur, o familie disfuncțională, unde unchiul acela ciudat nu se oprește din a-ți spune cum să-ți faci treaba.
Employer Branding nu constă doar într-un vizual atractiv pe LinkedIn sau un video cu montaj profi, care circulă la greu pe grupurile de Facebook. Dacă pe dinăuntru totul e un haos și ai angajați care abia așteaptă să găsească o oportunitate să plece, nicio poveste frumos împachetată nu va salva situația. E ca și cum ai pune sclipici pe o rană deschisă. Arată drăguț, dar problema tot acolo rămâne iar durerea se va intensifica.
Pentru că…
… Surpriză!! Potențialii candidați au prieteni, colegi și rețele sociale. Și vestea despre atmosfera reală de la birou circulă mai repede decât mailurile despre „pizza Friday”. Dacă în interior e toxicitate, lipsă de respect și zero oportunități reale de dezvoltare, nu vei păcăli pe nimeni cu promisiuni goale și zâmbete false.
Employer Branding trebuie să fie despre ceea ce este real, nu despre ceea ce vrei să pari. E o risipă monumentală de resurse să investești în iluzii, când ar trebui să investești în oameni, procese și o cultură sănătoasă. Angajații nu sunt doar actori într-un film de prezentare. Sunt adevăratele fețe ale companiei tale. Și dacă ei nu sunt fericiți, niciun strat de Photoshop nu va putea acoperi asta.
Mă bucur că ai întrebat!
În primul rând, stop joc cu ipocrizia!
Îți dai seama că transparența nu e doar un buzzword la modă, nu? Încetează să mai umfli balonul de săpun și începe să îți asculți oamenii. Da, exact, pe aceia care vin zilnic la birou, nu doar pe cei care îți raportează doar ce vrei să auzi.
Începe cu feedback autentic și continuă cu acțiuni concrete. Pune întrebările alea grele! Ascultă răspunsurile și implementează sugestiile primite. Nimic nu erodează mai rapid încrederea decât un manager care cere feedback și apoi îl ignoră complet.
Gândește-te la ce are compania în comun cu oamenii din ea. Fă echipa să simtă că face parte din ceva real și valoros, nu doar dintr-un exercițiu de branding. Și nu, „suntem o familie” nu e suficient.
Știu, deadline-urile sunt importante, dar la fel sunt și viețile personale ale angajaților tăi. Nu te aștepta ca cineva să își sacrifice în mod constant timpul liber pentru binele companiei.
Renunță la limbajul de lemn și la frazele corporatiste. Comunică deschis, sincer și regulat. Fii transparent în privința provocărilor și succeselor companiei. Nimeni nu se așteaptă să fie totul perfect, dar oamenii apreciază onestitatea și realismul.
Recunoaște și recompensează meritele în mod corect și transparent. Nu doar pe hârtie, ci prin acțiuni concrete: bonusuri, promovări, recunoaștere publică. Oamenii vor să se simtă valorizați pentru munca lor.
Pune la punct un mediu de lucru sănătos și plăcut. Nu, nu mă refer doar la plante și birouri open-space, ci la un mediu în care oamenii se simt confortabil să fie ei înșiși, să își exprime ideile și să colaboreze fără teama de a fi judecați sau penalizați.
Sunt, dar și mai grea și costisitoare ar fi o ”operație estetică” menită să corecteze din ”bisturiu”, ceea ce s-ar putea vindeca firesc, din interior. Din interiorul companiei, adicătelea.