Îmi place să-mi exprim gândurile față de cei din jur, dar creierul meu funcționează după alt tip de logică. Nu reacționează bine la „trebuie să faci asta acum”. Reacționează la „acum simt să fac asta”. Diferența dintre cele două e mare și nu se vede din exterior, dar în interior produce un blocaj real. Și se traduce în imposibilitatea de a formula ceva onest atunci când tot contextul îmi spune că urarea e obligatorie.
Read More
Deși am avut mereu grijă de unghiile mele, sunt mulți ani de când nu am mai reușit să le țin lungi. Și nici drepte, pe toate. Trei dintre ele le-am strâmbat scriind. Și pe cel puțin una o terorizez pe fond nervos. Nu o rod, dar ba trag, ba împing, ba smulg pielea din jurul ei de parcă mi-ar depinde viața de asta. Și-atâta am stresat-o, că tot crește spre stânga, de parcă visează și speră că, într-o zi, o să poată să fugă, să scape de chinul ăsta.
Read More
Din momentul în care m-am pus în fund pe toaletă, a început să mă urmărească obsesiv un parfum. Ați putea crede că e un paradox, având în vedere că eram pe toaletă, și știu ce v-ați putea imagina. Dar, întocmai ca o nălucă, m-a căpiat parfumul acela subtil, dar totuși pregnant, dulce, dar totuși pudrat spre fresh.
Așa că am căutat.
Toamna, mai mult ca oricând, Tazlăul miroase ca și cum cineva s-a apucat să facă ordine în lume și a început cu mirosul.
Read More
De fiecare dată când merg la dentist, acolo, pe scaun, nu se așază femeia adultă, ci se așază Elena mică. Se așază fetița pentru care mersul la stomatolog în copilărie, în anii ’90 (început de 2000), a fost un șir de experiențe profund negative. Dureri. Oameni grăbiți. O lumină albă pe față. Miros de clor, spirt și compozit, amestecate cu teamă. O frică din aia care-ți îngheață extremitățile într-o secundă. Palmele transpirate, respirația scurtă, ochii larg deschiși. Teama că „o să doară din nou”. Că „nu ai voie să te miști”. Că „durează puțin, hai că ești mare, nu te mai plânge atâta”.
Așa că, adultă fiind, mersul la stomatolog nu a fost niciodată un gest preventiv, de întreținere.
A fost un ultim resort.
O acțiune forțată de o durere care nu mai trecea cu niciun antiinflamator.
O urgență care m-a târât de fiecare dată cu ritmul cardiac crescut, cu stomacul răsucit, cu o neliniște care începea din noaptea de dinainte.
Și știu. Știu că e tabu. Că emai ușor să râdem pe seama asta. Sau pur și simplu să nu vorbim despre asta.
Să spunem că „eh, lasă, așa a fost la toți” sau „e normal, pe vremea noastră…”.
Dar nu e normal. E doar frecvent. Și sunt două lucruri diferite.
E o traumă funcțională, care se activează pe silențios. Și care, în cazul nostru, al multora dintre noi, milenialii, a stat ani la rând sub radar, deghizată în „nu am timp acum” sau „merg după sărbători” sau „o rezolv la nevoie”.
Adult în toată firea.
Că încă îți tremură genunchii pe hol.
Că și după consultații fără durere, ajungi acasă epuizat de efortul de a-ți fi ținut inima-ntr-un loc.
E trist. Și e real.
Dar partea bună e că acum putem vorbi despre asta.
Și ar trebui. Nu cu rușine. Ci cu claritate și cu curaj. Pentru că doar așa începem să ne scoatem din ciclul ăla în care mergem la stomatolog doar când nu mai avem încotro.
Eu, spre exemplu, am tot avut (am, de fapt) niște chestii mai complexe de rezolvat.
Și în ultima perioadă am mers des.
Stau în provincie. Moldova. Aia de Nord-Est. Piatra Neamț.
