Posts tagged travel

Întind rufe la uscat, ca terapie

Sunt Elena și îmi place să întind rufele.

Nu știu dacă e locul potrivit pentru astfel de afirmații casnice, dar accept să fiu vulnerabilă de dragul scriiturii nocturne bazată pe dorința de-a aduce varietate în topul preferințelor etalate pe interneți. 

Așadar, mă fac vinovată de această plăcere de-o simplitate ieșită din comun. Scriu asta după ce în urmă cu aproximativ 5 ore, nivelul meu de dopamină a crescut exponențial cu fiecare prosop mare, așezat la dungă și prins meticulos cu un cârlig ieftinache. 

Este ceva profund în acțiunea de a întinde rufele.

Atenția la mâinile care scutură, întind și prind rufele, caracterul repetitiv al acestei acțiuni și mirosul proaspăt influențează modul în care mă raportez la imediata mea vecinătate. Toate acestea conduc la instaurarea unei stări de (aproape) meditație. Mă deconectează de la aproape orice stimuli externi și mă bagă într-o stare în care îmi aud inima bătând și îmi simt aplaudând, în cap, creierul meu de altfel aproape-atrofiat de la atâta lumină albastră. 

Voi cei care stați la bloc, în orașe mari, care citiți acum și vă ziceți în gând, rânjind sarcastic ”Ce vrea nebuna asta?!”, nu vă grăbiți să judecați. Știu, știu că scosul lor pe balcon vă pune față în față cu o stradă aglomerată și un aer foarte încărcat și poluat, e firesc să simțiți puțin (foarte) diferit toată treaba asta. 

De aceea mă raportez doar la ce-nseamnă pentru mine toată tărășenia asta. 

Revenind.

E posibil ca totul să fie doar în capul meu sau experiența mea să fie foarte diferită de a multor altora, dar mi se pare foarte interesant de observat, de analizat.

Până nu demult, puneam rufele la uscat pe un stander. Stendăr. Uscător. Suport. Știți voi. Clasicul. Fierătanie nepretențioasă, așezată pe balcon sau în proximitatea unei surse de lumină/căldură, care servește și pentru păstrarea hainelor după uscare, atunci când procesul de împăturire se amână fără pic de rușine (a se citi: până când sunt forțată de împrejurări să îl eliberez pentru a face loc unei noi runde de rufe proaspăt spălate).

Însă acum câteva luni, soțul meu s-a gândit să dea un nou sens spațiului din spatele casei și unei sârme învelită în policlorură de vinil, care zăcea prin magazie.

Astfel, a luat naștere un nou capitol în viața mea: întinsul rufelor afară, pe ”culme”.

Sunt perioade călduroase în care, pe parcursul unei zile, ajung să întind și să strâng și câte 4 rânduri de rufe. Pentru că se usucă repede, pot spăla mai multe. Ei bine, acelea sunt zilele în care chiar îmi amintesc de obiectivul meu măreț și destul amânat, de a mă aduce mai mult în prezent și în lumea în care exist cu adevărat, nu în lumea creată în jurul muncii pe care o fac.

Din clipa în care ies pe ușă, pășind în curte cu (am încercat să găsesc alt cuvânt pentru a evita cacofonia, dar e târziu și nu am întins suficiente rufe azi ca să fiu zen total și cu mintea odihnită) coșul de rufe plin în brațe, și până reintru în casă cu el gol și cu o dâră fină de parfum floral, intens, în urmă, ceva se petrece cu mine. Ceva bun. Ceva ce mă încarcă.

Îi ziceam lui Ionuț într-o zi, că duminica este o liniște aparte în satul nostru. O liniște care se simte. Palpabilă. O liniște pe care o simt în tot trupul și nu știu mai bine de atât să o descriu.

Eh, exact același lucru îl experimentez și la întinsul rufelor.

Acțiunea asta atât de plată, de fadă, e terapie curată și n-aș fi crezut vreodată c-o să mă prindă miezul nopții de sâmbătă și-o alarmă RO-Alert scriind despre asta, dar iată-mă aici, acum!

