Posts tagged rural

Sabina de la locul de joacă

Nu îmi amintesc exact în ce zi am ajuns la ea, dar parcă era frig afară. Ilinca avea geaca groasă și inițial am greșit strada. Eram pe lângă Școala 3, în Piatra Neamț, apoi am făcut stânga ușor pe lîngă casa memorială a lui Calistrat Hogaș și, ca niciodată, am găsit loc de parcare pe străduța aceea foarte îngustă și mereu aglomerată.

Ili era foarte timorată și parcă văd și-acum aburul cum ieșea de câte ori spunea ”Mami, dar stai și tu, da?”. Ne-a întâmpinat în stradă și în sfârșit ajungeam la ea după multe dimineți pline de teroarea lui ”Nu vreau să merg la grădi!” și multe nopți înecate în lacrimile neputincioase ale neadaptării, ale negăsirii locului, cumva firești pentru un copil cu o sensibilitate aparte.

A fost prima dată când, privind chipul unei persoane, am avut impresia că asist la un răsărit de soare în formă umană, palpabilă.

”După ce se va termina această întâlnire, este important să nu mă întrebați lucruri despre ea, acestea vi le voi spune într-o întâlnire doar cu dumneavoastră.”

Ne vorbeam politicos, cu pronume de politețe, în timp ce urmăream cu colțul ochiului cum fiica mea se lăsa descoperită și îmbrățișa fiecare colțișor și element din acel cuib al empatiei simțite, nu doar declarate.

Întâlnirea a fost o joacă de patruzeci de minute pentru cea mică, și un moment de ”AHA!” pentru mine. Ceea ce îi lipsea era cadrul social potrivit temperamentului ei. Îi lipsea interacțiunea valoroasă care să o facă să își dorească să se expună, în loc să se ascundă. Îi lipsea respectul pentru spațiul personal după care tânjea atât de mult, în colectivitate. Îi lipsea înțelegerea pentru plânsul involuntar care îi confirma sensibilitatea.

Acolo, la Therapy Crib, în brațele soarelui răsare, fata mea era din nou luminoasă. Așa că am tot continuat să o duc. Nu la fiecare grupă, dar ori de câte ori ne puteam deplasa la Piatra.

La început stăteam cu ea și, de dincolo de paravan, mă uitam hipnotizată la muntele de răbdare al cărui vârf părea că nu poate fi atins de orice părinte-muritor-de-rând. Auzeam cum copiii prezenți aveau revelații cu noțiuni intrinseci așa cum noi, adulții, ignorăm complet că am putea avea. Zâmbeam de una singură pentru că știam că eram acolo unde trebuie să fiu pentru copilul meu, dar și pentru mine.

Locul în care se crește empatia de mică și în care se vindecă neîncrederea în oameni, de mare.

Sabina de la locul de joacă este de fapt un psihoterapeut cu nume de basm și suflet de lumină.

Este omul pentru care metaforele optimismului nu ar putea niciodată părea clișee. Iar locul din care însuflețeste copiii să fie ei înșiși, se numește Therapy Crib. Și nu e un loc de joacă. Ci de învățare prin joacă. De învățare pe sine și a lumii din jur. De mici, pentru ca de mari să nu aibă frică de viață.

Am tot dus-o pe Ilinca. Până s-a făcut cald afară. O duceam mai mereu somnoroasă pentru că adormea în mașină, pe drum dinspre Tazlău, spre Piatra. Și o luam trează. Trezită. Încărcată. Cu emoții pozitive. Cu încredere. Cu povești. Cu experiențe. Cu ceai ușor îndulcit cu miere și savurat cu biscuiți digestivi care niciodată nu erau buni acasă.

Nu aveau cum să fie!

Pentru că acolo, la Sabina, fiecare biscuite avea un gust special, era îmbibat în magia locului.

Din fiecare sesiune cu Sabina, Ilinca învăța câte ceva nou despre ea și despre lumea din jurul ei. Era ca și cum, sub atenta îndrumare a Sabinei, se deschidea o ușă nouă în sufletul ei, lasând lumina să inunde fiecare colțișor. Cu gesturi mici și cuvinte alese, ea reușea să construiască un pod solid de încredere și să spulbere orice urmă de îndoială sau frică din sufletul ei.

