Îmi place să-mi exprim gândurile față de cei din jur, dar creierul meu funcționează după alt tip de logică. Nu reacționează bine la „trebuie să faci asta acum”. Reacționează la „acum simt să fac asta”. Diferența dintre cele două e mare și nu se vede din exterior, dar în interior produce un blocaj real. Și se traduce în imposibilitatea de a formula ceva onest atunci când tot contextul îmi spune că urarea e obligatorie.
Read More
Deși am avut mereu grijă de unghiile mele, sunt mulți ani de când nu am mai reușit să le țin lungi. Și nici drepte, pe toate. Trei dintre ele le-am strâmbat scriind. Și pe cel puțin una o terorizez pe fond nervos. Nu o rod, dar ba trag, ba împing, ba smulg pielea din jurul ei de parcă mi-ar depinde viața de asta. Și-atâta am stresat-o, că tot crește spre stânga, de parcă visează și speră că, într-o zi, o să poată să fugă, să scape de chinul ăsta.
Read More
Din momentul în care m-am pus în fund pe toaletă, a început să mă urmărească obsesiv un parfum. Ați putea crede că e un paradox, având în vedere că eram pe toaletă, și știu ce v-ați putea imagina. Dar, întocmai ca o nălucă, m-a căpiat parfumul acela subtil, dar totuși pregnant, dulce, dar totuși pudrat spre fresh.
Așa că am căutat.
Toamna, mai mult ca oricând, Tazlăul miroase ca și cum cineva s-a apucat să facă ordine în lume și a început cu mirosul.
Read More
Azi m-am trezit la 6. A început școala. Cu ochii pe jumătate închiși am pregătit pachetul Ilincăi, i-am prins părul, am dus-o la microbuz, am revăzut gașca părinților „la program”, am revenit acasă, am dat play la positive jazz-ul de fundal, am deschis laptopul și m-a lovit.
M-a lovit dorul de diminețile urbane în care de la prima oră împăcam eficient și munca, și pofta de cafea bună și mic dejun delicios pregătit de oricine altcineva în afară de mine. Și uite-așa am început să tânjesc scriind aici despre dragul de Pepitedor. Unii i-ar spune bistro cu specific franțuzesc, în Piatra Neamț.
Stau acum în fața ecranului și în loc să fi trecut deja de douăzeci de minute la prioritățile de pe ordinea de zi, mă gândesc doar la cât de bine ar fi prins acum niște Ouă Benedict, un espresso scurt și un croissant cu unt în decorul calmant din locație și cu zumzetul brutăriei/patiseriei deschise ca soundtrack.
E magic nu doar să simți mirosul produselor proaspete.
E magic nu doar să vezi cum sunt preparate.
E magic să auzi mișcarea și freamătul aparatelor și mâinilor de aur care pregătesc cu atâta pricepere și dedicare toate tipurile de aluaturi franțuzești la care te-ai putea gândi.
De aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Mă așez, comand, mă relaxez. Îmi deschid laptopul, nu-mi crapă fruntea. Îmi dau timp. Între o gură de cafea și o înghițitură de ou poșat, reușesc să scriu mai mult decât reușesc uneori în două ore de muncă de acasă, unde zeci de tab-uri sunt deschise și creierul stă încordat.
Știu, știu, n-ar trebui să lucrezi când mănânci. Promit că nu se-ntâmplă des. Revenind, ziceam că de aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Pentru că e viu. Nu e steril, nu e silențios, nu e showroom. Mă ține atentă, dar mă și lasă în pace. Și fără să forțez nimic, mă pomenesc că lucrez fără să simt că lucrez. Că mă hrănesc nu doar din farfurie, ci și din energia locului.
Mi s-a întâmplat să merg acolo cu gândul să iau rapid o cafea și-apo să plec… dar să rămân mai bine de două ore, fără presiune. Să scriu, să răspund, să finalizez ce trăgeam de o săptămână.
Gata, Elena!
Ai treabă. Și oricum te despart vreo patruj’ de kilometri de poftele tale.
Nu îmi amintesc exact în ce zi am ajuns la ea, dar parcă era frig afară. Ilinca avea geaca groasă și inițial am greșit strada. Eram pe lângă Școala 3, în Piatra Neamț, apoi am făcut stânga ușor pe lîngă casa memorială a lui Calistrat Hogaș și, ca niciodată, am găsit loc de parcare pe străduța aceea foarte îngustă și mereu aglomerată.
Ili era foarte timorată și parcă văd și-acum aburul cum ieșea de câte ori spunea ”Mami, dar stai și tu, da?”. Ne-a întâmpinat în stradă și în sfârșit ajungeam la ea după multe dimineți pline de teroarea lui ”Nu vreau să merg la grădi!” și multe nopți înecate în lacrimile neputincioase ale neadaptării, ale negăsirii locului, cumva firești pentru un copil cu o sensibilitate aparte.
A fost prima dată când, privind chipul unei persoane, am avut impresia că asist la un răsărit de soare în formă umană, palpabilă.
