Posts tagged living

Între brazdă și brief – munca de acasă, la Tazlău

Munca de acasă atunci când acasă e aici, la Tazlău, e o poveste cu două fire, amândouă răsucite bine într-un fuior care, după cum bate vântul, ba se strânge, ba se încâlcește.

Aici, în acest colț cu liniște aproape deplină, eu am adus cu mine toată digitalizarea aia grea, care de ani buni îmi este meserie. Marketing. Comunicare. Campanii. Briefuri. Deadlines. Toate cu fețele lor multiple: uneori elegante, alteori sufocante. De 12 ani învârt acest mecanism, întâi ca freelancer, apoi ca mic antreprenor, cu toată responsabilitatea pe care am luat-o asupra mea de bunăvoie și nesilită de nimeni. Așa mi-am cumpărat liniștea, călătoriile, cărțile, cursurile, libertatea de-a spune că „muncesc pentru mine” și că ”așa câștig timp de petrecut în familie”. Nu m-a împins nimeni pe drumul ăsta. L-am căutat. L-am negociat cu mine. Și l-am pornit cu o siguranță care atunci părea de neclintit.

Aici, pe vale, în capătul satului, digitalul e o limbă din cele mai străine. Nu prea știe lumea ce fac eu, cu ce mă ocup, dar, privind din exterior, s-ar zice că-i treabă bună, muncă domnească; nu te prinde ploaia pe câmp, nu te apleci cu spinarea deasupra brazdei.

Și totuși, în sufletul meu de prăsila țării, s-a înfiripat… ceva. Un ceva nedenumit, nedefinit, ca o durere surdă.

În mine se bat două lumi: lumea cifrelor, KPI-urilor, briefurilor și strategiei, și lumea cealaltă, mai veche decât mine, mai adâncă decât rădăcina de stejar, lumea în care mâinile știau să facă fără să acceseze tot felul de webinarii live, gratuite, lumea în care rostul era altfel măsurat.

La prima vedere, ai zice că e o criză de voință sau o poftă trecătoare de rustic.

Totuși psihologia spune altceva: când îți atingi scopurile și totuși simți un gol, nu e din neputință, ci dintr-un conflict între valorile interne și realitatea exterioară – ceea ce faci intră în coliziune cu ceea ce ești sau ai devenit între timp.

Și tot psihologia spune că vinovăția pe care o simți când vrei altceva e semn că ai internalizat adânc normele pe care le-ai urmat până acum. Că munca asta, care m-a dus unde mi-am dorit, s-a făcut parte din cine sunt iar gândul că aș putea s-o părăsesc mă face să mă simt vinovată, ca și cum aș trăda o parte din mine.

Vinovăția vine ca un oaspete nepoftit la masa schimbării – masă de nuntă, din aia lungă cu ștergare, blide și carafe sub un cort de-ăla de-armată. Își trage-un scaun, se-așază și dă mâna cu frica. Alt oaspete nechemat, neanunțat, dar vocal și pe care e tare greu să-l ignori.

Frica e ca o cunoștință din aia îndepărtată, de tip acritură, care te face să-ți pui întrebări ce nu erau acolo ieri. Ce-o să faci dacă lași? Dacă te abați? Dacă nu mai iese bine? Dacă pierzi tot ce-ai clădit cu mâinile tale? Te apucă de cot și-ți arată către drumul bătut, ăla pe care-l știi deja, că-i sigur, că nu te duce-n prăpastie. Îți aduce aminte de rate, de copil, de contracte, de obligații. Și mai ales îți șoptește, perfid: „Mai bine stai cuminte. Acuma știi ce ai. Cine știe ce te-așteaptă dincolo.”

Poate că munca mea de acum e rodul tuturor visurilor și eforturilor de altădată.

Dar adevărul e că omul nu-i statuie.

Nu-s nici piatră de moară, nici stâlp de hotar.

Cresc. Observ. Ascult. Absorb. Trăiesc. Mă transform. Și învăț, cu fiecare dimineață care mă găsește întinsă între două lumi: una trasă de ecranul laptopului și alta de cântecul mierlei care și-a făcut penthouse în tubul de scurgere de la baza acoperișului casei.

Un lucru e cert acum. Nu mă rostogolesc într-o parte sau alta. Rămân întinsă între ce fac acum și ce-aș putea face mâine. Pentru că n-am răspunsuri și nici nu le caut cu orice preț. Muncesc mai departe, ascult, mă uit bine în jur și în mine. Timpul și mersul lucrurilor o să spună ce se cerne și ce rămâne. Până atunci, e destul că știu unde sunt și cum bate vântul pe valea asta.

