Posts tagged travel

Dor de Pepitedor

Azi m-am trezit la 6. A început școala. Cu ochii pe jumătate închiși am pregătit pachetul Ilincăi, i-am prins părul, am dus-o la microbuz, am revăzut gașca părinților „la program”, am revenit acasă, am dat play la positive jazz-ul de fundal, am deschis laptopul și m-a lovit.

M-a lovit dorul de diminețile urbane în care de la prima oră împăcam eficient și munca, și pofta de cafea bună și mic dejun delicios pregătit de oricine altcineva în afară de mine. Și uite-așa am început să tânjesc scriind aici despre dragul de Pepitedor. Unii i-ar spune bistro cu specific franțuzesc, în Piatra Neamț.

Eu îi spun pansament pentru suflet, care e neapărat să se aplice în zilele pline.

Stau acum în fața ecranului și în loc să fi trecut deja de douăzeci de minute la prioritățile de pe ordinea de zi, mă gândesc doar la cât de bine ar fi prins acum niște Ouă Benedict, un espresso scurt și un croissant cu unt în decorul calmant din locație și cu zumzetul brutăriei/patiseriei deschise ca soundtrack.

E magic nu doar să simți mirosul produselor proaspete.
E magic nu doar să vezi cum sunt preparate.
E magic să auzi mișcarea și freamătul aparatelor și mâinilor de aur care pregătesc cu atâta pricepere și dedicare toate tipurile de aluaturi franțuzești la care te-ai putea gândi.

Pepitedor are viață și ritm

De aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Mă așez, comand, mă relaxez. Îmi deschid laptopul, nu-mi crapă fruntea. Îmi dau timp. Între o gură de cafea și o înghițitură de ou poșat, reușesc să scriu mai mult decât reușesc uneori în două ore de muncă de acasă, unde zeci de tab-uri sunt deschise și creierul stă încordat.

Știu, știu, n-ar trebui să lucrezi când mănânci. Promit că nu se-ntâmplă des. Revenind, ziceam că de aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Pentru că e viu. Nu e steril, nu e silențios, nu e showroom. Mă ține atentă, dar mă și lasă în pace. Și fără să forțez nimic, mă pomenesc că lucrez fără să simt că lucrez. Că mă hrănesc nu doar din farfurie, ci și din energia locului.

Mi s-a întâmplat să merg acolo cu gândul să iau rapid o cafea și-apo să plec… dar să rămân mai bine de două ore, fără presiune. Să scriu, să răspund, să finalizez ce trăgeam de o săptămână.

Am loc, am tihnă, am chef.

Gata, Elena!
Ai treabă. Și oricum te despart vreo patruj’ de kilometri de poftele tale.

E nasol la Cluj!

Există locuri care ți se bagă pe sub piele și te umplu cu energia lor deplină. Te schimbă, îți resetează ceasul interior și îți împărtășesc, puțin câte puțin, din magia lor. Și uite-așa, fără să vrei sau să-ți dai seama, ajungi să faci mai mulți pași mergând mai puțin, să deschizi mai multe uși fără să pui mâna pe-o clanță. Sunt locuri care te inspiră, pe măsură ce tu inspiri acolo, în ele, și care îți dictează ritmul de care ai cu adevărat nevoie.

Dar să nu te păcălească vibe-ul.

E nasol la Cluj.

Prea multă lume, prea scump, prea aglomerat, prea ridicat în slăvi. Toți se mută la Cluj, toți trec prin Cluj, toți vor Cluj. Și te întrebi, pe bună dreptate, dacă e doar un trend sau dacă ai ratat ceva important între timp.

După ce trec primele ore de calibrare a ceea ce credeai că știi cu ceea ce e la fața locului, de fapt, începe să se întâmple ceva. Fără să vrei. Fără să-ți fi propus. Simți că ești într-un loc care funcționează altfel. Care n-are nevoie să-ți dovedească nimic. Pentru că nu se screme să impresioneze. Pentru că știe cine este. Și îți permite să fii. Exact cum așa ești.

piata unirii cluj napoca

Și atunci înțelegi. Nu e nasol la Cluj pentru că e scump.

