Încă de mică am avut o problemă cu excelatul la mai multe deodată. Nu în sensul în care acest lucru nu ar fi posibil, ci că nu am înțeles cum s-ar putea așa ceva. Pentru că încă de pe vremea aceea, atunci când ceva îmi plăcea, mă cufundam cu totul. În treaba aia. Și-atât. În rest, gestionam eu și altele, dar în plan secund.
La școală a fost literatura.
În extra au fost dansurile.
În general a fost scrisul.
Mai târziu a fost hairstylingul.
Apoi comunicarea.
Au mai fost sigur și altele care mi-au fugit din minte la ora asta.
Am fost foarte bună la toate astea, dar nu la toate deodată.
Pentru că nu am înțeles și nu înțeleg cum s-ar fi putut sau cum s-ar putea una ca asta.
Am fost bună la toate astea pe rând. Mici ere de sclipire care au făcut loc altora, și altora. Perioade mai scurte sau mai lungi, din care am învățat foarte multe și prin care am trecut destul de conștientă. Experiențe și experimente.
Îi explicam astăzi unei prietene dragi cum aleg să poziționez eu în comunicare clienții care au o arie de expertiză mai diversă și largă.
Și de atunci mă tot gândesc cumva contrariată la acele persoane care cu vehemență se așază (îîhhh) fie în tabăra oamenilor care se dezvoltă o viață întreagă într-o singură direcție, fie în cea a celora care învață, pivotează și fac performanță în domenii diverse de-a lungul vieții.
Mă gândesc la determinarea cu care pot alege exclusiv oricare dintre aceste variante. Indiferent care.
Și îmi reamintesc de-o caracteristică personală pe care am nominalizat-o la mine de foarte devreme. Încă de dinainte să depășesc perioada cu Nate Dogg, șosete colorate până la genunchi și fuste școlărești cu lanțuri.
Nu am nimic ce ar putea fi catalogat ca ”preferat”, ci doar preferințe.
Am divagat.
Pardon!
Sunt zile de lucru în care comunic despre importanța versatilității și a rezilienței, cu manageri din diferite companii, doar ca să ajung la inevitabila rezistență haiducească mioritică, atunci când vine vorba de migrația profesională. Un zid uriaș de beton platonic se ridică în fața potențialului acestor persoane care au renunțat la confortul de a ști anumite lucruri, pentru a se cufunda în învățarea altora. Și este ținut acolo pe un fond superficial, dar bine de tot înrădăcinat.
Sunt alte zile în care tot managerii aceștia sunt cei care aplaudă la evenimente personaje care din dorința de-a părea cât mai bine, aleg să facă mai puțin din mai multe. Adică nu renunță la confortul de a ști anumite lucruri, pentru a se cufunda în învățarea altora. Ci fac toate deodată, urmărind lauda pentru toate la fel.
Pentru prima dată după destul de multă vreme, m-am surprins privind cel puțin încruntată la astfel de cazuri. Pentru că în general analizez situațiile și accept că sunt mai multe unghiuri din care poți vedea o situație și cum am stabilit deja că n-am preferate, n-am nici neapărat părți cu sau de care să țin morțiș, așa că îmi continui liniștită existența fără radicalizare pe un anumit subiect.
Totuși… totuși… iată-mă strâmbând din nas instinctiv parcă, la oamenii ăștia care fac de toate în goana lor după aplauze corporate.
E un comportament pe care trebuie să mi-l înțeleg și să mi-l asum. Nu prea-mi place, dar e-al meu și-i dau de capăt.
Pân-atunci însă, supunem polivalența profesională, opiniei publice:
Experiență diversă, dar fiecare perioadă cu talentul ei?
Sau experiență diversă, dar toat-odată, mereu, oricând, oriunde?