”Știi senzația aceea pe care o ai când întâlnești o persoană pentru prima dată și te surprinzi pe tine însăți că îți dorești foarte tare să îți fie prietenă?”

M-am trezit spunându-i asta nu mai știu după a câta ședință. Sabinei, nu Ilincăi. Evident. Era cald afară, asta știu sigur, pentru că eu aveam o cămașă vaporoasă și ea, în cel mai natural mod cu putință, mi-a admirat articulat geanta turcoaz, la plecare. Pentru mine, femeie de treijpatru de ani, introvertită, sceptică și mai mereu obosită, dinamica aceea de 10 minute și schimbul acela de energii, au generat al doilea moment de ”AHA”.

Dincolo de ce ne arată societatea asta că este potrivit sau nu, dincolo de negativul, subestimarea, hate-ul și bullying-ul împroșcate pe toți interneții, admirația pentru o persoană încă este posibilă. Încă poți strecura în universul tău sori din ăștia nebănuiți, care pot face lumină cu personalitatea și știința lor, prin talentele pe care le au, prin munca pe care o fac, prin binele pe care îl dovedesc.

Este octombrie și Ilinca nu a mai fost de ceva vreme la Sabina de la locul de joacă.

Nu pentru că am terminat călătoria noastră pe tărâmul Therapy Crib. Ci pentru că acum se bucură din plin de o nouă etapă. Pentru care s-a pregătit temeinic, dar fără efort. Acolo, la Sabina de la locul de joacă.

Mă uit adesea la ea și mă gândesc la cum a evoluat, cum s-a transformat de-a lungul lunilor de magie interioară. A învățat să își îmbrățișeze sensibilitatea. A învățat să se exprime liber, să își arate personalitatea puternică, să se bucure de fiecare clipă și să vadă lumea prin ochii curiosului, nu al fricosului.

De la dormitul la grădiniță care nu credeam că va fi posibil vreodată, la a încerca o mulțime de mâncăruri de care înainte nu s-ar fi atins sub nicio formă, Ili ne demonstrează că toți sâmburii aceia de încredere, sădiți de noi și îngrijiți corespunzător cu ajutorul Sabinei, dau roade.

Ilinca, în creșterea ei continuă, ni le arată zi de zi. Mai mult sau mai puțin. Depinde. Însă ceea ce pentru mine este și rămâne revelator, este curajul ei de a experimenta, care o conduce la a se bucura de micile victorii ale zilelor de grădi.

Și uite așa, îmi dau seama că Sabina de la locul de joacă a devenit Sabina de la punctul de reper.

Din Piatra Neamț. 

De la Therapy Crib.

A venit toamna, acoperă-mi umerii cu ceva?

În inima deloc agitată a Tazlăului, toamna este ca un mesaj pe Whatsapp primit de la cea mai bună prietenă: uneori previzibilă, alteori surprinzătoare, dar întotdeauna familiară și reconfortantă. M-am trezit în octombrie, luni dimineață, cu o ceașcă de cafea în mână, stând în fund pe treptele reci ale casei, privind pădurea în zare și întrebându-mă: într-un sat în care eternitatea se schimbă în fiecare secundă, ce mă face să mă conectez atât de puternic la ciclicitatea anotimpurilor?

În timp ce străzile Tazlăului susțin eroic mobilitatea rurală pentru mașini, căruțe, vaci, câini, pisici și ovine deopotrivă, pe ritmul brazilor cântați de vânt, m-am gândit la transformările pe care le aduce toamna. Nu doar cele ale naturii, ci și cele interioare. Câte relații au început sub mantia lui octombrie brumărel? Câte amoruri au fost sufocate de ultimele frunze căzute într-un noiembrie melancolic? Câte promisiuni ne-am făcut nouă înșine, înfofoliți în haine groase și pentru câte rezoluții de final de an am visat, din timp, voință?

Toamna în Tazlău este un reminder al trecerii timpului. Este locul ideal pentru a vizualiza punctul de oprire din goana nebună a vieții. 

Stop. Pauză. Resuscitare.

