Posts tagged living

3 pedale, la 2 picioare – Început-am școala de șoferi

Mă găsesc astăzi, douăj’patru iulie la venerabila vârstă de treij’patru de ani, în încercarea stângace, dar plină de hotărâre, de a obține permisul de conducere. Nu pentru că mi-aș dori să îmi testez abilitățile de pilot în weekend-uri sau să îmi petrec zilele în traficul infernal dă Piatra Neamț. Nicidecum. Sunt motivată de un instinct matern pur, combinat cu o doză sănătoasă de „De ce nu?” și împuternicită de vârtejul acela de sarcasm și ironie pe care l-aș putea eticheta ca fiind „poțiunea mea de supraviețuire, de zi cu zi”.

Oleacă de context

În jurul meu, niscaiva boboci care par că abia ar fi terminat liceul. Eu? Un stegozaur stingher și spinos, amuzat un pic peste măsură de faptul că școala de șoferi la care m-am înscris păstrează aceeași atmosferă a vremurilor în care dădeam bipuri, jucam Snake, stăteam la băncuțe și ieșeam la rocotecă. Adică aceeași atmosferă cringe care m-a marcat în urmă cu cinșpe ani când am avut prima dată acest zvâc de femeie independentă care vrea să conducă.

Da, și la propriu, și la figurat. Da, au trecut cinșpe ani de atunci. Da, m-am simțit ca un dinozaur.

Azi am prins prima zi de legislație. De fapt, a fost mecanică. Am râs un pic, am dat ochii peste cap de câteva ori. Am pomenit de Aro și de Oltcit spre evidenta confuzie a colegilor mei, care nu aveau idee despre ce vorbesc. Am rezistat două ore în periplul fantasmagoric prin tărâmul blocului motor bântuit de fantomele glumelor cu iz sexual ale profesorului vizibil neimpresionat de trecerea nemiloasă a anilor. Am semnat prezența.

Primul obstacol pe care l-am întâmpinat de cum am pășit pragul și am conștientizat de ce sunt acolo?

Frica de condus. Nici nu am început orele de conducere, dar în momentul acesta nu îmi este frică de niciun alt lucru mai mult decât de a pune mâna pe volan și a porni la drum.

Da, și la propriu, și la figurat.

Cu toate acestea, am stat eu și m-am gândit… dacă am reușit eu să schimb scutece cu-o mână și să termin rapoarte de lucru cu cealaltă, ‘oi învăța și să gestionez această temere. La momentul potrivit. Nu acum, în avans, punând cu nonșalanță răul înainte.

Mai am eu o treabă pe care o resimt la modul destul de serios: tot încerc să sugrum metaforic vocea mea interioară, aceea care îmi spune că „nu poți, nu știi, nu e pentru tine”. Aaahhh, ”dulcele” ecou al autosabotajului! Cu toate acestea, invoc dinozaurul meu interior, îi sustrag puțin din înțelepciune și-i dau înainte.

Ce înseamnă asta? Simplu. Înseamnă că îmi activez conștient super-puterile pentru a jongla cu toate obligațiile mele care ocupă deja un procentaj semnificativ din spațiul cerebral, astfel încât să fac niște loc și pentru codul rutier.

Avantajul vârstei este că îmi dă, pe lângă riduri și câteva kilograme în plus, și o perspectivă diferită asupra vieții. Știu acum că, în ciuda tuturor capcanelor și provocărilor, cea mai mare bătălie o dau cu mine însămi.

Aș fi vrut să pot să spun că e ușor, dar e la fel de ușor ca a încerca să găsești un ac pe fundul Pacificului, legat la ochi și cu mâinile la spate. Aș fi vrut să pot să spun că e distractiv, dar distractiv e un episod din „Friends” la care mă uit relaxată, stând tolănită pe canapea, cu un ceai în mână.

În ciuda tuturor dialogurilor imaginare, în contradictoriu, cu vocea din capul meu, aici sunt. Și nu pentru că aș fi vrut neapărat să fiu aici, nu pentru că e ceva ce mi-am propus sau programat din timp pe lista obiectivelor de atins, ci pentru că viața are un umor de neegalat și îmi servește sarcini cu o îndârjire sardonică, testând limitele și elasticitatea spiritului meu.

Oare voi învăța să conduc mai ușor decât îmi e să îmi depășesc temerile?