Când plouă peste Tazlău

Când plouă peste Tazlău, copiii aleargă prin bălți, nu prin biți.

Când plouă peste Tazlău, te întrebi dacă norii plâng sau râd cu lacrimi.

Când plouă peste Tazlău, mirosul de pământ ud umple aerul și aduce amintiri din copilărie.

Când plouă peste Tazlău, știi sigur că streșinile vor avea concert.

Când plouă peste Tazlău, aburii ce se ridică din râu învelesc cu grijă dealurile, ținându-le de cald.

Când plouă peste Tazlău, te pierzi privind în gol, plin de melancolie.

Când plouă peste Tazlău, aprinzi focul la plită, te aciuezi aproape de ea și lași căldura să-ți ardă obrajii.

Când plouă peste Tazlău, cauți îmbrățișări și dezmierdări non-astenice, îmbietoare și îmbătătoare.

Când plouă peste Tazlău, inventezi cuvinte precum ”non-astenice” fără să-ți fie frică de repercusiuni.

Când plouă peste Tazlău, alergi după melci și dai de curcubeu.

Când plouă peste Tazlău, ajungi să vezi că pământul sfânt nu e o țară anume, ci e fix acela pe care calci.

Când plouă peste Tazlău, aștepți și n-aștepți să treacă.

Când plouă peste Tazlău, te conectezi întâi la natură și-apoi la Facebook ca s-arăți lumii ploaia ta.

Când plouă peste Tazlău, strângi rufele-ntr-un suflet de pe culme, în culmea disperării.

Când plouă peste Tazlău, te-adăpostești și te joci cu metafore, epitete și asocieri.

Când plouă peste Tazlău, mergi prin ploaie ca și cum ai fi impermeabil la lume.

Când plouă peste Tazlău, scoți din dulap și pui pe tine, în sfârșit, hanoracul acela.

Când plouă peste Tazlău, îți miroase-a lapte după mămăligă și-ți amintești cum te luptai cu văr-tu pentru spuma de deasupra, când erați mici.

Când plouă peste Tazlău, nu mai ții cont de estetica textelor, doar scrii ce simți și simți să scrii.

Când plouă peste Tazlău, nu te-ncălzește focul, cum te-ncălzește-o vorbă bună.

Când plouă peste Tazlău, nu e nimic mai simplu, mai amplu, mai firesc.

Când plouă peste Tazlău, nu mai există luni, nici marți, nici luni, nici săptămâni.

Când plouă peste Tazlău, doar vrei să stai.

Deficitul de atenție într-o meserie creativă este o provocare

Deficitul de atenție într-o meserie creativă este o provocare.
Mare.

Mai ales dacă faci parte dintr-o generație care nu a conștientizat problema.
Dacă ești unul dintre aceia care au pus asta mereu pe seama dezinteresului, nu pe nevoia diagnosticării.

”Nu te interesează nimic! Toată ziua doar te plictisești!”

Sună cunoscut?

Pentru mulți dintre noi, replica asta a fost un fel de diagnostic. Așa s-a formulat: în judecăți. În comparații. În etichete care sunau a rușine, a vină, a „te-ai uitat gură-cască pe geam toată ora!”. Și pentru că nu s-a vorbit deschis, mulți am crescut cu ideea că e ceva în neregulă cu felul în care funcționăm, dar am tradus asta prin „sunt leneș”, „sunt dezorganizat”, „nu sunt destul de matur”, „n-am voință”.

Ne-am format în medii în care multitasking-ul era virtute și hiperactivitatea era confundată cu energie. Nimeni nu ne-a zis că focusul fragmentat, impulsul de a abandona lucruri din senin sau dificultatea de a ne regla energia sunt semnale, nu trăsături de caracter.

Ei bine, scriu aceste rânduri deoarece gândurile mele iar au luat-o ca Vodă prin lobodă în timp ce făceam alt task pe care l-am reprioritizat după ce am început ziua de lucru cu alt task care m-a foit toată noaptea.

Clasic.

”Nu știu cum reușești să faci atât de multe în același timp! Și bine!”

Sună cunoscut?