Inima satului pulsează din nou prin mine și prin fiecare suflet care îl compune. Cu căpițele sale, cu crâșmele, cu șanțurile în lucru și copiii care pleacă și vin de la școală. O paradă neîntreruptă a individualității admirată cu o ultimă gură de cafea și-un fel de concluzie întrebătoare:

Ce toamnă călduroasă e aceasta care îmi răpește din bucuria de a purta un sacou peste un tricou, un hanorac moale sau o jachetă peste o rochie în care știu sigur că îmi va frig? 

Îmi analizez gândurile cu grație fix la intersecția paradoxurilor meteorologice și evit să traversez neregulamentar spre niște decizii de fashion, total neinspirate.

Nu vreau să par nerecunoscătoare și nu vreau să glorific frigul. Zilele astea arămii în care lumina caldă încă mai flirtează cu pământul sunt delicioase, dar undeva în adâncul pielii mele simt o confuzie. Pentru că parcă nu mi-e îndemână să gestionez continuitatea nefirească a garderobei de vară care-a fost aproape dusă la vestiar, dar a ajuns într-un final să joace în prelungiri.

Fraze lungi pentru mâneci scurte. Speranțe mari pentru temperaturi mici.

Întind rufe la uscat, ca terapie

Sunt Elena și îmi place să întind rufele.

Nu știu dacă e locul potrivit pentru astfel de afirmații casnice, dar accept să fiu vulnerabilă de dragul scriiturii nocturne bazată pe dorința de-a aduce varietate în topul preferințelor etalate pe interneți. 

Așadar, mă fac vinovată de această plăcere de-o simplitate ieșită din comun. Scriu asta după ce în urmă cu aproximativ 5 ore, nivelul meu de dopamină a crescut exponențial cu fiecare prosop mare, așezat la dungă și prins meticulos cu un cârlig ieftinache. 

Este ceva profund în acțiunea de a întinde rufele.

Atenția la mâinile care scutură, întind și prind rufele, caracterul repetitiv al acestei acțiuni și mirosul proaspăt influențează modul în care mă raportez la imediata mea vecinătate. Toate acestea conduc la instaurarea unei stări de (aproape) meditație. Mă deconectează de la aproape orice stimuli externi și mă bagă într-o stare în care îmi aud inima bătând și îmi simt aplaudând, în cap, creierul meu de altfel aproape-atrofiat de la atâta lumină albastră. 

Voi cei care stați la bloc, în orașe mari, care citiți acum și vă ziceți în gând, rânjind sarcastic ”Ce vrea nebuna asta?!”, nu vă grăbiți să judecați. Știu, știu că scosul lor pe balcon vă pune față în față cu o stradă aglomerată și un aer foarte încărcat și poluat, e firesc să simțiți puțin (foarte) diferit toată treaba asta. 

De aceea mă raportez doar la ce-nseamnă pentru mine toată tărășenia asta. 

Revenind.

E posibil ca totul să fie doar în capul meu sau experiența mea să fie foarte diferită de a multor altora, dar mi se pare foarte interesant de observat, de analizat.

Până nu demult, puneam rufele la uscat pe un stander. Stendăr. Uscător. Suport. Știți voi. Clasicul. Fierătanie nepretențioasă, așezată pe balcon sau în proximitatea unei surse de lumină/căldură, care servește și pentru păstrarea hainelor după uscare, atunci când procesul de împăturire se amână fără pic de rușine (a se citi: până când sunt forțată de împrejurări să îl eliberez pentru a face loc unei noi runde de rufe proaspăt spălate).

Însă acum câteva luni, soțul meu s-a gândit să dea un nou sens spațiului din spatele casei și unei sârme învelită în policlorură de vinil, care zăcea prin magazie.

Astfel, a luat naștere un nou capitol în viața mea: întinsul rufelor afară, pe ”culme”.

Sunt perioade călduroase în care, pe parcursul unei zile, ajung să întind și să strâng și câte 4 rânduri de rufe. Pentru că se usucă repede, pot spăla mai multe. Ei bine, acelea sunt zilele în care chiar îmi amintesc de obiectivul meu măreț și destul amânat, de a mă aduce mai mult în prezent și în lumea în care exist cu adevărat, nu în lumea creată în jurul muncii pe care o fac.

Din clipa în care ies pe ușă, pășind în curte cu (am încercat să găsesc alt cuvânt pentru a evita cacofonia, dar e târziu și nu am întins suficiente rufe azi ca să fiu zen total și cu mintea odihnită) coșul de rufe plin în brațe, și până reintru în casă cu el gol și cu o dâră fină de parfum floral, intens, în urmă, ceva se petrece cu mine. Ceva bun. Ceva ce mă încarcă.