Și da, dacă ești de prin București, Cluj, Oradea sau Timișoara, poate nu ai pune degetul pe hartă fix pe Piatra Neamț când vine vorba de servicii medicale performante.
Nu-l asociezi cu vreo recomandare.
Poate doar cu niște știri nasoale.
Și totuși…
Totuși…
O să dau nume. Și adresă și de toate, pentru că se merită din plin să fie la ei plin.
Clinica Crisdent. Soră bună, de mamă și de tată, cu Crismed. Două clinici în aceeași casă, dar fiecare cu treaba ei.
Iar fiecare treabă, făcută ireproșabil.
Sunt deja la a patra (cred) vizită la endodont.
Și deși frica aceea adâncă din oasele mele încă se face simțită de câte ori pornesc spre clinică, odată ajunsă acolo, se instalează ceva nou.
Entuziasm. Curiozitate. Bucurie.
Nerăbdare… nerăbdarea nu de a finaliza neapărat ce e de făcut în acel moment, ci de a vedea apoi în timp rezultatul acela final care doar va trebui menținut.
În meseria mea, în domeniul creativ, e aproape totul despre experiența clientului/consumatorului/utilizatorului.
Despre cum se simte.
Ce primești, cum ești tratat, ce rămâne cu tine după.
Experiența este ceasul care dă ora exactă. Cireașa de pe tort. Factorul diferențiator.
Și e incredibil să simt, pe pielea mea, la propriu, cum acest principiu a ajuns și în stomatologie.
Cum se face tranziția de la „merg la dentist pentru că trebuie” la „merg la dentist pentru că știu că va fi bine. Pentru că știu că sunt pe mâini bune. Pentru că știu că am cu cine vorbi, că sunt ascultată, că se ține cont de felul în care funcționez, de temerile mele, de ritmul meu.”
Și dacă vrei să știi ce m-a impresionat cel mai tare, e că nimeni nu m-a făcut să mă simt rușinată.
Nici pentru cum am ajuns.
Nici pentru cât am așteptat.
Nici pentru reținerile multe.
Nici pentru cum strâng mânerul scaunului când mă agit, dar încerc să nu deranjez.
De aceea am scris toate astea. Pentru că, da, e încă greu să vorbești despre frica asta în era zâmbetului de reclamă, în bula Instagramului cu „vizita la stomatolog” prezentată ca experiență de spa. Pentru că pentru mulți dintre noi, ăștia crescuți în ani de igienă discutabilă și tratamente făcute „când era timpul”, realitatea încă e alta.
Fricile astea nu sunt rușinoase. Sunt reale.
Și e momentul să le recunoaștem. Să le înțelegem, Să le ”reparăm”.
P.S.: Să nu uit: Bulevardul Decebal 9, Piatra Neamț, 0233 278 686
Brumarul mă găsește mereu în același loc, dar niciodată în aceeași stare. Luna asta mă obligă să mă uit mai bine pe unde calc, cum respir și ce-am făcut cu timpul de până acum. Nu e nici final, nici început. E o pauză lungă între două ritmuri. Și în pauza asta, totul se vede altfel.
În Tazlău, Brumarul nu dă din coate. N-are nevoie. Își face loc cu ceața lui joasă, cu mirosul de lemn ud și cu zgomotul mut al pașilor pe iarbă aproape înghețată. Urc tot mai des, în viteză, pe dealuri, cu nasul rece și gândul la tot ce-i împrejur. Apoi, la un moment dat, zbârnâiala ATV-ului se oprește, îmi trag sufletul și doar privesc.
Doar privesc cât a mai rămas viu pe marginea pădurii și-mi amintesc cum arată o zi care nu cere nimic. Frunza s-a dus. Culoarea s-a dus. A rămas conturul. Clar, tăios. Fără distragere, fără podoabă.
