Posts tagged stomatolog

Încă mi-e frică la stomatolog

De fiecare dată când merg la dentist, acolo, pe scaun, nu se așază femeia adultă, ci se așază Elena mică. Se așază fetița pentru care mersul la stomatolog în copilărie, în anii ’90 (început de 2000), a fost un șir de experiențe profund negative. Dureri. Oameni grăbiți. O lumină albă pe față. Miros de clor, spirt și compozit, amestecate cu teamă. O frică din aia care-ți îngheață extremitățile într-o secundă. Palmele transpirate, respirația scurtă, ochii larg deschiși. Teama că „o să doară din nou”. Că „nu ai voie să te miști”. Că „durează puțin, hai că ești mare, nu te mai plânge atâta”.

Dar nu eram mare. Eram mică. Și durerea era mare. Iar de atunci, s-a înfipt adânc, și nu s-a dat dusă.

Așa că, adultă fiind, mersul la stomatolog nu a fost niciodată un gest preventiv, de întreținere.
A fost un ultim resort.
O acțiune forțată de o durere care nu mai trecea cu niciun antiinflamator.
O urgență care m-a târât de fiecare dată cu ritmul cardiac crescut, cu stomacul răsucit, cu o neliniște care începea din noaptea de dinainte.

Și știu. Știu că e tabu. Că emai ușor să râdem pe seama asta. Sau pur și simplu să nu vorbim despre asta.
Să spunem că „eh, lasă, așa a fost la toți” sau „e normal, pe vremea noastră…”.

Dar nu e normal. E doar frecvent. Și sunt două lucruri diferite.
E o traumă funcțională, care se activează pe silențios. Și care, în cazul nostru, al multora dintre noi, milenialii, a stat ani la rând sub radar, deghizată în „nu am timp acum” sau „merg după sărbători” sau „o rezolv la nevoie”.

Într-o lume în care e plin feedul de zâmbete perfect albe, dinți perfecți, fațete lucioase ca scoica,
e normal să nu-ți vină să spui că ție îți e frică de dentist.

Adult în toată firea.
Că încă îți tremură genunchii pe hol.
Că și după consultații fără durere, ajungi acasă epuizat de efortul de a-ți fi ținut inima-ntr-un loc.

E trist. Și e real.
Dar partea bună e că acum putem vorbi despre asta.
Și ar trebui. Nu cu rușine. Ci cu claritate și cu curaj. Pentru că doar așa începem să ne scoatem din ciclul ăla în care mergem la stomatolog doar când nu mai avem încotro.

Eu, spre exemplu, am tot avut (am, de fapt) niște chestii mai complexe de rezolvat.
Și în ultima perioadă am mers des.
Stau în provincie. Moldova. Aia de Nord-Est. Piatra Neamț.
Și da, dacă ești de prin București, Cluj, Oradea sau Timișoara, poate nu ai pune degetul pe hartă fix pe Piatra Neamț când vine vorba de servicii medicale performante.
Nu-l asociezi cu vreo recomandare.
Poate doar cu niște știri nasoale.

Și totuși…
Totuși…

Am găsit aici un loc în care actul medical stomatologic se practică la un alt nivel. Nu doar din punct de vedere tehnic, ci experiențial.

O să dau nume. Și adresă și de toate, pentru că se merită din plin să fie la ei plin.
Clinica Crisdent. Soră bună, de mamă și de tată, cu Crismed. Două clinici în aceeași casă, dar fiecare cu treaba ei.
Iar fiecare treabă, făcută ireproșabil.

Sunt deja la a patra (cred) vizită la endodont.
Și deși frica aceea adâncă din oasele mele încă se face simțită de câte ori pornesc spre clinică, odată ajunsă acolo, se instalează ceva nou.
Entuziasm. Curiozitate. Bucurie.
Nerăbdare… nerăbdarea nu de a finaliza neapărat ce e de făcut în acel moment, ci de a vedea apoi în timp rezultatul acela final care doar va trebui menținut.

În meseria mea, în domeniul creativ, e aproape totul despre experiența clientului/consumatorului/utilizatorului.
Despre cum se simte.
Ce primești, cum ești tratat, ce rămâne cu tine după.
Experiența este ceasul care dă ora exactă. Cireașa de pe tort. Factorul diferențiator.

Și e incredibil să simt, pe pielea mea, la propriu, cum acest principiu a ajuns și în stomatologie.
Cum se face tranziția de la „merg la dentist pentru că trebuie” la „merg la dentist pentru că știu că va fi bine. Pentru că știu că sunt pe mâini bune. Pentru că știu că am cu cine vorbi, că sunt ascultată, că se ține cont de felul în care funcționez, de temerile mele, de ritmul meu.”