De un lucru sunt sigură: că în acea școală de șoferi, cu aerul ei anost de adolescență târzie, voi găsi răspunsuri la mai multe întrebări decât cum să parchez lateral sau cum să recunosc semnul de circulație pentru oprire versus staționare.

Deocamdată, acum, cu ochii roșii de la lumina albastră a ecranului și cu creierul plin de întrebări absolut pertinente, precum ”De ce trei pedale la două picioare?!”, mă retrag în glorie știind că am mai bifat un nou început despre care voi mai turui în scris, pe-aici.

Frumos la Tazlău, mai trăim! Despre NOI și RDN

Pentru neinițiați, m-am mutat în Tazlău la începutul lui 2017. Oficial. Neoficial, am prins și sfârșitul lui 2016, dar fie. De pe Tinder am ajuns la Tazlău și ce călătorie a tot fost schimbarea aceasta majoră din fata de oraș, în doamna de la țară!

Îmi amintesc foarte clar una din cele mai mari temeri din perioada de început. Mă temeam că nu o să am ce face. Că o să mă plictisesc. Clipa în care am conștientizat că s-a rupt lanțul de iubire cu ieșitul ăla zilnic la cafea, cu fetele, m-a scurtcircuitat de-a dreptul. Clipa în care mi-am dat seama că nu mai hop-țop din scara blocului, direct în club sau restaurant, s-a simțit ca un bolovan pe piept.

Aveam tot soiul de momente în care mă foiam metaforic și făceam a anxietate. Îmi induceam niște stări de parcă insistam să-mi fac tranziția mai grea decât trebuia să fie.

Timpul a trecut, eu și Iosub ne-am căsătorit, am născut-o pe Ilinca, am și fost plecați din țară o perioadă. Vreun an. În UK. Cu copil mic, cu tot.

Abia după ce ne-am întors am început să simt că relația dintre mine și Tazlău s-a consolidat și a căpătat maturitatea aia care transcende îndrăgosteala de frumosul evident al locului. Adică da, între mine și satul acesta a fost dragoste la prima vedere. Pentru că păduri, râu, priveliști și detalii care îți taie răsuflarea. Însă doar după revenirea noastră acasă, în 2019, m-am implicat total în a mă asigura că legătura cu Tazlăul este una puternică și sinceră.

Așa am început să descopăr comori ascunse precum minunățiile din paie împletite e I. I. Marian, târgul din fiecare duminică dimineața, de la Frumoasa, locurile perfecte pentru plajă și picnic de-a lungul râului, gălăgia tradițională și înfiorătoare a cetei care la începutul fiecărui nou an, pe 1 ianuarie, cu noaptea în cap, merge spre pădure ca să alunge ”spiritele rele”, păturile de leurdă care acoperă pădurea când vine primăvara cu adevărat…

Și lista continuă și adaug pe ea cea mai recentă minunăție pe care am apucat să o experimentez aici, în zonă.

Retro Disco Nights – un mini festival de muzică retro, organizat de Asociația NOI – Dezvoltare, Progres, Comunitate, în Nechit, Borlești.

Ha! Și-acum mă umflă râsul de cum făceam eu vâlvă în sufletul meu acum vreo 5 ani, la perspectiva monotoniei ce credeam c-o să mă doboare, fără să știu că aveam să mă zbengui fără opreliști pe Coco Jambo, Andre și I’m lonely, lonely, looonely, pe pajiștea din Nechit, înconjurată de niște tineri de-ai locului, atât de mișto și implicați.

Pe 21 și 22 iulie a avut loc a treia ediție a acestui eveniment. A avut și cauză nobilă la bază. A avut și luminițe boeme, scenă cu decor din CD-uri, litere volumetrice retro, food trucks, un trabant cool, photo cornere cu glob disco, teveu cu mileu și carpetă cu răpirea din serai, face painting, țară, țară, vrem ostași, bătaie cu baloane cu apă și canapeaua din Friends după 3 ani la Borlești, dar cel puțin la fel de drăguță, primitoare și născătoare de amintiri.

A avut fotografi super talentați care nu s-au zgârcit la poze și care au surprins esența aia magică a ce s-a întâmplat acolo, a avut contrastul ăla peeeer-fect între generația old school de la țară și gen Z-erii plini de personalitate și exuberanți, după care nu poți decât să exclamezi melancolic amintindu-ți de propriul suflu tineresc. A fost mixul super delicios de retro-hipstereală, boho-chic și rural-tradițional.