Chiar în timp ce tastez, un urs se plimbă agale prin zona Mănăstirii Tazlău iar eu aberez în scris în timp ce mă-ntreb silențios în minte dacă oare divinitatea (chiar!) face dosar penal pentru spălat și-ntins rufe duminica.

Dacă ai ajuns cu lectura până aici deși nu credeai vreodată că ai putea să citești atâta despre haine puse la uscat (ca atunci când dai din greșeală peste un clip cu stors de coșuri, care te scârbește și te prinde în același timp), mai fă un hei-rup și lasă un comentariu ca să îmi spui ce balsam de rufe folosești! Am o înclinație particulară către miresme și o înclinație portofelară către rapoarte bune calitate-preț, care mă țin curioasă în piața de profil.

P.S.: Lenorul ăla albastru, nu se (s)pune. E deja un clasic. Mirosul adolescenței mele romașcane, cu spatele gol și blugi largi, de rapper.

Frumos la Tazlău, mai trăim! Despre NOI și RDN

Pentru neinițiați, m-am mutat în Tazlău la începutul lui 2017. Oficial. Neoficial, am prins și sfârșitul lui 2016, dar fie. De pe Tinder am ajuns la Tazlău și ce călătorie a tot fost schimbarea aceasta majoră din fata de oraș, în doamna de la țară!

Îmi amintesc foarte clar una din cele mai mari temeri din perioada de început. Mă temeam că nu o să am ce face. Că o să mă plictisesc. Clipa în care am conștientizat că s-a rupt lanțul de iubire cu ieșitul ăla zilnic la cafea, cu fetele, m-a scurtcircuitat de-a dreptul. Clipa în care mi-am dat seama că nu mai hop-țop din scara blocului, direct în club sau restaurant, s-a simțit ca un bolovan pe piept.

Aveam tot soiul de momente în care mă foiam metaforic și făceam a anxietate. Îmi induceam niște stări de parcă insistam să-mi fac tranziția mai grea decât trebuia să fie.

Timpul a trecut, eu și Iosub ne-am căsătorit, am născut-o pe Ilinca, am și fost plecați din țară o perioadă. Vreun an. În UK. Cu copil mic, cu tot.

Abia după ce ne-am întors am început să simt că relația dintre mine și Tazlău s-a consolidat și a căpătat maturitatea aia care transcende îndrăgosteala de frumosul evident al locului. Adică da, între mine și satul acesta a fost dragoste la prima vedere. Pentru că păduri, râu, priveliști și detalii care îți taie răsuflarea. Însă doar după revenirea noastră acasă, în 2019, m-am implicat total în a mă asigura că legătura cu Tazlăul este una puternică și sinceră.

Așa am început să descopăr comori ascunse precum minunățiile din paie împletite e I. I. Marian, târgul din fiecare duminică dimineața, de la Frumoasa, locurile perfecte pentru plajă și picnic de-a lungul râului, gălăgia tradițională și înfiorătoare a cetei care la începutul fiecărui nou an, pe 1 ianuarie, cu noaptea în cap, merge spre pădure ca să alunge ”spiritele rele”, păturile de leurdă care acoperă pădurea când vine primăvara cu adevărat…

Și lista continuă și adaug pe ea cea mai recentă minunăție pe care am apucat să o experimentez aici, în zonă.

Retro Disco Nights – un mini festival de muzică retro, organizat de Asociația NOI – Dezvoltare, Progres, Comunitate, în Nechit, Borlești.

Ha! Și-acum mă umflă râsul de cum făceam eu vâlvă în sufletul meu acum vreo 5 ani, la perspectiva monotoniei ce credeam c-o să mă doboare, fără să știu că aveam să mă zbengui fără opreliști pe Coco Jambo, Andre și I’m lonely, lonely, looonely, pe pajiștea din Nechit, înconjurată de niște tineri de-ai locului, atât de mișto și implicați.