Îi ziceam lui Ionuț într-o zi, că duminica este o liniște aparte în satul nostru. O liniște care se simte. Palpabilă. O liniște pe care o simt în tot trupul și nu știu mai bine de atât să o descriu.

Eh, exact același lucru îl experimentez și la întinsul rufelor.

Acțiunea asta atât de plată, de fadă, e terapie curată și n-aș fi crezut vreodată c-o să mă prindă miezul nopții de sâmbătă și-o alarmă RO-Alert scriind despre asta, dar iată-mă aici, acum!

Chiar în timp ce tastez, un urs se plimbă agale prin zona Mănăstirii Tazlău iar eu aberez în scris în timp ce mă-ntreb silențios în minte dacă oare divinitatea (chiar!) face dosar penal pentru spălat și-ntins rufe duminica.

Dacă ai ajuns cu lectura până aici deși nu credeai vreodată că ai putea să citești atâta despre haine puse la uscat (ca atunci când dai din greșeală peste un clip cu stors de coșuri, care te scârbește și te prinde în același timp), mai fă un hei-rup și lasă un comentariu ca să îmi spui ce balsam de rufe folosești! Am o înclinație particulară către miresme și o înclinație portofelară către rapoarte bune calitate-preț, care mă țin curioasă în piața de profil.

P.S.: Lenorul ăla albastru, nu se (s)pune. E deja un clasic. Mirosul adolescenței mele romașcane, cu spatele gol și blugi largi, de rapper.

Frumos la Tazlău, mai trăim! Despre NOI și RDN

Pentru neinițiați, m-am mutat în Tazlău la începutul lui 2017. Oficial. Neoficial, am prins și sfârșitul lui 2016, dar fie. De pe Tinder am ajuns la Tazlău și ce călătorie a tot fost schimbarea aceasta majoră din fata de oraș, în doamna de la țară!

Îmi amintesc foarte clar una din cele mai mari temeri din perioada de început. Mă temeam că nu o să am ce face. Că o să mă plictisesc. Clipa în care am conștientizat că s-a rupt lanțul de iubire cu ieșitul ăla zilnic la cafea, cu fetele, m-a scurtcircuitat de-a dreptul. Clipa în care mi-am dat seama că nu mai hop-țop din scara blocului, direct în club sau restaurant, s-a simțit ca un bolovan pe piept.

Aveam tot soiul de momente în care mă foiam metaforic și făceam a anxietate. Îmi induceam niște stări de parcă insistam să-mi fac tranziția mai grea decât trebuia să fie.

Timpul a trecut, eu și Iosub ne-am căsătorit, am născut-o pe Ilinca, am și fost plecați din țară o perioadă. Vreun an. În UK. Cu copil mic, cu tot.

Abia după ce ne-am întors am început să simt că relația dintre mine și Tazlău s-a consolidat și a căpătat maturitatea aia care transcende îndrăgosteala de frumosul evident al locului. Adică da, între mine și satul acesta a fost dragoste la prima vedere. Pentru că păduri, râu, priveliști și detalii care îți taie răsuflarea. Însă doar după revenirea noastră acasă, în 2019, m-am implicat total în a mă asigura că legătura cu Tazlăul este una puternică și sinceră.

Așa am început să descopăr comori ascunse precum minunățiile din paie împletite e I. I. Marian, târgul din fiecare duminică dimineața, de la Frumoasa, locurile perfecte pentru plajă și picnic de-a lungul râului, gălăgia tradițională și înfiorătoare a cetei care la începutul fiecărui nou an, pe 1 ianuarie, cu noaptea în cap, merge spre pădure ca să alunge ”spiritele rele”, păturile de leurdă care acoperă pădurea când vine primăvara cu adevărat…

Și lista continuă și adaug pe ea cea mai recentă minunăție pe care am apucat să o experimentez aici, în zonă.

Retro Disco Nights – un mini festival de muzică retro, organizat de Asociația NOI – Dezvoltare, Progres, Comunitate, în Nechit, Borlești.