E complimentul-capcană. Cel care, în loc să te liniștească, îți întărește senzația că trebuie să rămâi mereu la nivelul ăla de efort haotic ca să fii validat. Ca și cum performanța depinde de presiunea pe care o pui tu însuți pe sistemul tău nervos. Și funcționează… până nu mai funcționează.

Dacă e un vacarm continuu în mintea ta și nu se face liniște nici noaptea, decât cu intervenție conștientă și exerciții…
… nu e neapărat lene. Sau lipsă de organizare. E un mecanism intern care cere învățare, antrenament, înțelegere. Și e o realitate care, neadresată, poate duce la burnout, anxietate și oboseală care nu se repară cu somn.

Dacă deseori peste zi te trezești în fața PC-ului că doar privești în gol de minute bune…
… poate nu e procastinare. E sistemul nervos care are nevoie de spațiu să respire.

Dacă în fiecare zi lucrezi la 5 lucruri deodată…
… și niciunul nu e dus până la capăt fără să te fi oprit de 15 ori, s-ar putea să te afli exact în același punct ca mulți alții, doar că n-ai vorbit despre asta până acum și crezi că ești nașpa, de unul singur.

Dacă asta creează mereu extra presiune de care apoi te gândești că ai nevoie ca să performezi…
… atunci poate ai normalizat haosul. Poate ai ajuns să crezi că doar în alertă ești productiv. Că fără deadline strâns, n-ai vlagă. Că ai nevoie de „criză” ca să intri în flow.

Nu ești singur!

Poate nu e doar un stil de lucru. Poate nu e doar un „obicei prost”. Poate nu e lipsă de disciplină sau de interes. Poate e o nevoie reală de structură pe care n-ai învățat s-o recunoști și n-ai avut resursele să o construiești singur.

Știu că e luni și ești anxios de la prima oră, dar nu ești singur!
Sunt aici, în aceeași situație și putem povesti despre asta.

Nu pentru că avem nevoie să ne plângem. Ci pentru că avem nevoie de spațiu să normalizăm.
Să ne auzim între noi fără să răsară o voce de fundal care să ne certe și să ofere sfaturi nesolicitate precum „fă-ți un to do list, e life saving!”.

P.S.: Până să dau „Publish” am vrut să dau upload la poză, dar apoi am primit un mesaj, am lăsat un reply vocal, am dat scroll de două ori pe Facebook, am verificat mail-ul și m-am asigurat că am folosit corect expresia „ca Vodă prin lobodă”.

P.P.S.: Știam că am folosit expresia corect, dar îndoiala este parte din fluxul aglomerat de gânduri al unui creativ cu deficit de atenție. Diagnosticat sau nu.

P.P.P.S: Ce urmează după P.P.S.?

P.P.P.P.S.: Cu toate acestea, ne facem treaba și o facem bine și ar trebui să vorbim mai des despre aceste provocări.


Se trage din perioada în care eram single.

Am o slăbiciune.
Se trage din perioada în care eram single.
Zilele însorite, pe care le petrec pe drumuri.
Cu căștile în urechi și muzica dată la maxim.
În tren, mașină, autocar sau microbuz.
E ceva care creează dependeță în genul ăsta de mobilitate singuratică.
Lumina caldă și libertatea de a analiza milioane de detalii, în mișcare, pe un soundtrack complet diferit de cel de zi cu zi, creează mediul propice pentru ca al meu creier să susțină ideea că pot orice.
Că sunt de neoprit.
Că trebuie doar să îmi propun.

Acum sunt în drum spre Iași.
Într-un microbuz.
Cu căștile în urechi și muzica la maxim.
E frig afară.
E soare cu dinți.
Am ajuns deja pe la Trei Iazuri și tastez holbându-mă din când în când la locul ăsta unde mă aduceau ai mei când eram mică.
Amintiri vagi, cu sentimente mixte.
Pentru că acum sunt mare și s-au schimbat foarte multe.
Ramona mă așteaptă, Ilinca îmi duce dorul și Iosub tre să pună mașina la încărcat să mă aducă mâine acasă.

Până se vor lega ceva mai bine ideile în capul meu și lucrurile, în general, continui să observ din mers.
Singură.
Cu căștile în urechi și muzica la maxim.
Însorită.

Am închis calculatorul la mijlocul zilei de lucru.