Pe 21 și 22 iulie a avut loc a treia ediție a acestui eveniment. A avut și cauză nobilă la bază. A avut și luminițe boeme, scenă cu decor din CD-uri, litere volumetrice retro, food trucks, un trabant cool, photo cornere cu glob disco, teveu cu mileu și carpetă cu răpirea din serai, face painting, țară, țară, vrem ostași, bătaie cu baloane cu apă și canapeaua din Friends după 3 ani la Borlești, dar cel puțin la fel de drăguță, primitoare și născătoare de amintiri.

A avut fotografi super talentați care nu s-au zgârcit la poze și care au surprins esența aia magică a ce s-a întâmplat acolo, a avut contrastul ăla peeeer-fect între generația old school de la țară și gen Z-erii plini de personalitate și exuberanți, după care nu poți decât să exclamezi melancolic amintindu-ți de propriul suflu tineresc. A fost mixul super delicios de retro-hipstereală, boho-chic și rural-tradițional.

Pentru cei dintre noi care au trecut pragul de treij’de ani, a vedea generațiile tinere implicându-se cu atâta pasiune și dedicare în comunitate, a fost mai mult decât emoționant. A fost dovada clară că tradițiile nu sunt doar cele de odinioară ci și cele pe care le creăm în prezent pentru viitor. Că în ecosistemul de aici, din buza pădurii, valorile și bucuriile simple nu doar că supraviețuiesc, ci prosperă.

Atenție: alertă de romgleză!

Super, mega, local awakening! Asta am simțit. Două zile la rând. Chiar și în această parte a lumii, unde satele astea de le tot menționez eu nu sunt nici măcar niște picături în oceanul destinațiilor turistice, undeva între dealuri, sub cerul înstelat, oamenii au fost aduși laolaltă cu toate diferențele lor, în bucuria comună, universală, pe care muzica și autenticitatea inițiativei au creat-o.

În ciuda a tot ce am crezut și am presupus despre viața la țară, descopăr zi de zi o comunitatea vie, vibrând cu o forță și o vitalitate foarte diferite de tot ceea ce am văzut în anii de viață la oraș.

Retro Disco Nights este, de fapt, o inimă bătând cu forță în pieptul satului tradițional, care generează valuri de schimbare pozitivă în fiecare cătun. Pentru că mă uitam, când eram acolo, în jur și… am văzut cu ochii mei că este o ocazie care generează nu doar motiv de băute, distracție și dans, ci și sentimentul că împreună putem face o diferență.

O experiență pe ritmuri vechi, cu spirit nou, care mi-a demonstrat că viața nu este doar despre locul în care te afli, ci și despre oamenii cu care îl împarți.

Recap Time!

Legendă:

Foto 1: Aici eram eu, cu Iosub și Ilinca, imediat după ce a trecut pe la cortul Mariei Petrariu care i-a făcut cea mai drăguță pictură pe față și înainte de meltdown că voia neapărat să plece cu urechiușele lui Minnie Mouse de la photo booth-ul celor de la Oglinda cu amintiri. Pentru mai multe informații legate de ”Wow, da’ ce s-a îngrășat Elena!”, puteți intra AICI.

Foto 2: Aici sunt urechiușele lui Minnie Mouse.

Foto 3: Aici este una bucată tablou intitulat ”Unitatea Multigenerațională cu Glob Disco”.

În afară de ultimele două fotografii din textul ăsta, toate sunt preluate de pe pagina Asociației NOI – Dezvoltare, Progres, Comunitate și sunt realizate de Cristian Codrescu și Iulian Ionel. Tot vibe-ul acela pe care eu am încercat să îl redau în scris a fost surprins de ei în super, super cadre pe care le puteți vedea AICI.

⬅ Aici este echipa din spatele evenimentului Retro Disco Nights, adică tinerii nemțeni care pot fi intervievați pentru mai multe informații despre proiectele lor și viziunea mișto pe care o au asupra comunității de aici, care pot fi contactați pentru sprijin sau participare la evenimente viitoare, ale căror inițiative pot fi sponsorizate, ale căror cauze umanitare pot fi susținute.