Aici, sus, de unde vezi tot Tazlăul înconjurat de pădure, îți intră liniștea în oase și simți că locul ăsta n-are treabă cu timpul nostru. N-a avut niciodată. Dealurile astea au văzut oameni schimbându-se, ani buni și ani grei, dar ele au rămas cu rostul lor.
Cred că simt cum mă ia locul înapoi. Întocmai ca pe cineva care a fost mereu aici, doar că, o vreme, a umblat prin alte gânduri.
Brumarul mă pune la unison cu locul. Și-n lumina asta îngustă, simt cum în mine se strânge tot anul care-a trecut, cu muncă, cu griji, cu tot digitalul meu cărat de la oraș la capăt de sat.
Îl lași să te înghită cu totul și-l lași să-ți arate cât de mic e tot restul. Și e bine așa. Fără explicații lungi. Doar să fii aici, să-l respiri, să-l calci, să-l vezi cum trece încet la iarnă.
Munca de acasă atunci când acasă e aici, la Tazlău, e o poveste cu două fire, amândouă răsucite bine într-un fuior care, după cum bate vântul, ba se strânge, ba se încâlcește.
Aici, în acest colț cu liniște aproape deplină, eu am adus cu mine toată digitalizarea aia grea, care de ani buni îmi este meserie. Marketing. Comunicare. Campanii. Briefuri. Deadlines. Toate cu fețele lor multiple: uneori elegante, alteori sufocante. De 12 ani învârt acest mecanism, întâi ca freelancer, apoi ca mic antreprenor, cu toată responsabilitatea pe care am luat-o asupra mea de bunăvoie și nesilită de nimeni. Așa mi-am cumpărat liniștea, călătoriile, cărțile, cursurile, libertatea de-a spune că „muncesc pentru mine” și că ”așa câștig timp de petrecut în familie”. Nu m-a împins nimeni pe drumul ăsta. L-am căutat. L-am negociat cu mine. Și l-am pornit cu o siguranță care atunci părea de neclintit.
Aici, pe vale, în capătul satului, digitalul e o limbă din cele mai străine. Nu prea știe lumea ce fac eu, cu ce mă ocup, dar, privind din exterior, s-ar zice că-i treabă bună, muncă domnească; nu te prinde ploaia pe câmp, nu te apleci cu spinarea deasupra brazdei.
Și totuși, în sufletul meu de prăsila țării, s-a înfiripat… ceva. Un ceva nedenumit, nedefinit, ca o durere surdă.
În mine se bat două lumi: lumea cifrelor, KPI-urilor, briefurilor și strategiei, și lumea cealaltă, mai veche decât mine, mai adâncă decât rădăcina de stejar, lumea în care mâinile știau să facă fără să acceseze tot felul de webinarii live, gratuite, lumea în care rostul era altfel măsurat.
Totuși psihologia spune altceva: când îți atingi scopurile și totuși simți un gol, nu e din neputință, ci dintr-un conflict între valorile interne și realitatea exterioară – ceea ce faci intră în coliziune cu ceea ce ești sau ai devenit între timp.
Și tot psihologia spune că vinovăția pe care o simți când vrei altceva e semn că ai internalizat adânc normele pe care le-ai urmat până acum. Că munca asta, care m-a dus unde mi-am dorit, s-a făcut parte din cine sunt iar gândul că aș putea s-o părăsesc mă face să mă simt vinovată, ca și cum aș trăda o parte din mine.
Vinovăția vine ca un oaspete nepoftit la masa schimbării – masă de nuntă, din aia lungă cu ștergare, blide și carafe sub un cort de-ăla de-armată. Își trage-un scaun, se-așază și dă mâna cu frica. Alt oaspete nechemat, neanunțat, dar vocal și pe care e tare greu să-l ignori.