Ha! Și-acum mă umflă râsul de cum făceam eu vâlvă în sufletul meu acum vreo 5 ani, la perspectiva monotoniei ce credeam c-o să mă doboare, fără să știu că aveam să mă zbengui fără opreliști pe Coco Jambo, Andre și I’m lonely, lonely, looonely, pe pajiștea din Nechit, înconjurată de niște tineri de-ai locului, atât de mișto și implicați.

Pe 21 și 22 iulie a avut loc a treia ediție a acestui eveniment. A avut și cauză nobilă la bază. A avut și luminițe boeme, scenă cu decor din CD-uri, litere volumetrice retro, food trucks, un trabant cool, photo cornere cu glob disco, teveu cu mileu și carpetă cu răpirea din serai, face painting, țară, țară, vrem ostași, bătaie cu baloane cu apă și canapeaua din Friends după 3 ani la Borlești, dar cel puțin la fel de drăguță, primitoare și născătoare de amintiri.

A avut fotografi super talentați care nu s-au zgârcit la poze și care au surprins esența aia magică a ce s-a întâmplat acolo, a avut contrastul ăla peeeer-fect între generația old school de la țară și gen Z-erii plini de personalitate și exuberanți, după care nu poți decât să exclamezi melancolic amintindu-ți de propriul suflu tineresc. A fost mixul super delicios de retro-hipstereală, boho-chic și rural-tradițional.

Pentru cei dintre noi care au trecut pragul de treij’de ani, a vedea generațiile tinere implicându-se cu atâta pasiune și dedicare în comunitate, a fost mai mult decât emoționant. A fost dovada clară că tradițiile nu sunt doar cele de odinioară ci și cele pe care le creăm în prezent pentru viitor. Că în ecosistemul de aici, din buza pădurii, valorile și bucuriile simple nu doar că supraviețuiesc, ci prosperă.

Atenție: alertă de romgleză!

Super, mega, local awakening! Asta am simțit. Două zile la rând. Chiar și în această parte a lumii, unde satele astea de le tot menționez eu nu sunt nici măcar niște picături în oceanul destinațiilor turistice, undeva între dealuri, sub cerul înstelat, oamenii au fost aduși laolaltă cu toate diferențele lor, în bucuria comună, universală, pe care muzica și autenticitatea inițiativei au creat-o.

În ciuda a tot ce am crezut și am presupus despre viața la țară, descopăr zi de zi o comunitatea vie, vibrând cu o forță și o vitalitate foarte diferite de tot ceea ce am văzut în anii de viață la oraș.

Retro Disco Nights este, de fapt, o inimă bătând cu forță în pieptul satului tradițional, care generează valuri de schimbare pozitivă în fiecare cătun. Pentru că mă uitam, când eram acolo, în jur și… am văzut cu ochii mei că este o ocazie care generează nu doar motiv de băute, distracție și dans, ci și sentimentul că împreună putem face o diferență.

O experiență pe ritmuri vechi, cu spirit nou, care mi-a demonstrat că viața nu este doar despre locul în care te afli, ci și despre oamenii cu care îl împarți.

Recap Time!

Legendă:

Foto 1: Aici eram eu, cu Iosub și Ilinca, imediat după ce a trecut pe la cortul Mariei Petrariu care i-a făcut cea mai drăguță pictură pe față și înainte de meltdown că voia neapărat să plece cu urechiușele lui Minnie Mouse de la photo booth-ul celor de la Oglinda cu amintiri. Pentru mai multe informații legate de ”Wow, da’ ce s-a îngrășat Elena!”, puteți intra AICI.

Foto 2: Aici sunt urechiușele lui Minnie Mouse.

Foto 3: Aici este una bucată tablou intitulat ”Unitatea Multigenerațională cu Glob Disco”.

În afară de ultimele două fotografii din textul ăsta, toate sunt preluate de pe pagina Asociației NOI – Dezvoltare, Progres, Comunitate și sunt realizate de Cristian Codrescu și Iulian Ionel. Tot vibe-ul acela pe care eu am încercat să îl redau în scris a fost surprins de ei în super, super cadre pe care le puteți vedea AICI.

⬅ Aici este echipa din spatele evenimentului Retro Disco Nights, adică tinerii nemțeni care pot fi intervievați pentru mai multe informații despre proiectele lor și viziunea mișto pe care o au asupra comunității de aici, care pot fi contactați pentru sprijin sau participare la evenimente viitoare, ale căror inițiative pot fi sponsorizate, ale căror cauze umanitare pot fi susținute.