Fainilor!

Tartă cu lămâie și Colecții Dulci de amintiri frumoase

Au trecut mai bine de două luni de la tarta cu lămâie care mi-a schimbat complet poftele de dulce.

Și nu mă pot eu teleporta din Tazlău, direct în București, pe străduța de lângă Arena Națională, unde este locul de baștină al micilor mele plăceri vinovate, pufoase și delicioase, dar pot scrie despre ele. Că poate ațâț pe cineva care s-o duce pe acolo să se înfrupte fără frică și-o să se gândească și la mine.

Așa… Pe Cernăuți 14, colț cu bunul gust, este un locșor mic și simpatic, însuflețit de Irina și Cornel Roșu, pe care am avut ocazia să îi cunosc atunci când au acceptat să sponsorizeze o lansare de carte la care lucram, cu un candy bar. Au rezonat cu tema, au stat o noapte întreagă în laborator și au venit în ziua evenimentului cu unele dintre cele mai fine și delicioase prăjituri, printre care și prăjiturica lor mică, Maria, de nici un an.

Tarta cu lamaie cofetaria colectii dulci

Îi spune Colecții Dulci. Locșorului. Acolo, sub patronajul rozului pal și-al pasiunii inițiale pentru turtă dulce, sunt etalate felii generoase și monoporții elegante de iubire.

După evenimentul din mai care m-a aruncat fără să-mi dau seama în vâltoarea revoluției propriilor gusturi, am mers direct la sursă și, înainte să părăsesc capitala, m-am mai înfruptat o dată din tartele lor cu lămâie.

A fost petrecere la palat. La ăla gustativ.

Lăsând la o parte toate clișeele nocturne despre dulciuri, voiam doar să las în scris că mă gândesc adesea la tartele cu lămâie de la Colecții Dulci, la crusta lor perfectă, la bezeaua moale și la crema aceea catifelată care te face să te închini în fața zeilor patiseriei. Este genul de desert care îți face mintea să zboare la zile însorite, la emoții fresh și la promisiunea unor momente fericite.

Ce să mai! Atunci când viața le-a dat lămâi, Irina și Cornel au făcut tarte. Și le-au făcut bine, rău.

Totuși, nu este doar gustul care face ca această cofetărie să fie specială. Este și energia locului, o energie pură, optimistă, emanată din sufletele oamenilor minunați care își dedică timpul și pasiunea pentru a crea deserturile de colecție. Există acolo la ei o dimensiune umană și profundă pe care nu ai cum să nu o simți când le treci pragul.

Irina și Cornel nu sunt doar niște cofetari.

Sunt întâi de toate și cel mai important, părinți. Dedicarea lor nu este doar față de arta dulcelui, ci și față de copiii lor cărora le arată prin ceea ce fac că visele pot deveni realitate. Prin munca și pasiunea lor, ei oferă nu doar unele dintre cele mai gustoase deserturi, ci și cele mai valoroase lecții: importanța perseverenței, bucuria de a face ceea ce iubești și puterea de a transforma un vis într-o realitate de succes.

De la mână, pân’ la gură ar fi bine să fie de dus o tartă din aia delicioasă, dar, în lipsă, sunt doar niște cuvinte care sper eu să facă cinste efortului creativ și dulce pe care familia Roșu îl depune în fiecare zi în laboratorul lor de lângă Arena Națională.

Am fost la Delfinariu în Constanța și-am plâns

L-am cunoscut pe Iosub în octombrie 2016. În 1 mai 2017 am mers împreună la mare, pentru prima dată. De ziua lui cum ar veni. După o noapte ploioasă petrecută regulamentar, la cort, în Vamă, am mai dormit încă două în mașină, într-o parcare pe malul Siutghiolului, în Mamaia Nord. A fost absolut genial și total în afara zonei de confort.

Anii au trecut, obiceiul a fost perpetuat, dar zona de confort în sine s-a modificat semnificativ.