Adevărul este că e nasol la Cluj pentru că n-ai cum să-l iei cu tine.

E nasol la Cluj pentru că nu știi cum poți merge încet fără să simți că rămâi în urmă. Și mai ales pentru că, atunci când pleci, ți se face un gol în stomac. Ai vrea să-l bagi în bagaj, dar nu poți. Clujul nu încape în nimic. Nu poți să împachetezi starea aia de liniște lucidă, în care timpul se dilată și totul capătă sens. N-ai cum să pui într-un bagaj conversațiile alea întâmplătoare care se simt ca niște revelații. Nici energia aia molipsitoare care te face să vrei să creezi, să schimbi, să pui în mișcare idei pe care le tot amânai.

cluj napoca 2025 august

Clujul rămâne în altă frecvență. Într-un alt tip de viață. Într-un alt fel de prezent.

Asta e partea nasoală cu Clujul.
Că-ți place prea mult.
Și nu vine cu tine.

Încă mi-e frică la stomatolog

De fiecare dată când merg la dentist, acolo, pe scaun, nu se așază femeia adultă, ci se așază Elena mică. Se așază fetița pentru care mersul la stomatolog în copilărie, în anii ’90 (început de 2000), a fost un șir de experiențe profund negative. Dureri. Oameni grăbiți. O lumină albă pe față. Miros de clor, spirt și compozit, amestecate cu teamă. O frică din aia care-ți îngheață extremitățile într-o secundă. Palmele transpirate, respirația scurtă, ochii larg deschiși. Teama că „o să doară din nou”. Că „nu ai voie să te miști”. Că „durează puțin, hai că ești mare, nu te mai plânge atâta”.

Dar nu eram mare. Eram mică. Și durerea era mare. Iar de atunci, s-a înfipt adânc, și nu s-a dat dusă.

Așa că, adultă fiind, mersul la stomatolog nu a fost niciodată un gest preventiv, de întreținere.
A fost un ultim resort.
O acțiune forțată de o durere care nu mai trecea cu niciun antiinflamator.
O urgență care m-a târât de fiecare dată cu ritmul cardiac crescut, cu stomacul răsucit, cu o neliniște care începea din noaptea de dinainte.

Și știu. Știu că e tabu. Că emai ușor să râdem pe seama asta. Sau pur și simplu să nu vorbim despre asta.
Să spunem că „eh, lasă, așa a fost la toți” sau „e normal, pe vremea noastră…”.

Dar nu e normal. E doar frecvent. Și sunt două lucruri diferite.
E o traumă funcțională, care se activează pe silențios. Și care, în cazul nostru, al multora dintre noi, milenialii, a stat ani la rând sub radar, deghizată în „nu am timp acum” sau „merg după sărbători” sau „o rezolv la nevoie”.

Într-o lume în care e plin feedul de zâmbete perfect albe, dinți perfecți, fațete lucioase ca scoica,
e normal să nu-ți vină să spui că ție îți e frică de dentist.

Adult în toată firea.
Că încă îți tremură genunchii pe hol.
Că și după consultații fără durere, ajungi acasă epuizat de efortul de a-ți fi ținut inima-ntr-un loc.

E trist. Și e real.
Dar partea bună e că acum putem vorbi despre asta.
Și ar trebui. Nu cu rușine. Ci cu claritate și cu curaj. Pentru că doar așa începem să ne scoatem din ciclul ăla în care mergem la stomatolog doar când nu mai avem încotro.