Am închis calculatorul la mijlocul zilei de lucru.
Am tras pantalonii de zăpadă pe mine. Nu mai veneau. M-am îngrășat. Și reprofilat.
Am luat niște pantaloni plușați, am furat căciula fiică-mii de la Anoucka, am pus o geacă oarecare și-am fugit în pădure.
Nu. Mint. N-am fugit, am mers ușurel că alunecam cu ghetele pe care le-am încălțat.
Am făcut poze, ne-am plimbat, am râs, am privit în gol. Ionuț m-a dat cu sania. Am râs mai mult.
Apoi m-am holbat la cât de frumoasă și plină de viață e fiică-mea.
Incredibil!
După ce am finalizat chiulul, am intrat în casă și mi-am amintit că trebuie să mă întorc la treabă. Să deschid calculatorul.
De-atunci tot procrastinez.
Cum fac chiar acum. Scriind asta.
Afară încă e soare.
Și Dumnezeu știe cât am așteptat zăpada asta!
Ah, mă strigă fiică-mea. Zice că are nevoie de ajutor.
Știu că vrea doar să facă un om de zăpadă, dar o să mă prefac că e ceva mai serios de atât, ca să justifice intenția mea de a nu încheia joaca asta de azi.
O să recuperez eu.
Promit! 

Sabina de la locul de joacă

Nu îmi amintesc exact în ce zi am ajuns la ea, dar parcă era frig afară. Ilinca avea geaca groasă și inițial am greșit strada. Eram pe lângă Școala 3, în Piatra Neamț, apoi am făcut stânga ușor pe lîngă casa memorială a lui Calistrat Hogaș și, ca niciodată, am găsit loc de parcare pe străduța aceea foarte îngustă și mereu aglomerată.

Ili era foarte timorată și parcă văd și-acum aburul cum ieșea de câte ori spunea ”Mami, dar stai și tu, da?”. Ne-a întâmpinat în stradă și în sfârșit ajungeam la ea după multe dimineți pline de teroarea lui ”Nu vreau să merg la grădi!” și multe nopți înecate în lacrimile neputincioase ale neadaptării, ale negăsirii locului, cumva firești pentru un copil cu o sensibilitate aparte.

A fost prima dată când, privind chipul unei persoane, am avut impresia că asist la un răsărit de soare în formă umană, palpabilă.

”După ce se va termina această întâlnire, este important să nu mă întrebați lucruri despre ea, acestea vi le voi spune într-o întâlnire doar cu dumneavoastră.”

Ne vorbeam politicos, cu pronume de politețe, în timp ce urmăream cu colțul ochiului cum fiica mea se lăsa descoperită și îmbrățișa fiecare colțișor și element din acel cuib al empatiei simțite, nu doar declarate.

Întâlnirea a fost o joacă de patruzeci de minute pentru cea mică, și un moment de ”AHA!” pentru mine. Ceea ce îi lipsea era cadrul social potrivit temperamentului ei. Îi lipsea interacțiunea valoroasă care să o facă să își dorească să se expună, în loc să se ascundă. Îi lipsea respectul pentru spațiul personal după care tânjea atât de mult, în colectivitate. Îi lipsea înțelegerea pentru plânsul involuntar care îi confirma sensibilitatea.

Acolo, la Therapy Crib, în brațele soarelui răsare, fata mea era din nou luminoasă. Așa că am tot continuat să o duc. Nu la fiecare grupă, dar ori de câte ori ne puteam deplasa la Piatra.

La început stăteam cu ea și, de dincolo de paravan, mă uitam hipnotizată la muntele de răbdare al cărui vârf părea că nu poate fi atins de orice părinte-muritor-de-rând. Auzeam cum copiii prezenți aveau revelații cu noțiuni intrinseci așa cum noi, adulții, ignorăm complet că am putea avea. Zâmbeam de una singură pentru că știam că eram acolo unde trebuie să fiu pentru copilul meu, dar și pentru mine.

Locul în care se crește empatia de mică și în care se vindecă neîncrederea în oameni, de mare.

Sabina de la locul de joacă este de fapt un psihoterapeut cu nume de basm și suflet de lumină.

Este omul pentru care metaforele optimismului nu ar putea niciodată părea clișee. Iar locul din care însuflețeste copiii să fie ei înșiși, se numește Therapy Crib. Și nu e un loc de joacă. Ci de învățare prin joacă. De învățare pe sine și a lumii din jur. De mici, pentru ca de mari să nu aibă frică de viață.

