Posts tagged munca

Sindromul creativilor care le fac pe toate

Cea mai mare provocare a creativilor care au crescut profesional odată cu apariția platformelor sociale este că mulți dintre noi am fost forțați de împrejurări să învățăm și să facem de toate. Deodată. Pe repede-înainte. Pe cont propriu. Pe salarii discutabile. Pe mașină. Pe barter. Pe încredere. Pe colaborări la negru care nu se declarau nicăieri, dar din care trăiai. Pe „ar fi ok să le faci tu pe toate, pentru că nu mai angajăm încă un om”.

Asta nu a fost un plan. A fost supraviețuire profesională.

Am făcut strategii fără să fim plătiți pentru strategie. Am livrat campanii cap-coadă fără să semnăm ca agenție. Am stat în birouri reci sau, cu deadline-uri date de „ieri” și fără feedback real. Am răspuns și la mailuri, și la mesaje pe pagină, și la telefonul șefului de firmă care întreba dacă „putem posta azi ceva simpatic cu ouă, că e Paștele”.

Și-au trecut anii.
Și-am ajuns în 2025 cu o vârstă… și un milion de complexe.

Pentru că știm multe din multe, dar parcă tot e prea puțin ca să ne asumăm un singur rol, o titulatură clară, o expertiză ușor de vândut.


Ne uităm la ceilalți și vedem cum unii au crescut în graphics. Și-au rămas acolo. Și strălucesc. Și e minunat cu atâta claritate.
Alții au performat similar în copy.

Iar noi?
Noi am trecut prin toate. Prin design, prin social, prin content, prin campanii, prin administrare de pagini, prin strategie, prin pitch-uri, prin client service, prin Excel-uri cu kpi și prin momente în care închideam laptopul și nu mai știam dacă ce facem chiar contează.

Mai ales dacă ai fost într-un loc unde „echipa de marketing” însemna tu. Un om.
Un om bun la toate, care nu și-a permis realmente vreodată să fie bun doar la un singur lucru.
Ai livrat. Ai susținut. Ai crescut.
Dar în tot acest proces, ai pierdut claritatea. Focusul. Expertiza clară.

Și-acum stai și te-ntrebi:
Dacă eu nu pot spune „sunt designer” sau „sunt copy” sau „sunt strateg”, atunci ce sunt?

Ce trec pe cartea de vizită?
Ce scriu în bio?
Ce titlu cer în contract?

Și uite-așa, pentru o dată-n viață, problema nu e că nu știi.
Problema e că știi prea multe.

Zilele trecute am intrat la joburi pe Linkedin. Și după mai bine de zece ani de freelancing și antreprenoriat, am gândit că aș îndrăzni să tranziționez către un job clasic. Apoi m-a izbit: ce caut și ce ofer pentru ceea ce aș putea căuta?

Ce păstrez din ce știu și ce-am făcut? Ce devine principal? Ce devine lateral?
Ce pur și simplu nu ar mai avea loc în posibilul meu job de azi?

Da, e minunat că știu și strategie, și creație, și execuție, și măsurare. Dar dacă nu-mi aleg direcția, mă risipesc.

La intersecția lui ”fac eu tot” moștenit de prin 2010 – 2011, cu wellbeingul lui 2025, ar cam fi cazul să aleg ce vreau să fiu. Nu ca să îmi pun o etichetă, ci ca să îmi revendic parcursul.
Pentru că tot ce știu face parte din mine.
Dar nu tot trebuie să mai facă parte din munca mea.

Employer Branding – sau de ce nu e bine să edităm realitatea

În seara asta am încercat să îmi editez o poză. Fața mea în mare prim plan. Rotundă, pistruiată, cu riduri, nemachiată și ușor arsă de soare. Am intrat într-o aplicație din astea unsă cu toate alifiile AI și-am început să butonez pe-acolo. Doar trebuia să dau stânga – dreapta ca să „corectez” chestii după bunul plac.

Să „îmbunătățesc”.

Să „perfecționez”.

Să „înfrumusețez”.

Umpleam golurile din sprâncene, retușam conturul buzelor care mi-a dispărut de ceva vreme, subțiam fața, alungeam bărbia… pfaaai, da’ ce nu făceam!

Singura problemă e că după foarte mulți pași din ăștia, în loc să fiu moartă după noua mine și în extaz, mi-am dat seama că nu-mi plăcea. N-am exagerat cu filtrele și corecturile, dar chiar și așa, erau atât de evidente „îmbunătățirile” alea încât, având în vedere că eu mă cunosc destul de bine pe mine, nu mă mai pupam cu realitatea și nu găseam nimic care să-mi placă.