Eu, spre exemplu, am tot avut (am, de fapt) niște chestii mai complexe de rezolvat.
Și în ultima perioadă am mers des.
Stau în provincie. Moldova. Aia de Nord-Est. Piatra Neamț.
Și da, dacă ești de prin București, Cluj, Oradea sau Timișoara, poate nu ai pune degetul pe hartă fix pe Piatra Neamț când vine vorba de servicii medicale performante.
Nu-l asociezi cu vreo recomandare.
Poate doar cu niște știri nasoale.

Și totuși…
Totuși…

Am găsit aici un loc în care actul medical stomatologic se practică la un alt nivel. Nu doar din punct de vedere tehnic, ci experiențial.

O să dau nume. Și adresă și de toate, pentru că se merită din plin să fie la ei plin.
Clinica Crisdent. Soră bună, de mamă și de tată, cu Crismed. Două clinici în aceeași casă, dar fiecare cu treaba ei.
Iar fiecare treabă, făcută ireproșabil.

Sunt deja la a patra (cred) vizită la endodont.
Și deși frica aceea adâncă din oasele mele încă se face simțită de câte ori pornesc spre clinică, odată ajunsă acolo, se instalează ceva nou.
Entuziasm. Curiozitate. Bucurie.
Nerăbdare… nerăbdarea nu de a finaliza neapărat ce e de făcut în acel moment, ci de a vedea apoi în timp rezultatul acela final care doar va trebui menținut.

În meseria mea, în domeniul creativ, e aproape totul despre experiența clientului/consumatorului/utilizatorului.
Despre cum se simte.
Ce primești, cum ești tratat, ce rămâne cu tine după.
Experiența este ceasul care dă ora exactă. Cireașa de pe tort. Factorul diferențiator.

Și e incredibil să simt, pe pielea mea, la propriu, cum acest principiu a ajuns și în stomatologie.
Cum se face tranziția de la „merg la dentist pentru că trebuie” la „merg la dentist pentru că știu că va fi bine. Pentru că știu că sunt pe mâini bune. Pentru că știu că am cu cine vorbi, că sunt ascultată, că se ține cont de felul în care funcționez, de temerile mele, de ritmul meu.”

Asta nu e doar stomatologie. E un serviciu uman complet. Cu empatie, cu răbdare, cu explicații, cu soluții, cu follow-up. Cu grijă.

Și dacă vrei să știi ce m-a impresionat cel mai tare, e că nimeni nu m-a făcut să mă simt rușinată.
Nici pentru cum am ajuns.
Nici pentru cât am așteptat.
Nici pentru reținerile multe.
Nici pentru cum strâng mânerul scaunului când mă agit, dar încerc să nu deranjez.

De aceea am scris toate astea. Pentru că, da, e încă greu să vorbești despre frica asta în era zâmbetului de reclamă, în bula Instagramului cu „vizita la stomatolog” prezentată ca experiență de spa. Pentru că pentru mulți dintre noi, ăștia crescuți în ani de igienă discutabilă și tratamente făcute „când era timpul”, realitatea încă e alta.

Fricile astea nu sunt rușinoase. Sunt reale.
Și e momentul să le recunoaștem. Să le înțelegem, Să le ”reparăm”.

P.S.: Să nu uit: Bulevardul Decebal 9, Piatra Neamț, 0233 278 686

Luna lui Brumar pe coclaurile Tazlăului

Brumarul mă găsește mereu în același loc, dar niciodată în aceeași stare. Luna asta mă obligă să mă uit mai bine pe unde calc, cum respir și ce-am făcut cu timpul de până acum. Nu e nici final, nici început. E o pauză lungă între două ritmuri. Și în pauza asta, totul se vede altfel.

În Tazlău, Brumarul nu dă din coate. N-are nevoie. Își face loc cu ceața lui joasă, cu mirosul de lemn ud și cu zgomotul mut al pașilor pe iarbă aproape înghețată. Urc tot mai des, în viteză, pe dealuri, cu nasul rece și gândul la tot ce-i împrejur. Apoi, la un moment dat, zbârnâiala ATV-ului se oprește, îmi trag sufletul și doar privesc.