Pentru cei dintre noi care au trecut pragul de treij’de ani, a vedea generațiile tinere implicându-se cu atâta pasiune și dedicare în comunitate, a fost mai mult decât emoționant. A fost dovada clară că tradițiile nu sunt doar cele de odinioară ci și cele pe care le creăm în prezent pentru viitor. Că în ecosistemul de aici, din buza pădurii, valorile și bucuriile simple nu doar că supraviețuiesc, ci prosperă.

Atenție: alertă de romgleză!

Super, mega, local awakening! Asta am simțit. Două zile la rând. Chiar și în această parte a lumii, unde satele astea de le tot menționez eu nu sunt nici măcar niște picături în oceanul destinațiilor turistice, undeva între dealuri, sub cerul înstelat, oamenii au fost aduși laolaltă cu toate diferențele lor, în bucuria comună, universală, pe care muzica și autenticitatea inițiativei au creat-o.

În ciuda a tot ce am crezut și am presupus despre viața la țară, descopăr zi de zi o comunitatea vie, vibrând cu o forță și o vitalitate foarte diferite de tot ceea ce am văzut în anii de viață la oraș.

Retro Disco Nights este, de fapt, o inimă bătând cu forță în pieptul satului tradițional, care generează valuri de schimbare pozitivă în fiecare cătun. Pentru că mă uitam, când eram acolo, în jur și… am văzut cu ochii mei că este o ocazie care generează nu doar motiv de băute, distracție și dans, ci și sentimentul că împreună putem face o diferență.

O experiență pe ritmuri vechi, cu spirit nou, care mi-a demonstrat că viața nu este doar despre locul în care te afli, ci și despre oamenii cu care îl împarți.

Recap Time!

Legendă:

Foto 1: Aici eram eu, cu Iosub și Ilinca, imediat după ce a trecut pe la cortul Mariei Petrariu care i-a făcut cea mai drăguță pictură pe față și înainte de meltdown că voia neapărat să plece cu urechiușele lui Minnie Mouse de la photo booth-ul celor de la Oglinda cu amintiri. Pentru mai multe informații legate de ”Wow, da’ ce s-a îngrășat Elena!”, puteți intra AICI.

Foto 2: Aici sunt urechiușele lui Minnie Mouse.

Foto 3: Aici este una bucată tablou intitulat ”Unitatea Multigenerațională cu Glob Disco”.

În afară de ultimele două fotografii din textul ăsta, toate sunt preluate de pe pagina Asociației NOI – Dezvoltare, Progres, Comunitate și sunt realizate de Cristian Codrescu și Iulian Ionel. Tot vibe-ul acela pe care eu am încercat să îl redau în scris a fost surprins de ei în super, super cadre pe care le puteți vedea AICI.

⬅ Aici este echipa din spatele evenimentului Retro Disco Nights, adică tinerii nemțeni care pot fi intervievați pentru mai multe informații despre proiectele lor și viziunea mișto pe care o au asupra comunității de aici, care pot fi contactați pentru sprijin sau participare la evenimente viitoare, ale căror inițiative pot fi sponsorizate, ale căror cauze umanitare pot fi susținute.

Fainilor!

Tartă cu lămâie și Colecții Dulci de amintiri frumoase

Au trecut mai bine de două luni de la tarta cu lămâie care mi-a schimbat complet poftele de dulce.

Și nu mă pot eu teleporta din Tazlău, direct în București, pe străduța de lângă Arena Națională, unde este locul de baștină al micilor mele plăceri vinovate, pufoase și delicioase, dar pot scrie despre ele. Că poate ațâț pe cineva care s-o duce pe acolo să se înfrupte fără frică și-o să se gândească și la mine.

Așa… Pe Cernăuți 14, colț cu bunul gust, este un locșor mic și simpatic, însuflețit de Irina și Cornel Roșu, pe care am avut ocazia să îi cunosc atunci când au acceptat să sponsorizeze o lansare de carte la care lucram, cu un candy bar. Au rezonat cu tema, au stat o noapte întreagă în laborator și au venit în ziua evenimentului cu unele dintre cele mai fine și delicioase prăjituri, printre care și prăjiturica lor mică, Maria, de nici un an.

Tarta cu lamaie cofetaria colectii dulci

Îi spune Colecții Dulci. Locșorului. Acolo, sub patronajul rozului pal și-al pasiunii inițiale pentru turtă dulce, sunt etalate felii generoase și monoporții elegante de iubire.