Am tot dus-o pe Ilinca. Până s-a făcut cald afară. O duceam mai mereu somnoroasă pentru că adormea în mașină, pe drum dinspre Tazlău, spre Piatra. Și o luam trează. Trezită. Încărcată. Cu emoții pozitive. Cu încredere. Cu povești. Cu experiențe. Cu ceai ușor îndulcit cu miere și savurat cu biscuiți digestivi care niciodată nu erau buni acasă.

Nu aveau cum să fie!

Pentru că acolo, la Sabina, fiecare biscuite avea un gust special, era îmbibat în magia locului.

Din fiecare sesiune cu Sabina, Ilinca învăța câte ceva nou despre ea și despre lumea din jurul ei. Era ca și cum, sub atenta îndrumare a Sabinei, se deschidea o ușă nouă în sufletul ei, lasând lumina să inunde fiecare colțișor. Cu gesturi mici și cuvinte alese, ea reușea să construiască un pod solid de încredere și să spulbere orice urmă de îndoială sau frică din sufletul ei.

”Știi senzația aceea pe care o ai când întâlnești o persoană pentru prima dată și te surprinzi pe tine însăți că îți dorești foarte tare să îți fie prietenă?”

M-am trezit spunându-i asta nu mai știu după a câta ședință. Sabinei, nu Ilincăi. Evident. Era cald afară, asta știu sigur, pentru că eu aveam o cămașă vaporoasă și ea, în cel mai natural mod cu putință, mi-a admirat articulat geanta turcoaz, la plecare. Pentru mine, femeie de treijpatru de ani, introvertită, sceptică și mai mereu obosită, dinamica aceea de 10 minute și schimbul acela de energii, au generat al doilea moment de ”AHA”.

Dincolo de ce ne arată societatea asta că este potrivit sau nu, dincolo de negativul, subestimarea, hate-ul și bullying-ul împroșcate pe toți interneții, admirația pentru o persoană încă este posibilă. Încă poți strecura în universul tău sori din ăștia nebănuiți, care pot face lumină cu personalitatea și știința lor, prin talentele pe care le au, prin munca pe care o fac, prin binele pe care îl dovedesc.

Este octombrie și Ilinca nu a mai fost de ceva vreme la Sabina de la locul de joacă.

Nu pentru că am terminat călătoria noastră pe tărâmul Therapy Crib. Ci pentru că acum se bucură din plin de o nouă etapă. Pentru care s-a pregătit temeinic, dar fără efort. Acolo, la Sabina de la locul de joacă.

Mă uit adesea la ea și mă gândesc la cum a evoluat, cum s-a transformat de-a lungul lunilor de magie interioară. A învățat să își îmbrățișeze sensibilitatea. A învățat să se exprime liber, să își arate personalitatea puternică, să se bucure de fiecare clipă și să vadă lumea prin ochii curiosului, nu al fricosului.

De la dormitul la grădiniță care nu credeam că va fi posibil vreodată, la a încerca o mulțime de mâncăruri de care înainte nu s-ar fi atins sub nicio formă, Ili ne demonstrează că toți sâmburii aceia de încredere, sădiți de noi și îngrijiți corespunzător cu ajutorul Sabinei, dau roade.

Ilinca, în creșterea ei continuă, ni le arată zi de zi. Mai mult sau mai puțin. Depinde. Însă ceea ce pentru mine este și rămâne revelator, este curajul ei de a experimenta, care o conduce la a se bucura de micile victorii ale zilelor de grădi.

Și uite așa, îmi dau seama că Sabina de la locul de joacă a devenit Sabina de la punctul de reper.

Din Piatra Neamț. 

De la Therapy Crib.

A venit toamna, acoperă-mi umerii cu ceva?

În inima deloc agitată a Tazlăului, toamna este ca un mesaj pe Whatsapp primit de la cea mai bună prietenă: uneori previzibilă, alteori surprinzătoare, dar întotdeauna familiară și reconfortantă. M-am trezit în octombrie, luni dimineață, cu o ceașcă de cafea în mână, stând în fund pe treptele reci ale casei, privind pădurea în zare și întrebându-mă: într-un sat în care eternitatea se schimbă în fiecare secundă, ce mă face să mă conectez atât de puternic la ciclicitatea anotimpurilor?

