Am avut întotdeauna dificultăți în a celebra micile succese dintr-o zi. Sau micile plăceri. Sau micile bucurii. Pentru că de foarte mulți ani, fiecare zi pare destul de… „la fel”.
Și prinsă în tumultul goanei după orice, cam pierd din vedere ceea ce am deja sau ceea ce s-a întâmplat deja. Li se estompează importanța la trecerea graniței dintre prezent și trecut iar eu mă reîntorc la a fugi rapid după următorul lucru de care am nevoie. Sau următoarea stare. Sau următorul obiectiv.
Ce se întâmplă dincolo de evidentul întregii acestei situații, este că eu pierd. Concentrându-mă pe goană pierd din vedere multe lucruri care m-ar ține mult mai bine ancorată în simțirea prezentului până să dispară și să devină trecut.
Sunt multe lucruri de care nu mă mai bucur la fel din această cauză.
Sunt foarte multe lucruri pe care nici nu le mai fac, din această cauză.
Și doar stau și privesc zilele cum îmi trec prin fața ochilor, pictate într-o nuanță perfectă de procrastinare.
Îmi lipsește disciplina punerii mele pe primul loc.
Cred și eu! În toată gălăgia nebună a automatismelor păguboase, dar confortabile, e cam greu să pescuiesc motivație proaspătă și regăsire.
Totuși… Totuși!!! Decizia de a amâna amânarea este la mine.
Așa că pun piciorul în pragul prezentului și îmi propun să mă responsabilizez conștient și îmi iau public angajamentul ca în fiecare zi pentru următoarele 30 de zile voi publica câte un articol ce va fi highlight-ul zilei cu pricina.
Indiferent că va fi despre bine, despre anapoda sau tot felul de platitudini de o însemnătate personală aparte, voi publica zilnic sperând că această practică susținută mă va poziționa oleacă mai sus în lista priorităților mele cotidiene.
Și voi începe chiar acum.
Astăzi am strâns rufe de pe culme. Am împăturit lenjerie. Am făcut Ilincăi pancakes onomastice. Am alintat-o. I-am umflat baloane cu apă. Am lucrat. Am mers toți 3 la buni și bincu. Am revenit acasă și am privit roșiile pe strat. Am mai lucrat. Am mâncat salată de roșii cu ceapă verde, pătrunjel și mărar. Am strâns jucării. Am alintat-o iar pe Ilinca.
Vârtejul obișnuit al existenței a fost de fapt o adiere. Pentru că am transpus în practică ceea ce tot susțineam eu sus și tare până acum, la nivel declarativ: nu se sfârșește lumea, dacă eu nu mă mai agit din dorința absurdă de a face totul, mereu.
Prețuirea micromomentelor, acest subiect supra-dezbătut de o mulțime de guru ai online-ului, nu este doar o găselniță care să prindă la mileniali. Într-adevăr, practica este dusă într-o dimensiune superficială, flușturatică, dar din momentul în care începi să îi acorzi atenția cuvenită, totul se schimbă în jur.
Pentru că tu schimbi optica.
Și-apoi practica.
Și uite-abia atunci începi să simți că mult mai multe lucruri au sens. Că ești îndreptățit să simți anumite lucruri. Că nu ești doar un nebun care-aleargă aiurea împotriva conformismului, a servituții, a nevoii de a face mereu pe plac.
Dacă m-aș fi privit azi, din exterior, cu ochii de acum vreo 3 săptămâni, m-aș fi judecat aspru. M-aș fi certat. M-aș fi pedepsit. Pentru că mi s-ar fi părut că am făcut mai nimic sau cel puțin, nu suficient. Că eu așa m-am învățat: să fiu într-o continuă stare de alertă, să fac, să rezolv, să sting incendii de dimineață, până seara.
Prețuirea micromomentelor m-a lovit când strângeam unul dintre prosoapele întinse la uscat, afară, pe culme. Adică pe frânghie. Pe agățătoarea aia.
Nu știu cum e în alte sate, dar în Tazlău, aici unde locuiesc, liniștea zilelor de sărbătoare este aproape palpabilă. De cum am ieșit din casă pentru a aduna lenjeria, am simțit exact liniștea asta de care spun. Am admirat-o, am îmbrățișat-o aproape la propriu pentru că de cum am pus mâna pe primul prosop, am asociat-o cu mirosul acela proaspăt, de curat. Și s-a format în mine o bulă atemporală care s-a concretizat în câteva secunde de recunoștință totală, care s-au simțit ca ore bune.
Un moment atât de mărunt, banal și scurt, dar care m-a dat peste cap cu atâta putere și în cel mai bun sens cu putință.
Eu știu!
Viața e compusă dintr-o multitudine de stări și o multitudine de momente. Care de care mai diferite. Nu știu ce o fi mâine, dar conștientizarea de azi a fost ceea ce încă mai contează acum.
Pff… ce prezent plin de mine!