Aici sus, pe coclaurile Tazlăului, nu am nimic de bifat.

Doar privesc cât a mai rămas viu pe marginea pădurii și-mi amintesc cum arată o zi care nu cere nimic. Frunza s-a dus. Culoarea s-a dus. A rămas conturul. Clar, tăios. Fără distragere, fără podoabă.

Aici, sus, de unde vezi tot Tazlăul înconjurat de pădure, îți intră liniștea în oase și simți că locul ăsta n-are treabă cu timpul nostru. N-a avut niciodată. Dealurile astea au văzut oameni schimbându-se, ani buni și ani grei, dar ele au rămas cu rostul lor.

Cred că simt cum mă ia locul înapoi. Întocmai ca pe cineva care a fost mereu aici, doar că, o vreme, a umblat prin alte gânduri.

Brumarul mă pune la unison cu locul. Și-n lumina asta îngustă, simt cum în mine se strânge tot anul care-a trecut, cu muncă, cu griji, cu tot digitalul meu cărat de la oraș la capăt de sat.

Aici, pe coclaurile Tzlăului, în Brumar, n-ai cum să ții piept locului.

Îl lași să te înghită cu totul și-l lași să-ți arate cât de mic e tot restul. Și e bine așa. Fără explicații lungi. Doar să fii aici, să-l respiri, să-l calci, să-l vezi cum trece încet la iarnă.

Între brazdă și brief – munca de acasă, la Tazlău

Munca de acasă atunci când acasă e aici, la Tazlău, e o poveste cu două fire, amândouă răsucite bine într-un fuior care, după cum bate vântul, ba se strânge, ba se încâlcește.

Aici, în acest colț cu liniște aproape deplină, eu am adus cu mine toată digitalizarea aia grea, care de ani buni îmi este meserie. Marketing. Comunicare. Campanii. Briefuri. Deadlines. Toate cu fețele lor multiple: uneori elegante, alteori sufocante. De 12 ani învârt acest mecanism, întâi ca freelancer, apoi ca mic antreprenor, cu toată responsabilitatea pe care am luat-o asupra mea de bunăvoie și nesilită de nimeni. Așa mi-am cumpărat liniștea, călătoriile, cărțile, cursurile, libertatea de-a spune că „muncesc pentru mine” și că ”așa câștig timp de petrecut în familie”. Nu m-a împins nimeni pe drumul ăsta. L-am căutat. L-am negociat cu mine. Și l-am pornit cu o siguranță care atunci părea de neclintit.

Aici, pe vale, în capătul satului, digitalul e o limbă din cele mai străine. Nu prea știe lumea ce fac eu, cu ce mă ocup, dar, privind din exterior, s-ar zice că-i treabă bună, muncă domnească; nu te prinde ploaia pe câmp, nu te apleci cu spinarea deasupra brazdei.

Și totuși, în sufletul meu de prăsila țării, s-a înfiripat… ceva. Un ceva nedenumit, nedefinit, ca o durere surdă.

În mine se bat două lumi: lumea cifrelor, KPI-urilor, briefurilor și strategiei, și lumea cealaltă, mai veche decât mine, mai adâncă decât rădăcina de stejar, lumea în care mâinile știau să facă fără să acceseze tot felul de webinarii live, gratuite, lumea în care rostul era altfel măsurat.

La prima vedere, ai zice că e o criză de voință sau o poftă trecătoare de rustic.

Totuși psihologia spune altceva: când îți atingi scopurile și totuși simți un gol, nu e din neputință, ci dintr-un conflict între valorile interne și realitatea exterioară – ceea ce faci intră în coliziune cu ceea ce ești sau ai devenit între timp.