Fainilor!

Tartă cu lămâie și Colecții Dulci de amintiri frumoase

Au trecut mai bine de două luni de la tarta cu lămâie care mi-a schimbat complet poftele de dulce.

Și nu mă pot eu teleporta din Tazlău, direct în București, pe străduța de lângă Arena Națională, unde este locul de baștină al micilor mele plăceri vinovate, pufoase și delicioase, dar pot scrie despre ele. Că poate ațâț pe cineva care s-o duce pe acolo să se înfrupte fără frică și-o să se gândească și la mine.

Așa… Pe Cernăuți 14, colț cu bunul gust, este un locșor mic și simpatic, însuflețit de Irina și Cornel Roșu, pe care am avut ocazia să îi cunosc atunci când au acceptat să sponsorizeze o lansare de carte la care lucram, cu un candy bar. Au rezonat cu tema, au stat o noapte întreagă în laborator și au venit în ziua evenimentului cu unele dintre cele mai fine și delicioase prăjituri, printre care și prăjiturica lor mică, Maria, de nici un an.

Tarta cu lamaie cofetaria colectii dulci

Îi spune Colecții Dulci. Locșorului. Acolo, sub patronajul rozului pal și-al pasiunii inițiale pentru turtă dulce, sunt etalate felii generoase și monoporții elegante de iubire.

După evenimentul din mai care m-a aruncat fără să-mi dau seama în vâltoarea revoluției propriilor gusturi, am mers direct la sursă și, înainte să părăsesc capitala, m-am mai înfruptat o dată din tartele lor cu lămâie.

A fost petrecere la palat. La ăla gustativ.

Lăsând la o parte toate clișeele nocturne despre dulciuri, voiam doar să las în scris că mă gândesc adesea la tartele cu lămâie de la Colecții Dulci, la crusta lor perfectă, la bezeaua moale și la crema aceea catifelată care te face să te închini în fața zeilor patiseriei. Este genul de desert care îți face mintea să zboare la zile însorite, la emoții fresh și la promisiunea unor momente fericite.

Ce să mai! Atunci când viața le-a dat lămâi, Irina și Cornel au făcut tarte. Și le-au făcut bine, rău.

Totuși, nu este doar gustul care face ca această cofetărie să fie specială. Este și energia locului, o energie pură, optimistă, emanată din sufletele oamenilor minunați care își dedică timpul și pasiunea pentru a crea deserturile de colecție. Există acolo la ei o dimensiune umană și profundă pe care nu ai cum să nu o simți când le treci pragul.

Irina și Cornel nu sunt doar niște cofetari.

Sunt întâi de toate și cel mai important, părinți. Dedicarea lor nu este doar față de arta dulcelui, ci și față de copiii lor cărora le arată prin ceea ce fac că visele pot deveni realitate. Prin munca și pasiunea lor, ei oferă nu doar unele dintre cele mai gustoase deserturi, ci și cele mai valoroase lecții: importanța perseverenței, bucuria de a face ceea ce iubești și puterea de a transforma un vis într-o realitate de succes.

De la mână, pân’ la gură ar fi bine să fie de dus o tartă din aia delicioasă, dar, în lipsă, sunt doar niște cuvinte care sper eu să facă cinste efortului creativ și dulce pe care familia Roșu îl depune în fiecare zi în laboratorul lor de lângă Arena Națională.

Pun piciorul în prag…ul prezentului – Prețuirea micromomentelor

Am avut întotdeauna dificultăți în a celebra micile succese dintr-o zi. Sau micile plăceri. Sau micile bucurii. Pentru că de foarte mulți ani, fiecare zi pare destul de… „la fel”.

Și prinsă în tumultul goanei după orice, cam pierd din vedere ceea ce am deja sau ceea ce s-a întâmplat deja. Li se estompează importanța la trecerea graniței dintre prezent și trecut iar eu mă reîntorc la a fugi rapid după următorul lucru de care am nevoie. Sau următoarea stare. Sau următorul obiectiv.

