Posts tagged provocare

Blană de introspecție – Nu mai am nimic de zis?

Profesional

Așa se întâmplă când te trezești într-o dimineață și-ți dai seama că te-ai scufundat într-un ocean de gânduri și observații, fără a simți nevoia să mai deschizi gura. Adică eu. Când mă trezesc eu și-mi dau seama de lucrurile astea. Punctul de plecare? Un moment banal, în care fără să vreau am început să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin.

Dacă mă întrebi, nu e deloc ușor.

Să stau acolo, eu, împachetată într-o blană de introspecție, în timp ce în jurul meu defilează parade de opinii, de idei – sau ceea ce se crede că sunt idei – și eu… tac. Și ascult. E ca și cum aș fi la o petrecere cu costume și aș alege să vin îmbrăcată în propria-mi piele.

În fine! În universul profesional… aici e adevărata provocare.

Mintea mea – interesantă creație – articulează idei, păreri, gânduri pe subiecte de toate felurile, dar își au ele rostul? Au oare aceste idei relevanță pentru ceilalți? Asta e întrebarea care mă frământă și care mă împiedică să mă exprim. Nu pentru că nu știu ce sau cum să exprim, ci pentru că nu văd sensul acestei reacții.

Un paradox interesant, în contextul în care internetul tocmai asta a devenit: locul ideal de dat cu părerea. Nu cred înăuntrul meu că lumea are nevoie de încă un ecosistem de opinii și ideații.

Când starea asta a intrat în conflict cu nevoia mea de a mă exprima prin scris, am reușit sa mă aduc în punctul în care să scriu pentru a relata observații și experiențe care au mai multă legătură cu mine.

Hmmm, oare ce-aș zice dacă m-aș întâlni cu mine cea de acum 13 ani?

Cred că m-aș bate pe spate pentru că în sfârșit nu mai am dorința aceea de a vorbi despre absolut orice, crezând cu tărie că ȘTIU lucruri. Pentru că acum simt cu toată ființa mea că de fapt știu mai nimic.

Acum, așezată confortabil pe canapeaua din livingul minții mele, privesc în urmă și realizez că această evoluție personală nu este doar o schimbare, ci mai degrabă o metamorfoză. Îmi imaginez că dacă ar exista o oglindă temporală și m-aș vedea pe mine de acum 13 ani, probabil m-aș face de râs încercând să îi explic tăcerea mea.

A vorbi nu înseamnă mereu că știi, așa cum a ști nu înseamnă mereu că trebuie să vorbești.

Da. Aici am ajuns! Eu, în această dimineață de iulie, încercând să aflu mai multe despre acest nou ”mine”, această versiune 2.0 care a ales să observe mai mult decât să vorbească și care se întreabă constant dacă are ceva cu adevărat valoros de adăugat la zgomotul constant din jur, proiectând idei în lume.

Revenind la masa tăcerii profesionale…

Mă învârt cu grația tăurașului Ferdinand în magazinul de porțelanuri prin acest peisaj aflat în continuă schimbare, dar un lucru e clar: știu sigur că a fi rezervat nu este egal cu a fi ignorant. A alege mai degrabă să observ nu înseamnă că nu am nimic de spus. Doar aleg să îmi folosesc energia pentru a asculta și a învăța. Pentru a înțelege mai în profunzime. Pentru că în acest proces de tăcere deliberată, sigur voi găsi un sens mai profund în ceea ce aleg să spun, atunci când aleg să o fac.

Am uitat cumva tot ce am învățat? Nu mai sunt relevantă? Acest vid de vorbe este oare un semn că mi-am pierdut măiestria în domeniul meu?

Până la urmă, toată lumea știe că trebuie să ai o opinie pentru a fi respectat. Sau cel puțin așa îi place societății noastre să ne facă să credem. Dacă nu ești înarmat până în dinți cu opinii, ești pierdut.

Are you, though?!

3 pedale, la 2 picioare – Început-am școala de șoferi

Laifstail 3 Comments

Mă găsesc astăzi, douăj’patru iulie la venerabila vârstă de treij’patru de ani, în încercarea stângace, dar plină de hotărâre, de a obține permisul de conducere. Nu pentru că mi-aș dori să îmi testez abilitățile de pilot în weekend-uri sau să îmi petrec zilele în traficul infernal dă Piatra Neamț. Nicidecum. Sunt motivată de un instinct matern pur, combinat cu o doză sănătoasă de „De ce nu?” și împuternicită de vârtejul acela de sarcasm și ironie pe care l-aș putea eticheta ca fiind „poțiunea mea de supraviețuire, de zi cu zi”.