Și tot psihologia spune că vinovăția pe care o simți când vrei altceva e semn că ai internalizat adânc normele pe care le-ai urmat până acum. Că munca asta, care m-a dus unde mi-am dorit, s-a făcut parte din cine sunt iar gândul că aș putea s-o părăsesc mă face să mă simt vinovată, ca și cum aș trăda o parte din mine.

Vinovăția vine ca un oaspete nepoftit la masa schimbării – masă de nuntă, din aia lungă cu ștergare, blide și carafe sub un cort de-ăla de-armată. Își trage-un scaun, se-așază și dă mâna cu frica. Alt oaspete nechemat, neanunțat, dar vocal și pe care e tare greu să-l ignori.

Frica e ca o cunoștință din aia îndepărtată, de tip acritură, care te face să-ți pui întrebări ce nu erau acolo ieri. Ce-o să faci dacă lași? Dacă te abați? Dacă nu mai iese bine? Dacă pierzi tot ce-ai clădit cu mâinile tale? Te apucă de cot și-ți arată către drumul bătut, ăla pe care-l știi deja, că-i sigur, că nu te duce-n prăpastie. Îți aduce aminte de rate, de copil, de contracte, de obligații. Și mai ales îți șoptește, perfid: „Mai bine stai cuminte. Acuma știi ce ai. Cine știe ce te-așteaptă dincolo.”

Poate că munca mea de acum e rodul tuturor visurilor și eforturilor de altădată.

Dar adevărul e că omul nu-i statuie.

Nu-s nici piatră de moară, nici stâlp de hotar.

Cresc. Observ. Ascult. Absorb. Trăiesc. Mă transform. Și învăț, cu fiecare dimineață care mă găsește întinsă între două lumi: una trasă de ecranul laptopului și alta de cântecul mierlei care și-a făcut penthouse în tubul de scurgere de la baza acoperișului casei.

Un lucru e cert acum. Nu mă rostogolesc într-o parte sau alta. Rămân întinsă între ce fac acum și ce-aș putea face mâine. Pentru că n-am răspunsuri și nici nu le caut cu orice preț. Muncesc mai departe, ascult, mă uit bine în jur și în mine. Timpul și mersul lucrurilor o să spună ce se cerne și ce rămâne. Până atunci, e destul că știu unde sunt și cum bate vântul pe valea asta.

Când plouă peste Tazlău

Când plouă peste Tazlău, copiii aleargă prin bălți, nu prin biți.

Când plouă peste Tazlău, te întrebi dacă norii plâng sau râd cu lacrimi.

Când plouă peste Tazlău, mirosul de pământ ud umple aerul și aduce amintiri din copilărie.

Când plouă peste Tazlău, știi sigur că streșinile vor avea concert.

Când plouă peste Tazlău, aburii ce se ridică din râu învelesc cu grijă dealurile, ținându-le de cald.

Când plouă peste Tazlău, te pierzi privind în gol, plin de melancolie.

Când plouă peste Tazlău, aprinzi focul la plită, te aciuezi aproape de ea și lași căldura să-ți ardă obrajii.

Când plouă peste Tazlău, cauți îmbrățișări și dezmierdări non-astenice, îmbietoare și îmbătătoare.

Când plouă peste Tazlău, inventezi cuvinte precum ”non-astenice” fără să-ți fie frică de repercusiuni.

Când plouă peste Tazlău, alergi după melci și dai de curcubeu.

Când plouă peste Tazlău, ajungi să vezi că pământul sfânt nu e o țară anume, ci e fix acela pe care calci.

Când plouă peste Tazlău, aștepți și n-aștepți să treacă.

Când plouă peste Tazlău, te conectezi întâi la natură și-apoi la Facebook ca s-arăți lumii ploaia ta.

Când plouă peste Tazlău, strângi rufele-ntr-un suflet de pe culme, în culmea disperării.

Când plouă peste Tazlău, te-adăpostești și te joci cu metafore, epitete și asocieri.

Când plouă peste Tazlău, mergi prin ploaie ca și cum ai fi impermeabil la lume.