După evenimentul din mai care m-a aruncat fără să-mi dau seama în vâltoarea revoluției propriilor gusturi, am mers direct la sursă și, înainte să părăsesc capitala, m-am mai înfruptat o dată din tartele lor cu lămâie.

A fost petrecere la palat. La ăla gustativ.

Lăsând la o parte toate clișeele nocturne despre dulciuri, voiam doar să las în scris că mă gândesc adesea la tartele cu lămâie de la Colecții Dulci, la crusta lor perfectă, la bezeaua moale și la crema aceea catifelată care te face să te închini în fața zeilor patiseriei. Este genul de desert care îți face mintea să zboare la zile însorite, la emoții fresh și la promisiunea unor momente fericite.

Ce să mai! Atunci când viața le-a dat lămâi, Irina și Cornel au făcut tarte. Și le-au făcut bine, rău.

Totuși, nu este doar gustul care face ca această cofetărie să fie specială. Este și energia locului, o energie pură, optimistă, emanată din sufletele oamenilor minunați care își dedică timpul și pasiunea pentru a crea deserturile de colecție. Există acolo la ei o dimensiune umană și profundă pe care nu ai cum să nu o simți când le treci pragul.

Irina și Cornel nu sunt doar niște cofetari.

Sunt întâi de toate și cel mai important, părinți. Dedicarea lor nu este doar față de arta dulcelui, ci și față de copiii lor cărora le arată prin ceea ce fac că visele pot deveni realitate. Prin munca și pasiunea lor, ei oferă nu doar unele dintre cele mai gustoase deserturi, ci și cele mai valoroase lecții: importanța perseverenței, bucuria de a face ceea ce iubești și puterea de a transforma un vis într-o realitate de succes.

De la mână, pân’ la gură ar fi bine să fie de dus o tartă din aia delicioasă, dar, în lipsă, sunt doar niște cuvinte care sper eu să facă cinste efortului creativ și dulce pe care familia Roșu îl depune în fiecare zi în laboratorul lor de lângă Arena Națională.

Nu am fost niciodată slabă

M-am văzut acum câteva zile într-o poză. Un instantaneu candid cu fiică-mea la piscină. Vreme bună, apă limpede, pădure, frumos, în fundal. Totul mirific.

Totul, mai puțin figura mea.

Mă uitam la mine și nu înțelegeam cum pot fi eu persoana aceea de la lângă Ilinca.

Nu am fost niciodată slabă.

Am avut întotdeauna forme, chiar și în frageda adolescență, când am început să mă înalț și să nu am idee ce naiba să fac cu mâinile alea de-mi atârnau pe lângă corp. M-am confruntat și cu ironiile copilărești, am avut parte și de niște bullying și să nu cumva să uit de modul total distorsionat în care mă priveam eu pe mine în oglindă, în vitrinele magazinelor, în geamurile mașinilor. Obsesiv, insistent, cu dispreț.

Fiecare situație și etapă în parte a fost relativ dificil de gestionat, dar am scos-o la capăt.

Am crescut, corpul meu a crescut odată cu mine și acum, privind retrospectiv, realizez că a fost mereu o luptă continuă pentru a înțelege și accepta că sunt posesoarea unei conformații nu tocmai apreciate în accepțiunea publică: șolduri late, umeri înguști, gambe mai groase.

Un mix & match nu tocmai fericit în standardele de frumusețe ale spațiului balcanic, renumit pentru pretențiile absolut neîntemeiate în materie de preferințe trupești.

Am început să îmi înțeleg mai bine aspectul, conformația și modul în care pur și simplu mă așezam în trupul meu, abia atunci când am pierdut formatul la care mă stabilizasem ca adult: unu șaij’opt, șaizeci și două de kilograme, o talie micuță… Avea sens! Totul spre bine!

Chiar și în sarcină m-am simțit confortabil. Mai puțin pe ultima sută de metri când simțeam că pot exploda doar dacă strănut, dar e de înțeles! Mă refer la primele luni. Alea în care când nu vomitam sau amețeam din te miri ce, simțeam că radiez. Alea în care mă uitam la tenul meu și nu-mi venea să cred cât era de luminos și elastic. Alea în care tot schimbam prin rotație cele 3 outfit-uri de maternitate pe care le aveam, și eram mulțumită oricum.

