Toamna, mai mult ca oricând, Tazlăul miroase ca și cum cineva s-a apucat să facă ordine în lume și a început cu mirosul.
Read MoreTazlăul are un miros de…
Posts tagged remote work
Dor de Pepitedor
Azi m-am trezit la 6. A început școala. Cu ochii pe jumătate închiși am pregătit pachetul Ilincăi, i-am prins părul, am dus-o la microbuz, am revăzut gașca părinților „la program”, am revenit acasă, am dat play la positive jazz-ul de fundal, am deschis laptopul și m-a lovit.
M-a lovit dorul de diminețile urbane în care de la prima oră împăcam eficient și munca, și pofta de cafea bună și mic dejun delicios pregătit de oricine altcineva în afară de mine. Și uite-așa am început să tânjesc scriind aici despre dragul de Pepitedor. Unii i-ar spune bistro cu specific franțuzesc, în Piatra Neamț.
Eu îi spun pansament pentru suflet, care e neapărat să se aplice în zilele pline.
Stau acum în fața ecranului și în loc să fi trecut deja de douăzeci de minute la prioritățile de pe ordinea de zi, mă gândesc doar la cât de bine ar fi prins acum niște Ouă Benedict, un espresso scurt și un croissant cu unt în decorul calmant din locație și cu zumzetul brutăriei/patiseriei deschise ca soundtrack.
E magic nu doar să simți mirosul produselor proaspete.
E magic nu doar să vezi cum sunt preparate.
E magic să auzi mișcarea și freamătul aparatelor și mâinilor de aur care pregătesc cu atâta pricepere și dedicare toate tipurile de aluaturi franțuzești la care te-ai putea gândi.
Pepitedor are viață și ritm
De aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Mă așez, comand, mă relaxez. Îmi deschid laptopul, nu-mi crapă fruntea. Îmi dau timp. Între o gură de cafea și o înghițitură de ou poșat, reușesc să scriu mai mult decât reușesc uneori în două ore de muncă de acasă, unde zeci de tab-uri sunt deschise și creierul stă încordat.
Știu, știu, n-ar trebui să lucrezi când mănânci. Promit că nu se-ntâmplă des. Revenind, ziceam că de aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Pentru că e viu. Nu e steril, nu e silențios, nu e showroom. Mă ține atentă, dar mă și lasă în pace. Și fără să forțez nimic, mă pomenesc că lucrez fără să simt că lucrez. Că mă hrănesc nu doar din farfurie, ci și din energia locului.
Mi s-a întâmplat să merg acolo cu gândul să iau rapid o cafea și-apo să plec… dar să rămân mai bine de două ore, fără presiune. Să scriu, să răspund, să finalizez ce trăgeam de o săptămână.
Am loc, am tihnă, am chef.
Gata, Elena!
Ai treabă. Și oricum te despart vreo patruj’ de kilometri de poftele tale.
Între brazdă și brief – munca de acasă, la Tazlău
Munca de acasă atunci când acasă e aici, la Tazlău, e o poveste cu două fire, amândouă răsucite bine într-un fuior care, după cum bate vântul, ba se strânge, ba se încâlcește.
Aici, în acest colț cu liniște aproape deplină, eu am adus cu mine toată digitalizarea aia grea, care de ani buni îmi este meserie. Marketing. Comunicare. Campanii. Briefuri. Deadlines. Toate cu fețele lor multiple: uneori elegante, alteori sufocante. De 12 ani învârt acest mecanism, întâi ca freelancer, apoi ca mic antreprenor, cu toată responsabilitatea pe care am luat-o asupra mea de bunăvoie și nesilită de nimeni. Așa mi-am cumpărat liniștea, călătoriile, cărțile, cursurile, libertatea de-a spune că „muncesc pentru mine” și că ”așa câștig timp de petrecut în familie”. Nu m-a împins nimeni pe drumul ăsta. L-am căutat. L-am negociat cu mine. Și l-am pornit cu o siguranță care atunci părea de neclintit.
Aici, pe vale, în capătul satului, digitalul e o limbă din cele mai străine. Nu prea știe lumea ce fac eu, cu ce mă ocup, dar, privind din exterior, s-ar zice că-i treabă bună, muncă domnească; nu te prinde ploaia pe câmp, nu te apleci cu spinarea deasupra brazdei.
Și totuși, în sufletul meu de prăsila țării, s-a înfiripat… ceva. Un ceva nedenumit, nedefinit, ca o durere surdă.
În mine se bat două lumi: lumea cifrelor, KPI-urilor, briefurilor și strategiei, și lumea cealaltă, mai veche decât mine, mai adâncă decât rădăcina de stejar, lumea în care mâinile știau să facă fără să acceseze tot felul de webinarii live, gratuite, lumea în care rostul era altfel măsurat.
La prima vedere, ai zice că e o criză de voință sau o poftă trecătoare de rustic.
Totuși psihologia spune altceva: când îți atingi scopurile și totuși simți un gol, nu e din neputință, ci dintr-un conflict între valorile interne și realitatea exterioară – ceea ce faci intră în coliziune cu ceea ce ești sau ai devenit între timp.
Și tot psihologia spune că vinovăția pe care o simți când vrei altceva e semn că ai internalizat adânc normele pe care le-ai urmat până acum. Că munca asta, care m-a dus unde mi-am dorit, s-a făcut parte din cine sunt iar gândul că aș putea s-o părăsesc mă face să mă simt vinovată, ca și cum aș trăda o parte din mine.
Vinovăția vine ca un oaspete nepoftit la masa schimbării – masă de nuntă, din aia lungă cu ștergare, blide și carafe sub un cort de-ăla de-armată. Își trage-un scaun, se-așază și dă mâna cu frica. Alt oaspete nechemat, neanunțat, dar vocal și pe care e tare greu să-l ignori.
Frica e ca o cunoștință din aia îndepărtată, de tip acritură, care te face să-ți pui întrebări ce nu erau acolo ieri. Ce-o să faci dacă lași? Dacă te abați? Dacă nu mai iese bine? Dacă pierzi tot ce-ai clădit cu mâinile tale? Te apucă de cot și-ți arată către drumul bătut, ăla pe care-l știi deja, că-i sigur, că nu te duce-n prăpastie. Îți aduce aminte de rate, de copil, de contracte, de obligații. Și mai ales îți șoptește, perfid: „Mai bine stai cuminte. Acuma știi ce ai. Cine știe ce te-așteaptă dincolo.”
Poate că munca mea de acum e rodul tuturor visurilor și eforturilor de altădată.
Dar adevărul e că omul nu-i statuie.
Nu-s nici piatră de moară, nici stâlp de hotar.
Cresc. Observ. Ascult. Absorb. Trăiesc. Mă transform. Și învăț, cu fiecare dimineață care mă găsește întinsă între două lumi: una trasă de ecranul laptopului și alta de cântecul mierlei care și-a făcut penthouse în tubul de scurgere de la baza acoperișului casei.
Un lucru e cert acum. Nu mă rostogolesc într-o parte sau alta. Rămân întinsă între ce fac acum și ce-aș putea face mâine. Pentru că n-am răspunsuri și nici nu le caut cu orice preț. Muncesc mai departe, ascult, mă uit bine în jur și în mine. Timpul și mersul lucrurilor o să spună ce se cerne și ce rămâne. Până atunci, e destul că știu unde sunt și cum bate vântul pe valea asta.