Sunt Elena și îmi place să întind rufele.
Nu știu dacă e locul potrivit pentru astfel de afirmații casnice, dar accept să fiu vulnerabilă de dragul scriiturii nocturne bazată pe dorința de-a aduce varietate în topul preferințelor etalate pe interneți.
Așadar, mă fac vinovată de această plăcere de-o simplitate ieșită din comun. Scriu asta după ce în urmă cu aproximativ 5 ore, nivelul meu de dopamină a crescut exponențial cu fiecare prosop mare, așezat la dungă și prins meticulos cu un cârlig ieftinache.
Este ceva profund în acțiunea de a întinde rufele.
Atenția la mâinile care scutură, întind și prind rufele, caracterul repetitiv al acestei acțiuni și mirosul proaspăt influențează modul în care mă raportez la imediata mea vecinătate. Toate acestea conduc la instaurarea unei stări de (aproape) meditație. Mă deconectează de la aproape orice stimuli externi și mă bagă într-o stare în care îmi aud inima bătând și îmi simt aplaudând, în cap, creierul meu de altfel aproape-atrofiat de la atâta lumină albastră.
Voi cei care stați la bloc, în orașe mari, care citiți acum și vă ziceți în gând, rânjind sarcastic ”Ce vrea nebuna asta?!”, nu vă grăbiți să judecați. Știu, știu că scosul lor pe balcon vă pune față în față cu o stradă aglomerată și un aer foarte încărcat și poluat, e firesc să simțiți puțin (foarte) diferit toată treaba asta.
De aceea mă raportez doar la ce-nseamnă pentru mine toată tărășenia asta.
Revenind.
E posibil ca totul să fie doar în capul meu sau experiența mea să fie foarte diferită de a multor altora, dar mi se pare foarte interesant de observat, de analizat.
Până nu demult, puneam rufele la uscat pe un stander. Stendăr. Uscător. Suport. Știți voi. Clasicul. Fierătanie nepretențioasă, așezată pe balcon sau în proximitatea unei surse de lumină/căldură, care servește și pentru păstrarea hainelor după uscare, atunci când procesul de împăturire se amână fără pic de rușine (a se citi: până când sunt forțată de împrejurări să îl eliberez pentru a face loc unei noi runde de rufe proaspăt spălate).
Însă acum câteva luni, soțul meu s-a gândit să dea un nou sens spațiului din spatele casei și unei sârme învelită în policlorură de vinil, care zăcea prin magazie.
Astfel, a luat naștere un nou capitol în viața mea: întinsul rufelor afară, pe ”culme”.
Sunt perioade călduroase în care, pe parcursul unei zile, ajung să întind și să strâng și câte 4 rânduri de rufe. Pentru că se usucă repede, pot spăla mai multe. Ei bine, acelea sunt zilele în care chiar îmi amintesc de obiectivul meu măreț și destul amânat, de a mă aduce mai mult în prezent și în lumea în care exist cu adevărat, nu în lumea creată în jurul muncii pe care o fac.
Din clipa în care ies pe ușă, pășind în curte cu (am încercat să găsesc alt cuvânt pentru a evita cacofonia, dar e târziu și nu am întins suficiente rufe azi ca să fiu zen total și cu mintea odihnită) coșul de rufe plin în brațe, și până reintru în casă cu el gol și cu o dâră fină de parfum floral, intens, în urmă, ceva se petrece cu mine. Ceva bun. Ceva ce mă încarcă.
Îi ziceam lui Ionuț într-o zi, că duminica este o liniște aparte în satul nostru. O liniște care se simte. Palpabilă. O liniște pe care o simt în tot trupul și nu știu mai bine de atât să o descriu.
Eh, exact același lucru îl experimentez și la întinsul rufelor.
Acțiunea asta atât de plată, de fadă, e terapie curată și n-aș fi crezut vreodată c-o să mă prindă miezul nopții de sâmbătă și-o alarmă RO-Alert scriind despre asta, dar iată-mă aici, acum!
Chiar în timp ce tastez, un urs se plimbă agale prin zona Mănăstirii Tazlău iar eu aberez în scris în timp ce mă-ntreb silențios în minte dacă oare divinitatea (chiar!) face dosar penal pentru spălat și-ntins rufe duminica.
Dacă ai ajuns cu lectura până aici deși nu credeai vreodată că ai putea să citești atâta despre haine puse la uscat (ca atunci când dai din greșeală peste un clip cu stors de coșuri, care te scârbește și te prinde în același timp), mai fă un hei-rup și lasă un comentariu ca să îmi spui ce balsam de rufe folosești! Am o înclinație particulară către miresme și o înclinație portofelară către rapoarte bune calitate-preț, care mă țin curioasă în piața de profil.
P.S.: Lenorul ăla albastru, nu se (s)pune. E deja un clasic. Mirosul adolescenței mele romașcane, cu spatele gol și blugi largi, de rapper.