Eram bine cu mine. Apoi am născut și au intervenit oboseala și lipsa de chef. Am stagnat ca greutate. Apoi după vreo doi ani iar am fost mai bine. Am mai dat jos ceva, ceva.

Ei bine, douăzeci de kilograme în plus și toate cele 5 etape ale doliului mai târziu, iată-mă încercând să ajung la cauza schimbării acesteia dramatice, ca să pot să mă fac bine.

Cum ziceam la început… m-am văzut acum câteva zile într-o poză și m-am surprins în mintea mea cu o exclamație care nu-mi face cinste. E în engleză și suna ceva de genul ”What the actual fuck?!”.

Știu! Știu că femeile au dintotdeauna o relație toxică-ish cu trupurile lor. Că unele se plâng ”degeaba”. Că altele nu se plâng deloc. Că unele sunt exuberante. Că altele se ascund. Că unele ”nu fac nimic în privința asta”. Că altele ”bagă prea mult la sală”. Că unele ”ar trebui să mai mănânce totuși ceva”. Că altele ”sanchi, probleme cu glanda”.

Am auzit de-a lungul anilor atâtea și-atâtea impresii ale altora despre kilogramele mele sau kilogramele altor femei încât mi-am distorsionat propria-mi părere despre mine și uite cum stătea Elena cu telefonul în mână privind la o poză cu ea însăși exclamând ca toți comentatorii ăia profesioniști, al căror sport preferat este datul cu părerea despre orice și oricine.

Ptiiiuuu!! Să-mi scuip în sân și să-mi dau una, că tare-mi mai plăcea să cred despre mine că empatizez și sunt corectă.

Păi cu tine, Eleno, ești? Zi! Ești?

Nu prea sunt. Ha! Cum am ajuns eu să trag concluzii despre rădăcina problemelor mele cu greutatea, încercând să scriu niște rânduri din care nu credeam să iasă ceva cât de cât!

Se pare că s-a produs un click undeva, în mine. Am tot dat naștere în ultima vreme unor noi începuturi și poate că de data asta voi fi consecventă și în raport cu modul în care mă face să mă simt felul în care arăt. Că nu e deloc ușor.

Treaba asta cu slăbitul este un drum pavat cu eșecuri mici, care par foarte mari. Și cu succese mici, care par foarte mici.

În fiecare kilogram în plus sau în minus, în fiecare formă și detaliu al trupului meu, există o poveste a cărei autoare sunt eu. Într-una sunt eu mâncând fast food. În alta sunt eu petrecând 10 ore pe zi la calculator. În alta sunt eu plimbându-mă cu Iosub și Ilinca prin pădure. În alta suntem tot noi trei coborând de pe Cozla.

Alegeri… Alegeri…

Pun piciorul în prag…ul prezentului – Prețuirea micromomentelor

Am avut întotdeauna dificultăți în a celebra micile succese dintr-o zi. Sau micile plăceri. Sau micile bucurii. Pentru că de foarte mulți ani, fiecare zi pare destul de… „la fel”.

Și prinsă în tumultul goanei după orice, cam pierd din vedere ceea ce am deja sau ceea ce s-a întâmplat deja. Li se estompează importanța la trecerea graniței dintre prezent și trecut iar eu mă reîntorc la a fugi rapid după următorul lucru de care am nevoie. Sau următoarea stare. Sau următorul obiectiv.

Ce se întâmplă dincolo de evidentul întregii acestei situații, este că eu pierd. Concentrându-mă pe goană pierd din vedere multe lucruri care m-ar ține mult mai bine ancorată în simțirea prezentului până să dispară și să devină trecut.
Sunt multe lucruri de care nu mă mai bucur la fel din această cauză.
Sunt foarte multe lucruri pe care nici nu le mai fac, din această cauză.

Și doar stau și privesc zilele cum îmi trec prin fața ochilor, pictate într-o nuanță perfectă de procrastinare.

Îmi lipsește disciplina punerii mele pe primul loc.

Cred și eu! În toată gălăgia nebună a automatismelor păguboase, dar confortabile, e cam greu să pescuiesc motivație proaspătă și regăsire.

Totuși… Totuși!!! Decizia de a amâna amânarea este la mine.

Așa că pun piciorul în pragul prezentului și îmi propun să mă responsabilizez conștient și îmi iau public angajamentul ca în fiecare zi pentru următoarele 30 de zile voi publica câte un articol ce va fi highlight-ul zilei cu pricina.