În timp ce străzile Tazlăului susțin eroic mobilitatea rurală pentru mașini, căruțe, vaci, câini, pisici și ovine deopotrivă, pe ritmul brazilor cântați de vânt, m-am gândit la transformările pe care le aduce toamna. Nu doar cele ale naturii, ci și cele interioare. Câte relații au început sub mantia lui octombrie brumărel? Câte amoruri au fost sufocate de ultimele frunze căzute într-un noiembrie melancolic? Câte promisiuni ne-am făcut nouă înșine, înfofoliți în haine groase și pentru câte rezoluții de final de an am visat, din timp, voință?

Toamna în Tazlău este un reminder al trecerii timpului. Este locul ideal pentru a vizualiza punctul de oprire din goana nebună a vieții. 

Stop. Pauză. Resuscitare.

Inima satului pulsează din nou prin mine și prin fiecare suflet care îl compune. Cu căpițele sale, cu crâșmele, cu șanțurile în lucru și copiii care pleacă și vin de la școală. O paradă neîntreruptă a individualității admirată cu o ultimă gură de cafea și-un fel de concluzie întrebătoare:

Ce toamnă călduroasă e aceasta care îmi răpește din bucuria de a purta un sacou peste un tricou, un hanorac moale sau o jachetă peste o rochie în care știu sigur că îmi va frig? 

Îmi analizez gândurile cu grație fix la intersecția paradoxurilor meteorologice și evit să traversez neregulamentar spre niște decizii de fashion, total neinspirate.

Nu vreau să par nerecunoscătoare și nu vreau să glorific frigul. Zilele astea arămii în care lumina caldă încă mai flirtează cu pământul sunt delicioase, dar undeva în adâncul pielii mele simt o confuzie. Pentru că parcă nu mi-e îndemână să gestionez continuitatea nefirească a garderobei de vară care-a fost aproape dusă la vestiar, dar a ajuns într-un final să joace în prelungiri.

Fraze lungi pentru mâneci scurte. Speranțe mari pentru temperaturi mici.

Întind rufe la uscat, ca terapie

Sunt Elena și îmi place să întind rufele.

Nu știu dacă e locul potrivit pentru astfel de afirmații casnice, dar accept să fiu vulnerabilă de dragul scriiturii nocturne bazată pe dorința de-a aduce varietate în topul preferințelor etalate pe interneți. 

Așadar, mă fac vinovată de această plăcere de-o simplitate ieșită din comun. Scriu asta după ce în urmă cu aproximativ 5 ore, nivelul meu de dopamină a crescut exponențial cu fiecare prosop mare, așezat la dungă și prins meticulos cu un cârlig ieftinache. 

Este ceva profund în acțiunea de a întinde rufele.

Atenția la mâinile care scutură, întind și prind rufele, caracterul repetitiv al acestei acțiuni și mirosul proaspăt influențează modul în care mă raportez la imediata mea vecinătate. Toate acestea conduc la instaurarea unei stări de (aproape) meditație. Mă deconectează de la aproape orice stimuli externi și mă bagă într-o stare în care îmi aud inima bătând și îmi simt aplaudând, în cap, creierul meu de altfel aproape-atrofiat de la atâta lumină albastră. 

Voi cei care stați la bloc, în orașe mari, care citiți acum și vă ziceți în gând, rânjind sarcastic ”Ce vrea nebuna asta?!”, nu vă grăbiți să judecați. Știu, știu că scosul lor pe balcon vă pune față în față cu o stradă aglomerată și un aer foarte încărcat și poluat, e firesc să simțiți puțin (foarte) diferit toată treaba asta. 

De aceea mă raportez doar la ce-nseamnă pentru mine toată tărășenia asta. 

Revenind.

E posibil ca totul să fie doar în capul meu sau experiența mea să fie foarte diferită de a multor altora, dar mi se pare foarte interesant de observat, de analizat.

Până nu demult, puneam rufele la uscat pe un stander. Stendăr. Uscător. Suport. Știți voi. Clasicul. Fierătanie nepretențioasă, așezată pe balcon sau în proximitatea unei surse de lumină/căldură, care servește și pentru păstrarea hainelor după uscare, atunci când procesul de împăturire se amână fără pic de rușine (a se citi: până când sunt forțată de împrejurări să îl eliberez pentru a face loc unei noi runde de rufe proaspăt spălate).

Însă acum câteva luni, soțul meu s-a gândit să dea un nou sens spațiului din spatele casei și unei sârme învelită în policlorură de vinil, care zăcea prin magazie.

Astfel, a luat naștere un nou capitol în viața mea: întinsul rufelor afară, pe ”culme”.