Când plouă peste Tazlău, scoți din dulap și pui pe tine, în sfârșit, hanoracul acela.

Când plouă peste Tazlău, îți miroase-a lapte după mămăligă și-ți amintești cum te luptai cu văr-tu pentru spuma de deasupra, când erați mici.

Când plouă peste Tazlău, nu mai ții cont de estetica textelor, doar scrii ce simți și simți să scrii.

Când plouă peste Tazlău, nu te-ncălzește focul, cum te-ncălzește-o vorbă bună.

Când plouă peste Tazlău, nu e nimic mai simplu, mai amplu, mai firesc.

Când plouă peste Tazlău, nu mai există luni, nici marți, nici luni, nici săptămâni.

Când plouă peste Tazlău, doar vrei să stai.

Se trage din perioada în care eram single.

Am o slăbiciune.
Se trage din perioada în care eram single.
Zilele însorite, pe care le petrec pe drumuri.
Cu căștile în urechi și muzica dată la maxim.
În tren, mașină, autocar sau microbuz.
E ceva care creează dependeță în genul ăsta de mobilitate singuratică.
Lumina caldă și libertatea de a analiza milioane de detalii, în mișcare, pe un soundtrack complet diferit de cel de zi cu zi, creează mediul propice pentru ca al meu creier să susțină ideea că pot orice.
Că sunt de neoprit.
Că trebuie doar să îmi propun.

Acum sunt în drum spre Iași.
Într-un microbuz.
Cu căștile în urechi și muzica la maxim.
E frig afară.
E soare cu dinți.
Am ajuns deja pe la Trei Iazuri și tastez holbându-mă din când în când la locul ăsta unde mă aduceau ai mei când eram mică.
Amintiri vagi, cu sentimente mixte.
Pentru că acum sunt mare și s-au schimbat foarte multe.
Ramona mă așteaptă, Ilinca îmi duce dorul și Iosub tre să pună mașina la încărcat să mă aducă mâine acasă.

Până se vor lega ceva mai bine ideile în capul meu și lucrurile, în general, continui să observ din mers.
Singură.
Cu căștile în urechi și muzica la maxim.
Însorită.

Sabina de la locul de joacă

Nu îmi amintesc exact în ce zi am ajuns la ea, dar parcă era frig afară. Ilinca avea geaca groasă și inițial am greșit strada. Eram pe lângă Școala 3, în Piatra Neamț, apoi am făcut stânga ușor pe lîngă casa memorială a lui Calistrat Hogaș și, ca niciodată, am găsit loc de parcare pe străduța aceea foarte îngustă și mereu aglomerată.

Ili era foarte timorată și parcă văd și-acum aburul cum ieșea de câte ori spunea ”Mami, dar stai și tu, da?”. Ne-a întâmpinat în stradă și în sfârșit ajungeam la ea după multe dimineți pline de teroarea lui ”Nu vreau să merg la grădi!” și multe nopți înecate în lacrimile neputincioase ale neadaptării, ale negăsirii locului, cumva firești pentru un copil cu o sensibilitate aparte.

A fost prima dată când, privind chipul unei persoane, am avut impresia că asist la un răsărit de soare în formă umană, palpabilă.

”După ce se va termina această întâlnire, este important să nu mă întrebați lucruri despre ea, acestea vi le voi spune într-o întâlnire doar cu dumneavoastră.”

Ne vorbeam politicos, cu pronume de politețe, în timp ce urmăream cu colțul ochiului cum fiica mea se lăsa descoperită și îmbrățișa fiecare colțișor și element din acel cuib al empatiei simțite, nu doar declarate.

Întâlnirea a fost o joacă de patruzeci de minute pentru cea mică, și un moment de ”AHA!” pentru mine. Ceea ce îi lipsea era cadrul social potrivit temperamentului ei. Îi lipsea interacțiunea valoroasă care să o facă să își dorească să se expună, în loc să se ascundă. Îi lipsea respectul pentru spațiul personal după care tânjea atât de mult, în colectivitate. Îi lipsea înțelegerea pentru plânsul involuntar care îi confirma sensibilitatea.