Așa că anul ăsta de 1 mai am mers la Cameră Family care dă spre Promenada din Mamaia Sat și n-am mai fost doi, ci trei.

Am integrat-o și pe Ilinca în obiceiul nostru, pentru că oricât de mult ne bucură momentele în care suntem doar doi, nu suntem complet noi fără ea. Că e simpatică și ne topim când îi vedem fericirea primelor dăți pe fățuca aia porțelanată și firavă. Că descoperim și redescoperim prin ea.

Exact așa cum s-a întâmplat cu mersul la Delfinariu.

Eu n-am fost niciodată la Delfinariu iar Iosub a fost când avea el însuși vârsta fetei. Adică mai ieri, în caz că citește și el acest text.

Revenind.

Delfinariul era o necunoscută, Ilinca adoră animalele în general și delfinii în mod special, așa că am neglijat preocupările milenialilor care, în frunte cu mine, contestă privarea de libertate în cazul necuvântătoarelor care ar trebui să trăiască în habitatul lor natural, și am cumpărat biletele. În ultima zi de aprilie, la unșpe fără un sfert, eram deja în cabina foto de lângă Delfinariu, zâmbind fără urmă de regret la fotografia aceea magnetică, cu noi trei având în spate un decor marin de calitate îndoielnică.

Am cedat și la insistențele Ilincăi de a-i lua plușul roz în formă de delfin, deci clișeul mioritic era aproape de perfecțiune. Turiști sadea de la Tazlău, Neamț, ne-am ocupat locurile în extrema dreaptă, destul de aproape de bazin cât să nu stau cu ochii mijiți pe durata întregului program și am ascultat cu atenție cuvântul înainte, zâmbind, gesticulând și urmărind mamiferele din apă.

Apoi a început actul artistic (cred), pe care l-aș numi ”6 delfini și-o conștientizare”.

Au fost multe momente în care am privit cu emoție animalele acelea perfecte, urând și iubind în același timp faptul că mă aflam acolo, dar a existat un moment în particular, în care unul din delfini a sărit la o înălțime destul de mare, cu o eleganță incredibilă. Ei bine, atunci m-a bușit plânsul ăla serios pe care l-am mascat cu o tuse chipurile cauzată de o ”înnecăciune” imaginară cu aer.

În clipa aceea am simțit în mine un urlet concretizat printr-o strângere involuntară a stomacului care s-ar fi tradus în vorba noastră cea de toate zilele, prin…

Elenă hăi, ce căcat faci cu viața ta? De ce ești un delfin în captivitate, în loc să fii un delfin liber?

Ideea care e? Cumva, prin saltul acela maiestuos, delfinul la care priveam cu gura căscată, m-a făcut să confrunt vocea din capul meu care mă certa mocnit de multă vreme deja. Ba că nu îmi acord suficientă atenție. Ba că tot amân să fac ceea ce profesional îmi doresc să fac. Ba că nu mai fac lucruri care să mă bucure. Ba că mă complac în rutina zilnică și nu mai caut aventurile care să mă definească.

Am mers la delfinariu pentru spectacol, am plecat de-acolo de sine ocărâtă și cu perspectiva schimbată.

Trăim într-o epocă a confortului. Tehnologia și inovația ne-au învăluit cu o pătură de stabilitate și predictibilitate. Suntem ispititi să ne retragem în colțul nostru confortabil, unde totul este familiar și previzibil. Dar oare cât de benefic este acest lucru pentru dezvoltarea noastră personală și profesională? Cât de mult ne ținem captivi potențialul atunci când refuzăm să ne aventurăm în afara acestei zone de confort?

Ei bine, experiența și cercetările ne arată că a ne rupem de zona de confort este un catalizator puternic pentru creștere și dezvoltare. Este acolo unde ne descoperim talente și aptitudini noi, unde își află extensiile orizonturile și unde învățăm lecții neprețuite despre noi înșine și despre lumea înconjurătoare. Da, este posibil să ne simțim anxioși în fața acestor provocări necunoscute, dar asta nu înseamnă că ar trebui să le evităm.