Sunt perioade călduroase în care, pe parcursul unei zile, ajung să întind și să strâng și câte 4 rânduri de rufe. Pentru că se usucă repede, pot spăla mai multe. Ei bine, acelea sunt zilele în care chiar îmi amintesc de obiectivul meu măreț și destul amânat, de a mă aduce mai mult în prezent și în lumea în care exist cu adevărat, nu în lumea creată în jurul muncii pe care o fac.

Din clipa în care ies pe ușă, pășind în curte cu (am încercat să găsesc alt cuvânt pentru a evita cacofonia, dar e târziu și nu am întins suficiente rufe azi ca să fiu zen total și cu mintea odihnită) coșul de rufe plin în brațe, și până reintru în casă cu el gol și cu o dâră fină de parfum floral, intens, în urmă, ceva se petrece cu mine. Ceva bun. Ceva ce mă încarcă.

Îi ziceam lui Ionuț într-o zi, că duminica este o liniște aparte în satul nostru. O liniște care se simte. Palpabilă. O liniște pe care o simt în tot trupul și nu știu mai bine de atât să o descriu.

Eh, exact același lucru îl experimentez și la întinsul rufelor.

Acțiunea asta atât de plată, de fadă, e terapie curată și n-aș fi crezut vreodată c-o să mă prindă miezul nopții de sâmbătă și-o alarmă RO-Alert scriind despre asta, dar iată-mă aici, acum!

Chiar în timp ce tastez, un urs se plimbă agale prin zona Mănăstirii Tazlău iar eu aberez în scris în timp ce mă-ntreb silențios în minte dacă oare divinitatea (chiar!) face dosar penal pentru spălat și-ntins rufe duminica.

Dacă ai ajuns cu lectura până aici deși nu credeai vreodată că ai putea să citești atâta despre haine puse la uscat (ca atunci când dai din greșeală peste un clip cu stors de coșuri, care te scârbește și te prinde în același timp), mai fă un hei-rup și lasă un comentariu ca să îmi spui ce balsam de rufe folosești! Am o înclinație particulară către miresme și o înclinație portofelară către rapoarte bune calitate-preț, care mă țin curioasă în piața de profil.

P.S.: Lenorul ăla albastru, nu se (s)pune. E deja un clasic. Mirosul adolescenței mele romașcane, cu spatele gol și blugi largi, de rapper.

Mâinile mici care cresc

Nu pot adormi și mă uit de mai bine de treij de minute la poza asta. Mă răscolește și fericește pe deplin.
E de anul trecut.
Îmi amintesc exact cum se simțeau mânuțele ei în jurul gâtului meu. La fel de loiale și iubitoare sunt și acum, doar că un pic mai lungi. Pentru că ea e un pic mai înaltă. Crește. În fiecare zi.
Iar eu sper să nu înceteze vreodată să se prindă așa de mine.
Oricât de lungi ar fi brațele ei, oricât de provocatoare ar fi vârsta, oricât de departe va pleca.

Mi se întâmplă din ce în ce mai des să rămân suspendată în momente mici. În fotografii care pentru mine sunt universuri. Această poză, de exemplu, are în ea mai mult decât pot găsi eu cuvintele să explic. În poza asta era încă mica mea, cu somn bun, care-și lua avânt spre lume fără să se teamă. Pentru că știa că brațele mele sunt acolo.

Așa învață copiii să plece: cu certitudinea că pot oricând să se-ntoarcă.

Un copil te iubește complet. Nu pentru ce faci, nu pentru cum arăți, nu pentru cât te-ai străduit azi. Ci pentru că ești tu. Pentru că exiști acolo unde trebuie, exact cum trebuie. Pentru că ți-a învățat vocea, mirosul, bătăile inimii. Și s-a agățat de tine, cu tot ce are mai curat.

Uneori mă întreb dacă voi ști să las brațele ei să crească fără să trag de ele înapoi spre mine.

Când îmi va spune că e mare și că n-are nevoie. Când se va trage ușor înapoi, nu din lipsă de iubire, ci din nevoia aceea firească de desprindere. Îmi doresc să fiu pregătită. Să nu dramatizez, să nu insist. Să învăț s-o iubesc cu brațele larg deschise, nu închise peste ea.

Mai am până atunci, știu!

Mai am dimineți dulci. Mai am seri neastâmpărate. Mai am momente în care mă întreabă ce gândesc. Și mă ascultă. Pe bune, cu ochii ei mari și curioși.