Acolo, la Therapy Crib, în brațele soarelui răsare, fata mea era din nou luminoasă. Așa că am tot continuat să o duc. Nu la fiecare grupă, dar ori de câte ori ne puteam deplasa la Piatra.

La început stăteam cu ea și, de dincolo de paravan, mă uitam hipnotizată la muntele de răbdare al cărui vârf părea că nu poate fi atins de orice părinte-muritor-de-rând. Auzeam cum copiii prezenți aveau revelații cu noțiuni intrinseci așa cum noi, adulții, ignorăm complet că am putea avea. Zâmbeam de una singură pentru că știam că eram acolo unde trebuie să fiu pentru copilul meu, dar și pentru mine.

Locul în care se crește empatia de mică și în care se vindecă neîncrederea în oameni, de mare.

Sabina de la locul de joacă este de fapt un psihoterapeut cu nume de basm și suflet de lumină.

Este omul pentru care metaforele optimismului nu ar putea niciodată părea clișee. Iar locul din care însuflețeste copiii să fie ei înșiși, se numește Therapy Crib. Și nu e un loc de joacă. Ci de învățare prin joacă. De învățare pe sine și a lumii din jur. De mici, pentru ca de mari să nu aibă frică de viață.

Am tot dus-o pe Ilinca. Până s-a făcut cald afară. O duceam mai mereu somnoroasă pentru că adormea în mașină, pe drum dinspre Tazlău, spre Piatra. Și o luam trează. Trezită. Încărcată. Cu emoții pozitive. Cu încredere. Cu povești. Cu experiențe. Cu ceai ușor îndulcit cu miere și savurat cu biscuiți digestivi care niciodată nu erau buni acasă.

Nu aveau cum să fie!

Pentru că acolo, la Sabina, fiecare biscuite avea un gust special, era îmbibat în magia locului.

Din fiecare sesiune cu Sabina, Ilinca învăța câte ceva nou despre ea și despre lumea din jurul ei. Era ca și cum, sub atenta îndrumare a Sabinei, se deschidea o ușă nouă în sufletul ei, lasând lumina să inunde fiecare colțișor. Cu gesturi mici și cuvinte alese, ea reușea să construiască un pod solid de încredere și să spulbere orice urmă de îndoială sau frică din sufletul ei.

”Știi senzația aceea pe care o ai când întâlnești o persoană pentru prima dată și te surprinzi pe tine însăți că îți dorești foarte tare să îți fie prietenă?”

M-am trezit spunându-i asta nu mai știu după a câta ședință. Sabinei, nu Ilincăi. Evident. Era cald afară, asta știu sigur, pentru că eu aveam o cămașă vaporoasă și ea, în cel mai natural mod cu putință, mi-a admirat articulat geanta turcoaz, la plecare. Pentru mine, femeie de treijpatru de ani, introvertită, sceptică și mai mereu obosită, dinamica aceea de 10 minute și schimbul acela de energii, au generat al doilea moment de ”AHA”.

Dincolo de ce ne arată societatea asta că este potrivit sau nu, dincolo de negativul, subestimarea, hate-ul și bullying-ul împroșcate pe toți interneții, admirația pentru o persoană încă este posibilă. Încă poți strecura în universul tău sori din ăștia nebănuiți, care pot face lumină cu personalitatea și știința lor, prin talentele pe care le au, prin munca pe care o fac, prin binele pe care îl dovedesc.

Este octombrie și Ilinca nu a mai fost de ceva vreme la Sabina de la locul de joacă.

Nu pentru că am terminat călătoria noastră pe tărâmul Therapy Crib. Ci pentru că acum se bucură din plin de o nouă etapă. Pentru care s-a pregătit temeinic, dar fără efort. Acolo, la Sabina de la locul de joacă.