Ce se întâmplă dincolo de evidentul întregii acestei situații, este că eu pierd. Concentrându-mă pe goană pierd din vedere multe lucruri care m-ar ține mult mai bine ancorată în simțirea prezentului până să dispară și să devină trecut.
Sunt multe lucruri de care nu mă mai bucur la fel din această cauză.
Sunt foarte multe lucruri pe care nici nu le mai fac, din această cauză.

Și doar stau și privesc zilele cum îmi trec prin fața ochilor, pictate într-o nuanță perfectă de procrastinare.

Îmi lipsește disciplina punerii mele pe primul loc.

Cred și eu! În toată gălăgia nebună a automatismelor păguboase, dar confortabile, e cam greu să pescuiesc motivație proaspătă și regăsire.

Totuși… Totuși!!! Decizia de a amâna amânarea este la mine.

Așa că pun piciorul în pragul prezentului și îmi propun să mă responsabilizez conștient și îmi iau public angajamentul ca în fiecare zi pentru următoarele 30 de zile voi publica câte un articol ce va fi highlight-ul zilei cu pricina.

Indiferent că va fi despre bine, despre anapoda sau tot felul de platitudini de o însemnătate personală aparte, voi publica zilnic sperând că această practică susținută mă va poziționa oleacă mai sus în lista priorităților mele cotidiene.

Și voi începe chiar acum.

Astăzi am strâns rufe de pe culme. Am împăturit lenjerie. Am făcut Ilincăi pancakes onomastice. Am alintat-o. I-am umflat baloane cu apă. Am lucrat. Am mers toți 3 la buni și bincu. Am revenit acasă și am privit roșiile pe strat. Am mai lucrat. Am mâncat salată de roșii cu ceapă verde, pătrunjel și mărar. Am strâns jucării. Am alintat-o iar pe Ilinca.

Vârtejul obișnuit al existenței a fost de fapt o adiere. Pentru că am transpus în practică ceea ce tot susțineam eu sus și tare până acum, la nivel declarativ: nu se sfârșește lumea, dacă eu nu mă mai agit din dorința absurdă de a face totul, mereu.

Prețuirea micromomentelor, acest subiect supra-dezbătut de o mulțime de guru ai online-ului, nu este doar o găselniță care să prindă la mileniali. Într-adevăr, practica este dusă într-o dimensiune superficială, flușturatică, dar din momentul în care începi să îi acorzi atenția cuvenită, totul se schimbă în jur.

Pentru că tu schimbi optica.

Și-apoi practica.

Și uite-abia atunci începi să simți că mult mai multe lucruri au sens. Că ești îndreptățit să simți anumite lucruri. Că nu ești doar un nebun care-aleargă aiurea împotriva conformismului, a servituții, a nevoii de a face mereu pe plac.

Dacă m-aș fi privit azi, din exterior, cu ochii de acum vreo 3 săptămâni, m-aș fi judecat aspru. M-aș fi certat. M-aș fi pedepsit. Pentru că mi s-ar fi părut că am făcut mai nimic sau cel puțin, nu suficient. Că eu așa m-am învățat: să fiu într-o continuă stare de alertă, să fac, să rezolv, să sting incendii de dimineață, până seara.

Prețuirea micromomentelor m-a lovit când strângeam unul dintre prosoapele întinse la uscat, afară, pe culme. Adică pe frânghie. Pe agățătoarea aia.

Nu știu cum e în alte sate, dar în Tazlău, aici unde locuiesc, liniștea zilelor de sărbătoare este aproape palpabilă. De cum am ieșit din casă pentru a aduna lenjeria, am simțit exact liniștea asta de care spun. Am admirat-o, am îmbrățișat-o aproape la propriu pentru că de cum am pus mâna pe primul prosop, am asociat-o cu mirosul acela proaspăt, de curat. Și s-a format în mine o bulă atemporală care s-a concretizat în câteva secunde de recunoștință totală, care s-au simțit ca ore bune.

Un moment atât de mărunt, banal și scurt, dar care m-a dat peste cap cu atâta putere și în cel mai bun sens cu putință.

Eu știu!

Viața e compusă dintr-o multitudine de stări și o multitudine de momente. Care de care mai diferite. Nu știu ce o fi mâine, dar conștientizarea de azi a fost ceea ce încă mai contează acum.

Pff… ce prezent plin de mine!