Ne vorbeam politicos, cu pronume de politețe, în timp ce urmăream cu colțul ochiului cum fiica mea se lăsa descoperită și îmbrățișa fiecare colțișor și element din acel cuib al empatiei simțite, nu doar declarate.
Întâlnirea a fost o joacă de patruzeci de minute pentru cea mică, și un moment de ”AHA!” pentru mine. Ceea ce îi lipsea era cadrul social potrivit temperamentului ei. Îi lipsea interacțiunea valoroasă care să o facă să își dorească să se expună, în loc să se ascundă. Îi lipsea respectul pentru spațiul personal după care tânjea atât de mult, în colectivitate. Îi lipsea înțelegerea pentru plânsul involuntar care îi confirma sensibilitatea.
Acolo, la Therapy Crib, în brațele soarelui răsare, fata mea era din nou luminoasă. Așa că am tot continuat să o duc. Nu la fiecare grupă, dar ori de câte ori ne puteam deplasa la Piatra.
La început stăteam cu ea și, de dincolo de paravan, mă uitam hipnotizată la muntele de răbdare al cărui vârf părea că nu poate fi atins de orice părinte-muritor-de-rând. Auzeam cum copiii prezenți aveau revelații cu noțiuni intrinseci așa cum noi, adulții, ignorăm complet că am putea avea. Zâmbeam de una singură pentru că știam că eram acolo unde trebuie să fiu pentru copilul meu, dar și pentru mine.
Locul în care se crește empatia de mică și în care se vindecă neîncrederea în oameni, de mare.
Este omul pentru care metaforele optimismului nu ar putea niciodată părea clișee. Iar locul din care însuflețeste copiii să fie ei înșiși, se numește Therapy Crib. Și nu e un loc de joacă. Ci de învățare prin joacă. De învățare pe sine și a lumii din jur. De mici, pentru ca de mari să nu aibă frică de viață.
Am tot dus-o pe Ilinca. Până s-a făcut cald afară. O duceam mai mereu somnoroasă pentru că adormea în mașină, pe drum dinspre Tazlău, spre Piatra. Și o luam trează. Trezită. Încărcată. Cu emoții pozitive. Cu încredere. Cu povești. Cu experiențe. Cu ceai ușor îndulcit cu miere și savurat cu biscuiți digestivi care niciodată nu erau buni acasă.
Nu aveau cum să fie!
Pentru că acolo, la Sabina, fiecare biscuite avea un gust special, era îmbibat în magia locului.
Din fiecare sesiune cu Sabina, Ilinca învăța câte ceva nou despre ea și despre lumea din jurul ei. Era ca și cum, sub atenta îndrumare a Sabinei, se deschidea o ușă nouă în sufletul ei, lasând lumina să inunde fiecare colțișor. Cu gesturi mici și cuvinte alese, ea reușea să construiască un pod solid de încredere și să spulbere orice urmă de îndoială sau frică din sufletul ei.
M-am trezit spunându-i asta nu mai știu după a câta ședință. Sabinei, nu Ilincăi. Evident. Era cald afară, asta știu sigur, pentru că eu aveam o cămașă vaporoasă și ea, în cel mai natural mod cu putință, mi-a admirat articulat geanta turcoaz, la plecare. Pentru mine, femeie de treijpatru de ani, introvertită, sceptică și mai mereu obosită, dinamica aceea de 10 minute și schimbul acela de energii, au generat al doilea moment de ”AHA”.
Dincolo de ce ne arată societatea asta că este potrivit sau nu, dincolo de negativul, subestimarea, hate-ul și bullying-ul împroșcate pe toți interneții, admirația pentru o persoană încă este posibilă. Încă poți strecura în universul tău sori din ăștia nebănuiți, care pot face lumină cu personalitatea și știința lor, prin talentele pe care le au, prin munca pe care o fac, prin binele pe care îl dovedesc.
Nu pentru că am terminat călătoria noastră pe tărâmul Therapy Crib. Ci pentru că acum se bucură din plin de o nouă etapă. Pentru care s-a pregătit temeinic, dar fără efort. Acolo, la Sabina de la locul de joacă.
Mă uit adesea la ea și mă gândesc la cum a evoluat, cum s-a transformat de-a lungul lunilor de magie interioară. A învățat să își îmbrățișeze sensibilitatea. A învățat să se exprime liber, să își arate personalitatea puternică, să se bucure de fiecare clipă și să vadă lumea prin ochii curiosului, nu al fricosului.
De la dormitul la grădiniță care nu credeam că va fi posibil vreodată, la a încerca o mulțime de mâncăruri de care înainte nu s-ar fi atins sub nicio formă, Ili ne demonstrează că toți sâmburii aceia de încredere, sădiți de noi și îngrijiți corespunzător cu ajutorul Sabinei, dau roade.
Ilinca, în creșterea ei continuă, ni le arată zi de zi. Mai mult sau mai puțin. Depinde. Însă ceea ce pentru mine este și rămâne revelator, este curajul ei de a experimenta, care o conduce la a se bucura de micile victorii ale zilelor de grădi.
Și uite așa, îmi dau seama că Sabina de la locul de joacă a devenit Sabina de la punctul de reper.
Din Piatra Neamț.
De la Therapy Crib.