Anxietatea este un răspuns natural la incertitudine și schimbare. Este o alarmă din creier care ne strigă să rămânem în teritoriul familiar și sigur. Dar dacă ne lăsăm conduși de această anxietate și refuzăm să ieșim din zona de confort, ne lipim un autocolant pe frunte care spune…

„Refuz să mă descopăr și să cresc.”

Viața nu este despre a rămâne în zona de confort, ci despre a experimenta, a învăța și a crește. Este despre a ne descoperi noi abilități și talente, despre a ne îmbrățișa vulnerabilitățile și despre a ne accepta imperfecțiunile. Este despre a avea curajul să înfruntăm incertitudinea și să mergem înainte în ciuda fricii.

Așa că mi-am dezlipit autocolantul.

A usturat, nu mint.

L-am dezlipit pentru că acum știu că mai bine decât să fac performanță în captivitate, este să strălucesc și doar să fiu, în libertate. Una bucată delfin interior gata de ”liberare”.

Ceea ce vă doresc și vouă.

De la Tinder, la Tazlău – 46.7232° N, 26.4678° E

TAZLĂU. Da. E ok dacă nu ai auzit de această localitate. Nici eu nu auzisem până în octombrie 2016 când, de la șaptejcinci kilometri distanță, am intrat pe Tinder și-am dat swipe right neștiind că acea mișcare banală cu degetul pe ecran avea să mă mărite nu multă vreme mai târziu.

En fin!

Habar nu aveam de Tazlău. De aceea, atunci când am ajuns aici, am fost cu atât mai prinsă în mrejele sale. Era toamnă când Iosub m-a adus la el acasă. Anotimpul meu. Erau atât de multe culori după care-mi fugeau ochii stând în mașină, în dreapta sa, super îndrăgostită și anxioasă și stângace! Am tranzitat o zonă de deal cu o priveliște panoramică ce acoperă mai multe localități și-am căscat gura exact ca un copil care se bucură de prima excursie.

Șoc! Alertă de clișeu!

Apoi, puțin mai în față a făcut dreapta și s-a așternut un soi de liniște peste sufletul meu. A fost o senzație de ”parcă e o altă lume aici”, la care nu m-am așteptat. Asta deși eram obișnuită cu viața ”la țară”, știam cum sunt satele noastre din Neamț. A fost o trecere foarte bruscă de la ”cetățean al lumii”, la ”cred că mi-am găsit locul”. Era lumina aia de Noiembrie care pica într-un mare fel. Era o liniște gălăgioasă care făcea peisajul să se miște. Era o vibrație vie în coama pădurii. Era un peisaj care imortaliza infinitul, de la care nu-mi puteam lua ochii.

Și acum în timp ce scriu și rememorez, mă copleșesc emoțiile pe care locul acesta mi le-a imprimat.

Tazlău este comuna cu un singur sat, în care Ștefan cel Mare a ctitorit Mănăstirea Tazlău în 1497, pe locul unei biserici de lemn construită de Alexandru cel bun. În care Petru Rareș a construit turnul clopotniță de la Mănăstire. În care s-a născut și a locuit doctorul și scriitorul I. I. Mironescu. Prin care a călătorit și scris ”Pe drumuri de munte”, nimeni altul decât Calistrat Hogaș.

Tazlăul este un sat înconjurat de pădure și traversat de râul care îi poartă numele și a cărui apă magică te va face de-al locului. Pentru că se spune că ”dacă bei apă din Tazlău, nu mai pleci de aici”. Este locul în care timpul trece, dar stă în loc, în același timp. Este un microunivers al contrastelor de tot felul și-al tradițiilor, al identității moldave, al porților de lemn ”care nu se mai fac, dom’ne, cum se făceau cândva” și al drumurilor bătătorite cu istorie bogată.