Mă uit adesea la ea și mă gândesc la cum a evoluat, cum s-a transformat de-a lungul lunilor de magie interioară. A învățat să își îmbrățișeze sensibilitatea. A învățat să se exprime liber, să își arate personalitatea puternică, să se bucure de fiecare clipă și să vadă lumea prin ochii curiosului, nu al fricosului.

De la dormitul la grădiniță care nu credeam că va fi posibil vreodată, la a încerca o mulțime de mâncăruri de care înainte nu s-ar fi atins sub nicio formă, Ili ne demonstrează că toți sâmburii aceia de încredere, sădiți de noi și îngrijiți corespunzător cu ajutorul Sabinei, dau roade.

Ilinca, în creșterea ei continuă, ni le arată zi de zi. Mai mult sau mai puțin. Depinde. Însă ceea ce pentru mine este și rămâne revelator, este curajul ei de a experimenta, care o conduce la a se bucura de micile victorii ale zilelor de grădi.

Și uite așa, îmi dau seama că Sabina de la locul de joacă a devenit Sabina de la punctul de reper.

Din Piatra Neamț. 

De la Therapy Crib.

A venit toamna, acoperă-mi umerii cu ceva?

În inima deloc agitată a Tazlăului, toamna este ca un mesaj pe Whatsapp primit de la cea mai bună prietenă: uneori previzibilă, alteori surprinzătoare, dar întotdeauna familiară și reconfortantă. M-am trezit în octombrie, luni dimineață, cu o ceașcă de cafea în mână, stând în fund pe treptele reci ale casei, privind pădurea în zare și întrebându-mă: într-un sat în care eternitatea se schimbă în fiecare secundă, ce mă face să mă conectez atât de puternic la ciclicitatea anotimpurilor?

În timp ce străzile Tazlăului susțin eroic mobilitatea rurală pentru mașini, căruțe, vaci, câini, pisici și ovine deopotrivă, pe ritmul brazilor cântați de vânt, m-am gândit la transformările pe care le aduce toamna. Nu doar cele ale naturii, ci și cele interioare. Câte relații au început sub mantia lui octombrie brumărel? Câte amoruri au fost sufocate de ultimele frunze căzute într-un noiembrie melancolic? Câte promisiuni ne-am făcut nouă înșine, înfofoliți în haine groase și pentru câte rezoluții de final de an am visat, din timp, voință?

Toamna în Tazlău este un reminder al trecerii timpului. Este locul ideal pentru a vizualiza punctul de oprire din goana nebună a vieții. 

Stop. Pauză. Resuscitare.

Inima satului pulsează din nou prin mine și prin fiecare suflet care îl compune. Cu căpițele sale, cu crâșmele, cu șanțurile în lucru și copiii care pleacă și vin de la școală. O paradă neîntreruptă a individualității admirată cu o ultimă gură de cafea și-un fel de concluzie întrebătoare:

Ce toamnă călduroasă e aceasta care îmi răpește din bucuria de a purta un sacou peste un tricou, un hanorac moale sau o jachetă peste o rochie în care știu sigur că îmi va frig? 

Îmi analizez gândurile cu grație fix la intersecția paradoxurilor meteorologice și evit să traversez neregulamentar spre niște decizii de fashion, total neinspirate.

Nu vreau să par nerecunoscătoare și nu vreau să glorific frigul. Zilele astea arămii în care lumina caldă încă mai flirtează cu pământul sunt delicioase, dar undeva în adâncul pielii mele simt o confuzie. Pentru că parcă nu mi-e îndemână să gestionez continuitatea nefirească a garderobei de vară care-a fost aproape dusă la vestiar, dar a ajuns într-un final să joace în prelungiri.

Fraze lungi pentru mâneci scurte. Speranțe mari pentru temperaturi mici.