Asta nu e doar stomatologie. E un serviciu uman complet. Cu empatie, cu răbdare, cu explicații, cu soluții, cu follow-up. Cu grijă.

Și dacă vrei să știi ce m-a impresionat cel mai tare, e că nimeni nu m-a făcut să mă simt rușinată.
Nici pentru cum am ajuns.
Nici pentru cât am așteptat.
Nici pentru reținerile multe.
Nici pentru cum strâng mânerul scaunului când mă agit, dar încerc să nu deranjez.

De aceea am scris toate astea. Pentru că, da, e încă greu să vorbești despre frica asta în era zâmbetului de reclamă, în bula Instagramului cu „vizita la stomatolog” prezentată ca experiență de spa. Pentru că pentru mulți dintre noi, ăștia crescuți în ani de igienă discutabilă și tratamente făcute „când era timpul”, realitatea încă e alta.

Fricile astea nu sunt rușinoase. Sunt reale.
Și e momentul să le recunoaștem. Să le înțelegem, Să le ”reparăm”.

P.S.: Să nu uit: Bulevardul Decebal 9, Piatra Neamț, 0233 278 686

Sindromul creativilor care le fac pe toate

Cea mai mare provocare a creativilor care au crescut profesional odată cu apariția platformelor sociale este că mulți dintre noi am fost forțați de împrejurări să învățăm și să facem de toate. Deodată. Pe repede-înainte. Pe cont propriu. Pe salarii discutabile. Pe mașină. Pe barter. Pe încredere. Pe colaborări la negru care nu se declarau nicăieri, dar din care trăiai. Pe „ar fi ok să le faci tu pe toate, pentru că nu mai angajăm încă un om”.

Asta nu a fost un plan. A fost supraviețuire profesională.

Am făcut strategii fără să fim plătiți pentru strategie. Am livrat campanii cap-coadă fără să semnăm ca agenție. Am stat în birouri reci sau, cu deadline-uri date de „ieri” și fără feedback real. Am răspuns și la mailuri, și la mesaje pe pagină, și la telefonul șefului de firmă care întreba dacă „putem posta azi ceva simpatic cu ouă, că e Paștele”.

Și-au trecut anii.
Și-am ajuns în 2025 cu o vârstă… și un milion de complexe.

Pentru că știm multe din multe, dar parcă tot e prea puțin ca să ne asumăm un singur rol, o titulatură clară, o expertiză ușor de vândut.


Ne uităm la ceilalți și vedem cum unii au crescut în graphics. Și-au rămas acolo. Și strălucesc. Și e minunat cu atâta claritate.
Alții au performat similar în copy.

Iar noi?
Noi am trecut prin toate. Prin design, prin social, prin content, prin campanii, prin administrare de pagini, prin strategie, prin pitch-uri, prin client service, prin Excel-uri cu kpi și prin momente în care închideam laptopul și nu mai știam dacă ce facem chiar contează.

Mai ales dacă ai fost într-un loc unde „echipa de marketing” însemna tu. Un om.
Un om bun la toate, care nu și-a permis realmente vreodată să fie bun doar la un singur lucru.
Ai livrat. Ai susținut. Ai crescut.
Dar în tot acest proces, ai pierdut claritatea. Focusul. Expertiza clară.

Și-acum stai și te-ntrebi:
Dacă eu nu pot spune „sunt designer” sau „sunt copy” sau „sunt strateg”, atunci ce sunt?

Ce trec pe cartea de vizită?
Ce scriu în bio?
Ce titlu cer în contract?

Și uite-așa, pentru o dată-n viață, problema nu e că nu știi.
Problema e că știi prea multe.

Zilele trecute am intrat la joburi pe Linkedin. Și după mai bine de zece ani de freelancing și antreprenoriat, am gândit că aș îndrăzni să tranziționez către un job clasic. Apoi m-a izbit: ce caut și ce ofer pentru ceea ce aș putea căuta?

Ce păstrez din ce știu și ce-am făcut? Ce devine principal? Ce devine lateral?
Ce pur și simplu nu ar mai avea loc în posibilul meu job de azi?

Da, e minunat că știu și strategie, și creație, și execuție, și măsurare. Dar dacă nu-mi aleg direcția, mă risipesc.

La intersecția lui ”fac eu tot” moștenit de prin 2010 – 2011, cu wellbeingul lui 2025, ar cam fi cazul să aleg ce vreau să fiu. Nu ca să îmi pun o etichetă, ci ca să îmi revendic parcursul.
Pentru că tot ce știu face parte din mine.
Dar nu tot trebuie să mai facă parte din munca mea.