Indiferent că va fi despre bine, despre anapoda sau tot felul de platitudini de o însemnătate personală aparte, voi publica zilnic sperând că această practică susținută mă va poziționa oleacă mai sus în lista priorităților mele cotidiene.

Și voi începe chiar acum.

Astăzi am strâns rufe de pe culme. Am împăturit lenjerie. Am făcut Ilincăi pancakes onomastice. Am alintat-o. I-am umflat baloane cu apă. Am lucrat. Am mers toți 3 la buni și bincu. Am revenit acasă și am privit roșiile pe strat. Am mai lucrat. Am mâncat salată de roșii cu ceapă verde, pătrunjel și mărar. Am strâns jucării. Am alintat-o iar pe Ilinca.

Vârtejul obișnuit al existenței a fost de fapt o adiere. Pentru că am transpus în practică ceea ce tot susțineam eu sus și tare până acum, la nivel declarativ: nu se sfârșește lumea, dacă eu nu mă mai agit din dorința absurdă de a face totul, mereu.

Prețuirea micromomentelor, acest subiect supra-dezbătut de o mulțime de guru ai online-ului, nu este doar o găselniță care să prindă la mileniali. Într-adevăr, practica este dusă într-o dimensiune superficială, flușturatică, dar din momentul în care începi să îi acorzi atenția cuvenită, totul se schimbă în jur.

Pentru că tu schimbi optica.

Și-apoi practica.

Și uite-abia atunci începi să simți că mult mai multe lucruri au sens. Că ești îndreptățit să simți anumite lucruri. Că nu ești doar un nebun care-aleargă aiurea împotriva conformismului, a servituții, a nevoii de a face mereu pe plac.

Dacă m-aș fi privit azi, din exterior, cu ochii de acum vreo 3 săptămâni, m-aș fi judecat aspru. M-aș fi certat. M-aș fi pedepsit. Pentru că mi s-ar fi părut că am făcut mai nimic sau cel puțin, nu suficient. Că eu așa m-am învățat: să fiu într-o continuă stare de alertă, să fac, să rezolv, să sting incendii de dimineață, până seara.

Prețuirea micromomentelor m-a lovit când strângeam unul dintre prosoapele întinse la uscat, afară, pe culme. Adică pe frânghie. Pe agățătoarea aia.

Nu știu cum e în alte sate, dar în Tazlău, aici unde locuiesc, liniștea zilelor de sărbătoare este aproape palpabilă. De cum am ieșit din casă pentru a aduna lenjeria, am simțit exact liniștea asta de care spun. Am admirat-o, am îmbrățișat-o aproape la propriu pentru că de cum am pus mâna pe primul prosop, am asociat-o cu mirosul acela proaspăt, de curat. Și s-a format în mine o bulă atemporală care s-a concretizat în câteva secunde de recunoștință totală, care s-au simțit ca ore bune.

Un moment atât de mărunt, banal și scurt, dar care m-a dat peste cap cu atâta putere și în cel mai bun sens cu putință.

Eu știu!

Viața e compusă dintr-o multitudine de stări și o multitudine de momente. Care de care mai diferite. Nu știu ce o fi mâine, dar conștientizarea de azi a fost ceea ce încă mai contează acum.

Pff… ce prezent plin de mine!

Photo by Egor Komarov: https://www.pexels.com/photo/now-letters-in-frame-12612261/

Am fost la Delfinariu în Constanța și-am plâns

L-am cunoscut pe Iosub în octombrie 2016. În 1 mai 2017 am mers împreună la mare, pentru prima dată. De ziua lui cum ar veni. După o noapte ploioasă petrecută regulamentar, la cort, în Vamă, am mai dormit încă două în mașină, într-o parcare pe malul Siutghiolului, în Mamaia Nord. A fost absolut genial și total în afara zonei de confort.

Anii au trecut, obiceiul a fost perpetuat, dar zona de confort în sine s-a modificat semnificativ.

Așa că anul ăsta de 1 mai am mers la Cameră Family care dă spre Promenada din Mamaia Sat și n-am mai fost doi, ci trei.

Am integrat-o și pe Ilinca în obiceiul nostru, pentru că oricât de mult ne bucură momentele în care suntem doar doi, nu suntem complet noi fără ea. Că e simpatică și ne topim când îi vedem fericirea primelor dăți pe fățuca aia porțelanată și firavă. Că descoperim și redescoperim prin ea.