Oleacă de context

În jurul meu, niscaiva boboci care par că abia ar fi terminat liceul. Eu? Un stegozaur stingher și spinos, amuzat un pic peste măsură de faptul că școala de șoferi la care m-am înscris păstrează aceeași atmosferă a vremurilor în care dădeam bipuri, jucam Snake, stăteam la băncuțe și ieșeam la rocotecă. Adică aceeași atmosferă cringe care m-a marcat în urmă cu cinșpe ani când am avut prima dată acest zvâc de femeie independentă care vrea să conducă.

Da, și la propriu, și la figurat. Da, au trecut cinșpe ani de atunci. Da, m-am simțit ca un dinozaur.

Azi am prins prima zi de legislație. De fapt, a fost mecanică. Am râs un pic, am dat ochii peste cap de câteva ori. Am pomenit de Aro și de Oltcit spre evidenta confuzie a colegilor mei, care nu aveau idee despre ce vorbesc. Am rezistat două ore în periplul fantasmagoric prin tărâmul blocului motor bântuit de fantomele glumelor cu iz sexual ale profesorului vizibil neimpresionat de trecerea nemiloasă a anilor. Am semnat prezența.

Primul obstacol pe care l-am întâmpinat de cum am pășit pragul și am conștientizat de ce sunt acolo?

Frica de condus. Nici nu am început orele de conducere, dar în momentul acesta nu îmi este frică de niciun alt lucru mai mult decât de a pune mâna pe volan și a porni la drum.

Da, și la propriu, și la figurat.

Cu toate acestea, am stat eu și m-am gândit… dacă am reușit eu să schimb scutece cu-o mână și să termin rapoarte de lucru cu cealaltă, ‘oi învăța și să gestionez această temere. La momentul potrivit. Nu acum, în avans, punând cu nonșalanță răul înainte.

Mai am eu o treabă pe care o resimt la modul destul de serios: tot încerc să sugrum metaforic vocea mea interioară, aceea care îmi spune că „nu poți, nu știi, nu e pentru tine”. Aaahhh, ”dulcele” ecou al autosabotajului! Cu toate acestea, invoc dinozaurul meu interior, îi sustrag puțin din înțelepciune și-i dau înainte.

Ce înseamnă asta? Simplu. Înseamnă că îmi activez conștient super-puterile pentru a jongla cu toate obligațiile mele care ocupă deja un procentaj semnificativ din spațiul cerebral, astfel încât să fac niște loc și pentru codul rutier.

Avantajul vârstei este că îmi dă, pe lângă riduri și câteva kilograme în plus, și o perspectivă diferită asupra vieții. Știu acum că, în ciuda tuturor capcanelor și provocărilor, cea mai mare bătălie o dau cu mine însămi.

Aș fi vrut să pot să spun că e ușor, dar e la fel de ușor ca a încerca să găsești un ac pe fundul Pacificului, legat la ochi și cu mâinile la spate. Aș fi vrut să pot să spun că e distractiv, dar distractiv e un episod din „Friends” la care mă uit relaxată, stând tolănită pe canapea, cu un ceai în mână.

În ciuda tuturor dialogurilor imaginare, în contradictoriu, cu vocea din capul meu, aici sunt. Și nu pentru că aș fi vrut neapărat să fiu aici, nu pentru că e ceva ce mi-am propus sau programat din timp pe lista obiectivelor de atins, ci pentru că viața are un umor de neegalat și îmi servește sarcini cu o îndârjire sardonică, testând limitele și elasticitatea spiritului meu.

Oare voi învăța să conduc mai ușor decât îmi e să îmi depășesc temerile?

De un lucru sunt sigură: că în acea școală de șoferi, cu aerul ei anost de adolescență târzie, voi găsi răspunsuri la mai multe întrebări decât cum să parchez lateral sau cum să recunosc semnul de circulație pentru oprire versus staționare.

Deocamdată, acum, cu ochii roșii de la lumina albastră a ecranului și cu creierul plin de întrebări absolut pertinente, precum ”De ce trei pedale la două picioare?!”, mă retrag în glorie știind că am mai bifat un nou început despre care voi mai turui în scris, pe-aici.