Pe o scară de la 1, la Loredana Groza, editarea realității din companii sub eticheta Employer Branding, atinge noi cote

Am scris și vorbit mult în ultima vreme despre Employer Branding. Am și participat la mai multe evenimente unde, în calitate de speakeri au fost manageri din diverse companii de top care lăudau din toate pozițiile cât de diferit și bun este brandul lor de angajator, ce îi face deosebiți. Asta deși cunosc angajați din organizațiile respective care se tot plâng de câțiva ani. Ba de comunicare. Ba de dinamica cu managementul. Ba de presiunea pusă psihologică pe ei nejustificat. Ba de lipsa de respect față de timpul personal dinafara orelor de program.

Să stai pe-o scenă și să spui cât de fericiți sunt angajații, lăudând cultura aprecierii implementată cu succes, în timp ce oamenii realmente caută alternative pentru a renunța la locul de muncă în care au investit nenumărate resurse personale și profesionale doar pentru a ajunge să accepte că tot nu e suficient… asta e ce numesc eu Employer Branding ratat. Un fel de Photoshopare a adevărului corporatist, cel puțin la fel de frustrantă ca experiența mea de editare a propriei fețe.

Uite-așa se aplică rapid o descriere bolduită cu „echipă dinamică” pe poza cu un birou unde nici măcar cafetiera nu se mișcă de 10 ani. Și se șlefuiește cu măiestrie un mesaj despre „oportunități de creștere” când, de fapt, singura creștere e a volumului de muncă contra-timp. Apoi, inevitabil, vine postarea pe LinkedIn cu poza echipei „super fericite” care este de fapt compusă din ”colegi” pe care nimeni nu îi cunoaște. Pentru că e doar o fotografie stock cu niște unii de prin State.

Apoi încep să „alungească bărbia” prin training-uri „de dezvoltare profesională” care constau în tutoriale pe YouTube. Apoi să „subțieze fața” prin „work-life balance”, unde balanța e mai mult înclinată spre work. Și când crezi că nu poate fi mai evidentă diferența între imagine și realitate, apare managerul la „team building” cu sloganul „Suntem ca o familie”. Sigur, o familie disfuncțională, unde unchiul acela ciudat nu se oprește din a-ți spune cum să-ți faci treaba.

E ca și cum ai încerca să vinzi un apartament superb, renovat doar pe jumătate. În exterior strălucește, dar când intri, dai de mucegai și țevi sparte.

Employer Branding nu constă doar într-un vizual atractiv pe LinkedIn sau un video cu montaj profi, care circulă la greu pe grupurile de Facebook. Dacă pe dinăuntru totul e un haos și ai angajați care abia așteaptă să găsească o oportunitate să plece, nicio poveste frumos împachetată nu va salva situația. E ca și cum ai pune sclipici pe o rană deschisă. Arată drăguț, dar problema tot acolo rămâne iar durerea se va intensifica.

Pentru că…

… Surpriză!! Potențialii candidați au prieteni, colegi și rețele sociale. Și vestea despre atmosfera reală de la birou circulă mai repede decât mailurile despre „pizza Friday”. Dacă în interior e toxicitate, lipsă de respect și zero oportunități reale de dezvoltare, nu vei păcăli pe nimeni cu promisiuni goale și zâmbete false.

Employer Branding trebuie să fie despre ceea ce este real, nu despre ceea ce vrei să pari. E o risipă monumentală de resurse să investești în iluzii, când ar trebui să investești în oameni, procese și o cultură sănătoasă. Angajații nu sunt doar actori într-un film de prezentare. Sunt adevăratele fețe ale companiei tale. Și dacă ei nu sunt fericiți, niciun strat de Photoshop nu va putea acoperi asta.

La teorie suntem campioni, dar cum faci trecerea de la un brand de angajator de fațadă, la o abordare corectă și sănătoasă?

Mă bucur că ai întrebat!

În primul rând, stop joc cu ipocrizia!

Îți dai seama că transparența nu e doar un buzzword la modă, nu? Încetează să mai umfli balonul de săpun și începe să îți asculți oamenii. Da, exact, pe aceia care vin zilnic la birou, nu doar pe cei care îți raportează doar ce vrei să auzi.

Începe cu feedback autentic și continuă cu acțiuni concrete. Pune întrebările alea grele! Ascultă răspunsurile și implementează sugestiile primite. Nimic nu erodează mai rapid încrederea decât un manager care cere feedback și apoi îl ignoră complet.

Gândește-te la ce are compania în comun cu oamenii din ea. Fă echipa să simtă că face parte din ceva real și valoros, nu doar dintr-un exercițiu de branding. Și nu, „suntem o familie” nu e suficient.

Știu, deadline-urile sunt importante, dar la fel sunt și viețile personale ale angajaților tăi. Nu te aștepta ca cineva să își sacrifice în mod constant timpul liber pentru binele companiei.