Exact așa cum s-a întâmplat cu mersul la Delfinariu.

Eu n-am fost niciodată la Delfinariu iar Iosub a fost când avea el însuși vârsta fetei. Adică mai ieri, în caz că citește și el acest text.

Revenind.

Delfinariul era o necunoscută, Ilinca adoră animalele în general și delfinii în mod special, așa că am neglijat preocupările milenialilor care, în frunte cu mine, contestă privarea de libertate în cazul necuvântătoarelor care ar trebui să trăiască în habitatul lor natural, și am cumpărat biletele. În ultima zi de aprilie, la unșpe fără un sfert, eram deja în cabina foto de lângă Delfinariu, zâmbind fără urmă de regret la fotografia aceea magnetică, cu noi trei având în spate un decor marin de calitate îndoielnică.

Am cedat și la insistențele Ilincăi de a-i lua plușul roz în formă de delfin, deci clișeul mioritic era aproape de perfecțiune. Turiști sadea de la Tazlău, Neamț, ne-am ocupat locurile în extrema dreaptă, destul de aproape de bazin cât să nu stau cu ochii mijiți pe durata întregului program și am ascultat cu atenție cuvântul înainte, zâmbind, gesticulând și urmărind mamiferele din apă.

Apoi a început actul artistic (cred), pe care l-aș numi ”6 delfini și-o conștientizare”.

Au fost multe momente în care am privit cu emoție animalele acelea perfecte, urând și iubind în același timp faptul că mă aflam acolo, dar a existat un moment în particular, în care unul din delfini a sărit la o înălțime destul de mare, cu o eleganță incredibilă. Ei bine, atunci m-a bușit plânsul ăla serios pe care l-am mascat cu o tuse chipurile cauzată de o ”înnecăciune” imaginară cu aer.

În clipa aceea am simțit în mine un urlet concretizat printr-o strângere involuntară a stomacului care s-ar fi tradus în vorba noastră cea de toate zilele, prin…

Elenă hăi, ce căcat faci cu viața ta? De ce ești un delfin în captivitate, în loc să fii un delfin liber?

Ideea care e? Cumva, prin saltul acela maiestuos, delfinul la care priveam cu gura căscată, m-a făcut să confrunt vocea din capul meu care mă certa mocnit de multă vreme deja. Ba că nu îmi acord suficientă atenție. Ba că tot amân să fac ceea ce profesional îmi doresc să fac. Ba că nu mai fac lucruri care să mă bucure. Ba că mă complac în rutina zilnică și nu mai caut aventurile care să mă definească.

Am mers la delfinariu pentru spectacol, am plecat de-acolo de sine ocărâtă și cu perspectiva schimbată.

Trăim într-o epocă a confortului. Tehnologia și inovația ne-au învăluit cu o pătură de stabilitate și predictibilitate. Suntem ispititi să ne retragem în colțul nostru confortabil, unde totul este familiar și previzibil. Dar oare cât de benefic este acest lucru pentru dezvoltarea noastră personală și profesională? Cât de mult ne ținem captivi potențialul atunci când refuzăm să ne aventurăm în afara acestei zone de confort?

Ei bine, experiența și cercetările ne arată că a ne rupem de zona de confort este un catalizator puternic pentru creștere și dezvoltare. Este acolo unde ne descoperim talente și aptitudini noi, unde își află extensiile orizonturile și unde învățăm lecții neprețuite despre noi înșine și despre lumea înconjurătoare. Da, este posibil să ne simțim anxioși în fața acestor provocări necunoscute, dar asta nu înseamnă că ar trebui să le evităm.

Anxietatea este un răspuns natural la incertitudine și schimbare. Este o alarmă din creier care ne strigă să rămânem în teritoriul familiar și sigur. Dar dacă ne lăsăm conduși de această anxietate și refuzăm să ieșim din zona de confort, ne lipim un autocolant pe frunte care spune…

„Refuz să mă descopăr și să cresc.”

Viața nu este despre a rămâne în zona de confort, ci despre a experimenta, a învăța și a crește. Este despre a ne descoperi noi abilități și talente, despre a ne îmbrățișa vulnerabilitățile și despre a ne accepta imperfecțiunile. Este despre a avea curajul să înfruntăm incertitudinea și să mergem înainte în ciuda fricii.

Așa că mi-am dezlipit autocolantul.

A usturat, nu mint.