Frica e ca o cunoștință din aia îndepărtată, de tip acritură, care te face să-ți pui întrebări ce nu erau acolo ieri. Ce-o să faci dacă lași? Dacă te abați? Dacă nu mai iese bine? Dacă pierzi tot ce-ai clădit cu mâinile tale? Te apucă de cot și-ți arată către drumul bătut, ăla pe care-l știi deja, că-i sigur, că nu te duce-n prăpastie. Îți aduce aminte de rate, de copil, de contracte, de obligații. Și mai ales îți șoptește, perfid: „Mai bine stai cuminte. Acuma știi ce ai. Cine știe ce te-așteaptă dincolo.”
Poate că munca mea de acum e rodul tuturor visurilor și eforturilor de altădată.
Nu-s nici piatră de moară, nici stâlp de hotar.
Cresc. Observ. Ascult. Absorb. Trăiesc. Mă transform. Și învăț, cu fiecare dimineață care mă găsește întinsă între două lumi: una trasă de ecranul laptopului și alta de cântecul mierlei care și-a făcut penthouse în tubul de scurgere de la baza acoperișului casei.
Un lucru e cert acum. Nu mă rostogolesc într-o parte sau alta. Rămân întinsă între ce fac acum și ce-aș putea face mâine. Pentru că n-am răspunsuri și nici nu le caut cu orice preț. Muncesc mai departe, ascult, mă uit bine în jur și în mine. Timpul și mersul lucrurilor o să spună ce se cerne și ce rămâne. Până atunci, e destul că știu unde sunt și cum bate vântul pe valea asta.
Când plouă peste Tazlău, copiii aleargă prin bălți, nu prin biți.
Când plouă peste Tazlău, te întrebi dacă norii plâng sau râd cu lacrimi.
Când plouă peste Tazlău, mirosul de pământ ud umple aerul și aduce amintiri din copilărie.
Când plouă peste Tazlău, știi sigur că streșinile vor avea concert.
Când plouă peste Tazlău, aburii ce se ridică din râu învelesc cu grijă dealurile, ținându-le de cald.
Când plouă peste Tazlău, te pierzi privind în gol, plin de melancolie.
Când plouă peste Tazlău, aprinzi focul la plită, te aciuezi aproape de ea și lași căldura să-ți ardă obrajii.
Când plouă peste Tazlău, cauți îmbrățișări și dezmierdări non-astenice, îmbietoare și îmbătătoare.
Când plouă peste Tazlău, inventezi cuvinte precum ”non-astenice” fără să-ți fie frică de repercusiuni.
Când plouă peste Tazlău, alergi după melci și dai de curcubeu.
Când plouă peste Tazlău, ajungi să vezi că pământul sfânt nu e o țară anume, ci e fix acela pe care calci.
Când plouă peste Tazlău, te conectezi întâi la natură și-apoi la Facebook ca s-arăți lumii ploaia ta.
Când plouă peste Tazlău, strângi rufele-ntr-un suflet de pe culme, în culmea disperării.
Când plouă peste Tazlău, te-adăpostești și te joci cu metafore, epitete și asocieri.
Când plouă peste Tazlău, mergi prin ploaie ca și cum ai fi impermeabil la lume.
Când plouă peste Tazlău, scoți din dulap și pui pe tine, în sfârșit, hanoracul acela.
Când plouă peste Tazlău, îți miroase-a lapte după mămăligă și-ți amintești cum te luptai cu văr-tu pentru spuma de deasupra, când erați mici.
Când plouă peste Tazlău, nu mai ții cont de estetica textelor, doar scrii ce simți și simți să scrii.
Când plouă peste Tazlău, nu te-ncălzește focul, cum te-ncălzește-o vorbă bună.
Când plouă peste Tazlău, nu e nimic mai simplu, mai amplu, mai firesc.
Când plouă peste Tazlău, nu mai există luni, nici marți, nici luni, nici săptămâni.
Când plouă peste Tazlău, doar vrei să stai.
Am închis calculatorul la mijlocul zilei de lucru.