Photo by Egor Komarov: https://www.pexels.com/photo/now-letters-in-frame-12612261/

De la Tinder, la Tazlău – 46.7232° N, 26.4678° E

TAZLĂU. Da. E ok dacă nu ai auzit de această localitate. Nici eu nu auzisem până în octombrie 2016 când, de la șaptejcinci kilometri distanță, am intrat pe Tinder și-am dat swipe right neștiind că acea mișcare banală cu degetul pe ecran avea să mă mărite nu multă vreme mai târziu.

En fin!

Habar nu aveam de Tazlău. De aceea, atunci când am ajuns aici, am fost cu atât mai prinsă în mrejele sale. Era toamnă când Iosub m-a adus la el acasă. Anotimpul meu. Erau atât de multe culori după care-mi fugeau ochii stând în mașină, în dreapta sa, super îndrăgostită și anxioasă și stângace! Am tranzitat o zonă de deal cu o priveliște panoramică ce acoperă mai multe localități și-am căscat gura exact ca un copil care se bucură de prima excursie.

Șoc! Alertă de clișeu!

Apoi, puțin mai în față a făcut dreapta și s-a așternut un soi de liniște peste sufletul meu. A fost o senzație de ”parcă e o altă lume aici”, la care nu m-am așteptat. Asta deși eram obișnuită cu viața ”la țară”, știam cum sunt satele noastre din Neamț. A fost o trecere foarte bruscă de la ”cetățean al lumii”, la ”cred că mi-am găsit locul”. Era lumina aia de Noiembrie care pica într-un mare fel. Era o liniște gălăgioasă care făcea peisajul să se miște. Era o vibrație vie în coama pădurii. Era un peisaj care imortaliza infinitul, de la care nu-mi puteam lua ochii.

Și acum în timp ce scriu și rememorez, mă copleșesc emoțiile pe care locul acesta mi le-a imprimat.

Tazlău este comuna cu un singur sat, în care Ștefan cel Mare a ctitorit Mănăstirea Tazlău în 1497, pe locul unei biserici de lemn construită de Alexandru cel bun. În care Petru Rareș a construit turnul clopotniță de la Mănăstire. În care s-a născut și a locuit doctorul și scriitorul I. I. Mironescu. Prin care a călătorit și scris ”Pe drumuri de munte”, nimeni altul decât Calistrat Hogaș.

Tazlăul este un sat înconjurat de pădure și traversat de râul care îi poartă numele și a cărui apă magică te va face de-al locului. Pentru că se spune că ”dacă bei apă din Tazlău, nu mai pleci de aici”. Este locul în care timpul trece, dar stă în loc, în același timp. Este un microunivers al contrastelor de tot felul și-al tradițiilor, al identității moldave, al porților de lemn ”care nu se mai fac, dom’ne, cum se făceau cândva” și al drumurilor bătătorite cu istorie bogată.

Tazlăul este la 35 kilometri distanță de Piatra Neamț, la 50 kilometri distanță de Bacău, la 75 kilometri distanță de Roman, are cam 2000 de locuitori și vreo 40 de birturi & magazine care da, sunt exact așa cum ți le imaginezi dacă închizi ochii și îți imaginezi birturi & magazine de la sat.

tazlau, neamt

Am dat viața la oraș pe eternitatea care s-a născut la sat.

În 2016 m-a adus Iosub în Tazlău și n-am mai plecat. Am ieșit pentru un an în UK, dar nu am plecat, plecat, cu adevărat. Și nu pentru că aici e totul minunat sau perfect. Nu pentru că ar fi aici vreun izvor ascuns de lapte și miere, din contra. Ci doar pentru că în Tazlău sufletul meu a prins niște rădăcini cum nu a prins nicăieri pe unde am mai fost și stat… București, Timișoara, Sibiu, Anglia.

Sunt între call-uri, am început ziua dorindu-mi să fie sâmbătă dimineață, stau cu laptopul în brațe și prioritizez din cele 400 de taburi deschise în mintea mea setată pe mod de lucru, simt presiune și anxietate deși drag și motivație, dar cum îmi alunecă privirea pe geam, afară, se instalează iarăși soiul ăla de liniște peste sufletul meu.

De ”parcă e o altă lume aici”, una la care nu m-am așteptat, dar la care m-am conectat.