Faptul că ea crește mă uimește și mă doare în același timp. Nu e durere tristă. E o tensiune greu de articulat, între recunoștință și teamă, între „ce bine” și „ce repede”.

Ilinca nu e doar copilul meu. E un om mic în devenire mare. Și dacă mâine va zbura departe, iar brațele ei nu vor fi suficient de lungi ca să m-ajungă și să se strângă în jurul gâtului meu, o voi iubi la fel. Pentru că voi avea mereu strânsoarea asta simplă, clară, completă, din „poza de anul trecut”.

Blană de introspecție – Nu mai am nimic de zis?

Așa se întâmplă când te trezești într-o dimineață și-ți dai seama că te-ai scufundat într-un ocean de gânduri și observații, fără a simți nevoia să mai deschizi gura. Adică eu. Când mă trezesc eu și-mi dau seama de lucrurile astea. Punctul de plecare? Un moment banal, în care fără să vreau am început să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin.

Dacă mă întrebi, nu e deloc ușor.

Să stau acolo, eu, împachetată într-o blană de introspecție, în timp ce în jurul meu defilează parade de opinii, de idei – sau ceea ce se crede că sunt idei – și eu… tac. Și ascult. E ca și cum aș fi la o petrecere cu costume și aș alege să vin îmbrăcată în propria-mi piele.

În fine! În universul profesional… aici e adevărata provocare.

Mintea mea – interesantă creație – articulează idei, păreri, gânduri pe subiecte de toate felurile, dar își au ele rostul? Au oare aceste idei relevanță pentru ceilalți? Asta e întrebarea care mă frământă și care mă împiedică să mă exprim. Nu pentru că nu știu ce sau cum să exprim, ci pentru că nu văd sensul acestei reacții.

Un paradox interesant, în contextul în care internetul tocmai asta a devenit: locul ideal de dat cu părerea. Nu cred înăuntrul meu că lumea are nevoie de încă un ecosistem de opinii și ideații.

Când starea asta a intrat în conflict cu nevoia mea de a mă exprima prin scris, am reușit sa mă aduc în punctul în care să scriu pentru a relata observații și experiențe care au mai multă legătură cu mine.

Hmmm, oare ce-aș zice dacă m-aș întâlni cu mine cea de acum 13 ani?

Cred că m-aș bate pe spate pentru că în sfârșit nu mai am dorința aceea de a vorbi despre absolut orice, crezând cu tărie că ȘTIU lucruri. Pentru că acum simt cu toată ființa mea că de fapt știu mai nimic.

Acum, așezată confortabil pe canapeaua din livingul minții mele, privesc în urmă și realizez că această evoluție personală nu este doar o schimbare, ci mai degrabă o metamorfoză. Îmi imaginez că dacă ar exista o oglindă temporală și m-aș vedea pe mine de acum 13 ani, probabil m-aș face de râs încercând să îi explic tăcerea mea.

A vorbi nu înseamnă mereu că știi, așa cum a ști nu înseamnă mereu că trebuie să vorbești.

Da. Aici am ajuns! Eu, în această dimineață de iulie, încercând să aflu mai multe despre acest nou ”mine”, această versiune 2.0 care a ales să observe mai mult decât să vorbească și care se întreabă constant dacă are ceva cu adevărat valoros de adăugat la zgomotul constant din jur, proiectând idei în lume.

Revenind la masa tăcerii profesionale…

Mă învârt cu grația tăurașului Ferdinand în magazinul de porțelanuri prin acest peisaj aflat în continuă schimbare, dar un lucru e clar: știu sigur că a fi rezervat nu este egal cu a fi ignorant. A alege mai degrabă să observ nu înseamnă că nu am nimic de spus. Doar aleg să îmi folosesc energia pentru a asculta și a învăța. Pentru a înțelege mai în profunzime. Pentru că în acest proces de tăcere deliberată, sigur voi găsi un sens mai profund în ceea ce aleg să spun, atunci când aleg să o fac.

Am uitat cumva tot ce am învățat? Nu mai sunt relevantă? Acest vid de vorbe este oare un semn că mi-am pierdut măiestria în domeniul meu?

Până la urmă, toată lumea știe că trebuie să ai o opinie pentru a fi respectat. Sau cel puțin așa îi place societății noastre să ne facă să credem. Dacă nu ești înarmat până în dinți cu opinii, ești pierdut.

Are you, though?!