Renunță la limbajul de lemn și la frazele corporatiste. Comunică deschis, sincer și regulat. Fii transparent în privința provocărilor și succeselor companiei. Nimeni nu se așteaptă să fie totul perfect, dar oamenii apreciază onestitatea și realismul.

Recunoaște și recompensează meritele în mod corect și transparent. Nu doar pe hârtie, ci prin acțiuni concrete: bonusuri, promovări, recunoaștere publică. Oamenii vor să se simtă valorizați pentru munca lor.

Pune la punct un mediu de lucru sănătos și plăcut. Nu, nu mă refer doar la plante și birouri open-space, ci la un mediu în care oamenii se simt confortabil să fie ei înșiși, să își exprime ideile și să colaboreze fără teama de a fi judecați sau penalizați.

Par multe, grele și costisitoare?

Sunt, dar și mai grea și costisitoare ar fi o ”operație estetică” menită să corecteze din ”bisturiu”, ceea ce s-ar putea vindeca firesc, din interior. Din interiorul companiei, adicătelea.

Bună la toate și la nimic?

Încă de mică am avut o problemă cu excelatul la mai multe deodată. Nu în sensul în care acest lucru nu ar fi posibil, ci că nu am înțeles cum s-ar putea așa ceva. Pentru că încă de pe vremea aceea, atunci când ceva îmi plăcea, mă cufundam cu totul. În treaba aia. Și-atât. În rest, gestionam eu și altele, dar în plan secund.

La școală a fost literatura.
În extra au fost dansurile.
În general a fost scrisul.
Mai târziu a fost hairstylingul.
Apoi comunicarea.
Au mai fost sigur și altele care mi-au fugit din minte la ora asta.

Am fost foarte bună la toate astea, dar nu la toate deodată.

Pentru că nu am înțeles și nu înțeleg cum s-ar fi putut sau cum s-ar putea una ca asta.
Am fost bună la toate astea pe rând. Mici ere de sclipire care au făcut loc altora, și altora. Perioade mai scurte sau mai lungi, din care am învățat foarte multe și prin care am trecut destul de conștientă. Experiențe și experimente.

Îi explicam astăzi unei prietene dragi cum aleg să poziționez eu în comunicare clienții care au o arie de expertiză mai diversă și largă.

Și de atunci mă tot gândesc cumva contrariată la acele persoane care cu vehemență se așază (îîhhh) fie în tabăra oamenilor care se dezvoltă o viață întreagă într-o singură direcție, fie în cea a celora care învață, pivotează și fac performanță în domenii diverse de-a lungul vieții.
Mă gândesc la determinarea cu care pot alege exclusiv oricare dintre aceste variante. Indiferent care.
Și îmi reamintesc de-o caracteristică personală pe care am nominalizat-o la mine de foarte devreme. Încă de dinainte să depășesc perioada cu Nate Dogg, șosete colorate până la genunchi și fuste școlărești cu lanțuri.

Nu am nimic ce ar putea fi catalogat ca ”preferat”, ci doar preferințe.

Am divagat.
Pardon!

Sunt zile de lucru în care comunic despre importanța versatilității și a rezilienței, cu manageri din diferite companii, doar ca să ajung la inevitabila rezistență haiducească mioritică, atunci când vine vorba de migrația profesională. Un zid uriaș de beton platonic se ridică în fața potențialului acestor persoane care au renunțat la confortul de a ști anumite lucruri, pentru a se cufunda în învățarea altora. Și este ținut acolo pe un fond superficial, dar bine de tot înrădăcinat.

Sunt alte zile în care tot managerii aceștia sunt cei care aplaudă la evenimente personaje care din dorința de-a părea cât mai bine, aleg să facă mai puțin din mai multe. Adică nu renunță la confortul de a ști anumite lucruri, pentru a se cufunda în învățarea altora. Ci fac toate deodată, urmărind lauda pentru toate la fel.

Pentru prima dată după destul de multă vreme, m-am surprins privind cel puțin încruntată la astfel de cazuri. Pentru că în general analizez situațiile și accept că sunt mai multe unghiuri din care poți vedea o situație și cum am stabilit deja că n-am preferate, n-am nici neapărat părți cu sau de care să țin morțiș, așa că îmi continui liniștită existența fără radicalizare pe un anumit subiect.

Totuși… totuși… iată-mă strâmbând din nas instinctiv parcă, la oamenii ăștia care fac de toate în goana lor după aplauze corporate.

E un comportament pe care trebuie să mi-l înțeleg și să mi-l asum. Nu prea-mi place, dar e-al meu și-i dau de capăt.

Pân-atunci însă, supunem polivalența profesională, opiniei publice:

Experiență diversă, dar fiecare perioadă cu talentul ei?

Sau experiență diversă, dar toat-odată, mereu, oricând, oriunde?