Am tras pantalonii de zăpadă pe mine. Nu mai veneau. M-am îngrășat. Și reprofilat.
Am luat niște pantaloni plușați, am furat căciula fiică-mii de la Anoucka, am pus o geacă oarecare și-am fugit în pădure.
Nu. Mint. N-am fugit, am mers ușurel că alunecam cu ghetele pe care le-am încălțat.
Am făcut poze, ne-am plimbat, am râs, am privit în gol. Ionuț m-a dat cu sania. Am râs mai mult.
Apoi m-am holbat la cât de frumoasă și plină de viață e fiică-mea.
Incredibil!
După ce am finalizat chiulul, am intrat în casă și mi-am amintit că trebuie să mă întorc la treabă. Să deschid calculatorul.
De-atunci tot procrastinez.
Cum fac chiar acum. Scriind asta.
Afară încă e soare.
Și Dumnezeu știe cât am așteptat zăpada asta!
Ah, mă strigă fiică-mea. Zice că are nevoie de ajutor.
Știu că vrea doar să facă un om de zăpadă, dar o să mă prefac că e ceva mai serios de atât, ca să justifice intenția mea de a nu încheia joaca asta de azi.
O să recuperez eu.
Promit!
La Tazlău a nins recent, așa că am scos la înaintare, plină de entuziasm, puloverele alea groase. Alea moi, în ale căror gulere îmi vâr nasul, în căutare de căldură , confort și parfum. Pe măsură ce le sortam stând pe jos în fața oglinzii dulapului din care le scosesem, mi-am surprins gândul fugind într-o dimensiune clișeu, pe care tind să o evit de obicei.
Ok, explic imediat!
Piesele acestea de îmbrăcăminte, fie ele produse ale fast fashion sau lucrate cu migală în ateliere de creație, sunt bastioanele noastre textile împotriva frigului, o metaforă vie pentru căldura și confortul uman. Ele învăluie oamenii în căldură și protecție. Exact așa cum facem noi. Când vrem, bineînțeles. Că noi avem judecată și prejudecăți și uităm deseori să o facem, dar, na…
Făcând cale-ntoarsă de la mica mea observație neaoș exprimată, a fi un pulover, în sens metaforic, înseamnă a fi sursă de căldură și confort pentru alții. Mi-ar plăcea să cred că în lumea noastră agitată, unde adesea ne simțim izolați și vulnerabili, eu sunt un pulover bine croit și călduros. Că respect rigorile unui produs calitativ, care poate oferi protecție. La cerere, bineînțeles, că nu se îmbracă nimeni cu forța. Nici în viața reală, nici în analogia mea nocturnă.
Dacă suntem atenți și analizăm un pic situația, în această capacitate de a „fi pulovere”, găsim echilibrul delicat între a oferi sprijin și a ne păstra propria integritate. Este o artă, aceea de a ști când să fii robust & protector și când să fii subtil & consolator. Și uite-așa, ca un pulover bine croit, ne adaptăm pentru a îmbrățișa contururile și nevoile celor din jur, menținându-ne totodată propria formă și structură.
A fi un pulover, metaforic vorbind, nu este doar despre a purta mohair sau cașmir. Este despre a oferi protecție, a fi un scut împotriva răcelii emoționale care adesea pătrunde în viața urbană. În această epocă a vitezei și a tehnologiei, a fi pulover înseamnă a rămâne uman, a țese relații calde și a oferi confort acolo unde este nevoie și când este cerut.
Ahh, ce text nestudiat! Am scris din nou, despre nimic, de fapt; dar dacă totuși citești rândurile acestea și îți spui ”Ah, băi, chiar, uite că nu m-am gândit la asta, dar și eu sunt un pulover!”, spune-mi ce fel de pulover ești! Ești unul purtat cu regularitate, unul purtat o dată și-abandonat în dulap, unul sobru sau unul plin de culoare?