L-am dezlipit pentru că acum știu că mai bine decât să fac performanță în captivitate, este să strălucesc și doar să fiu, în libertate. Una bucată delfin interior gata de ”liberare”.

Ceea ce vă doresc și vouă.

De la Tinder, la Tazlău – 46.7232° N, 26.4678° E

TAZLĂU. Da. E ok dacă nu ai auzit de această localitate. Nici eu nu auzisem până în octombrie 2016 când, de la șaptejcinci kilometri distanță, am intrat pe Tinder și-am dat swipe right neștiind că acea mișcare banală cu degetul pe ecran avea să mă mărite nu multă vreme mai târziu.

En fin!

Habar nu aveam de Tazlău. De aceea, atunci când am ajuns aici, am fost cu atât mai prinsă în mrejele sale. Era toamnă când Iosub m-a adus la el acasă. Anotimpul meu. Erau atât de multe culori după care-mi fugeau ochii stând în mașină, în dreapta sa, super îndrăgostită și anxioasă și stângace! Am tranzitat o zonă de deal cu o priveliște panoramică ce acoperă mai multe localități și-am căscat gura exact ca un copil care se bucură de prima excursie.

Șoc! Alertă de clișeu!

Apoi, puțin mai în față a făcut dreapta și s-a așternut un soi de liniște peste sufletul meu. A fost o senzație de ”parcă e o altă lume aici”, la care nu m-am așteptat. Asta deși eram obișnuită cu viața ”la țară”, știam cum sunt satele noastre din Neamț. A fost o trecere foarte bruscă de la ”cetățean al lumii”, la ”cred că mi-am găsit locul”. Era lumina aia de Noiembrie care pica într-un mare fel. Era o liniște gălăgioasă care făcea peisajul să se miște. Era o vibrație vie în coama pădurii. Era un peisaj care imortaliza infinitul, de la care nu-mi puteam lua ochii.

Și acum în timp ce scriu și rememorez, mă copleșesc emoțiile pe care locul acesta mi le-a imprimat.

Tazlău este comuna cu un singur sat, în care Ștefan cel Mare a ctitorit Mănăstirea Tazlău în 1497, pe locul unei biserici de lemn construită de Alexandru cel bun. În care Petru Rareș a construit turnul clopotniță de la Mănăstire. În care s-a născut și a locuit doctorul și scriitorul I. I. Mironescu. Prin care a călătorit și scris ”Pe drumuri de munte”, nimeni altul decât Calistrat Hogaș.

Tazlăul este un sat înconjurat de pădure și traversat de râul care îi poartă numele și a cărui apă magică te va face de-al locului. Pentru că se spune că ”dacă bei apă din Tazlău, nu mai pleci de aici”. Este locul în care timpul trece, dar stă în loc, în același timp. Este un microunivers al contrastelor de tot felul și-al tradițiilor, al identității moldave, al porților de lemn ”care nu se mai fac, dom’ne, cum se făceau cândva” și al drumurilor bătătorite cu istorie bogată.

Tazlăul este la 35 kilometri distanță de Piatra Neamț, la 50 kilometri distanță de Bacău, la 75 kilometri distanță de Roman, are cam 2000 de locuitori și vreo 40 de birturi & magazine care da, sunt exact așa cum ți le imaginezi dacă închizi ochii și îți imaginezi birturi & magazine de la sat.

tazlau, neamt

Am dat viața la oraș pe eternitatea care s-a născut la sat.

În 2016 m-a adus Iosub în Tazlău și n-am mai plecat. Am ieșit pentru un an în UK, dar nu am plecat, plecat, cu adevărat. Și nu pentru că aici e totul minunat sau perfect. Nu pentru că ar fi aici vreun izvor ascuns de lapte și miere, din contra. Ci doar pentru că în Tazlău sufletul meu a prins niște rădăcini cum nu a prins nicăieri pe unde am mai fost și stat… București, Timișoara, Sibiu, Anglia.

Sunt între call-uri, am început ziua dorindu-mi să fie sâmbătă dimineață, stau cu laptopul în brațe și prioritizez din cele 400 de taburi deschise în mintea mea setată pe mod de lucru, simt presiune și anxietate deși drag și motivație, dar cum îmi alunecă privirea pe geam, afară, se instalează iarăși soiul ăla de liniște peste sufletul meu.

De ”parcă e o altă lume aici”, una la care nu m-am așteptat, dar la care m-am conectat.