Tazlăul este la 35 kilometri distanță de Piatra Neamț, la 50 kilometri distanță de Bacău, la 75 kilometri distanță de Roman, are cam 2000 de locuitori și vreo 40 de birturi & magazine care da, sunt exact așa cum ți le imaginezi dacă închizi ochii și îți imaginezi birturi & magazine de la sat.

tazlau, neamt

Am dat viața la oraș pe eternitatea care s-a născut la sat.

În 2016 m-a adus Iosub în Tazlău și n-am mai plecat. Am ieșit pentru un an în UK, dar nu am plecat, plecat, cu adevărat. Și nu pentru că aici e totul minunat sau perfect. Nu pentru că ar fi aici vreun izvor ascuns de lapte și miere, din contra. Ci doar pentru că în Tazlău sufletul meu a prins niște rădăcini cum nu a prins nicăieri pe unde am mai fost și stat… București, Timișoara, Sibiu, Anglia.

Sunt între call-uri, am început ziua dorindu-mi să fie sâmbătă dimineață, stau cu laptopul în brațe și prioritizez din cele 400 de taburi deschise în mintea mea setată pe mod de lucru, simt presiune și anxietate deși drag și motivație, dar cum îmi alunecă privirea pe geam, afară, se instalează iarăși soiul ăla de liniște peste sufletul meu.

De ”parcă e o altă lume aici”, una la care nu m-am așteptat, dar la care m-am conectat.

Trollerul de la capătul tunelului

Cre’că aveam vreo dooj de ani când mi-am dat seama că trollerul pe care îl târâiam după mine din Roman până-n București, era unul ieftin și vai de capul lui. Da, cred că prin 2010, pe undeva pe la Romană, m-a lovit imaginea aceea a geamantanelor care nu păreau deloc greu de cărat. Aveau roți care funcționau corespunzătoru și pe față, și pe spate, și nu cădeau când îți luai mâna de pe ele, lăsându-le în poziție de drepți. Stăteau așa. Stăteau așa, pur și simplu, fără să trebuiască sprijinite de vreun perete sau de vreun al doilea bagaj.

A fost firescul acela al altora, care m-a cutremurat până-n măduva oaselor.

Imaginea aceea a trollerelor perfecte mi s-a-ntipărit în minte și m-a urmărit multă vreme. La fiecare întoarcere acasă, în vacanță. La fiecare escapadă la mare sau la munte. La fiecare buleandră inutilă pe care alegeam să dau banii aiurea în loc să-mi iau mâncare.

Lena cu trollerul

De aceea, dacă aveam ceva drum mai important de făcut, împrumutam câte-un troller de la oricare dintre prietenele mele, care aveau ceva disponibil. Troller din ăla micuț și super cochet de la Andreea. Troller ceva mai încăpător de la Ramona. Le luam. Mergeam. Bagajul meu era stabil și ușor de cărat. Reveneam. Le înapoiam

Apoi iar venea cine știe ce situație care necesita să scot la suprafață trollerul ăla profund defect a cărui existență părea atât de dificil de acceptat. Și uite-așa, din 2010 până prin 2014, 2015, mi-am zis mereu că ”Lasă, o să-mi iau eu un troller ok când chiar ‘oi avea bani.”. Pentru că în mintea mea, chiar credeam că e o chestiune de bani.

Ce e mai interesant, e că în toți anii ăștia, nu a fost un singur troller. Au fost vreo trei. Unul roz fuchsia. Unul roșu. Unul bleumarin închis… (ăla clasic, clasic, tre’ să îl știi, sigur)! Fiecare din astea trei a adus o perspectivă nouă asupra relației mele cu produsul în sine și noi defecte care au ajuns să îi umbrească irevocabil utilitatea. Nu conta că îmi ducea lucrurile din punctul A în punctul B, ca un Taxi Pelicanul. Conta în schimb că îmi dădea mereu senzația aceea de silă a săracului, exact ca un Taxi Pelicanul fără aer condiționat la patruj de grade și cu bancheta spate jucândă și plină de pete ale căror proveniență nu ai fi vrut să o intuiești vreodată.

Că tot am ajuns la transport, fast forward până-n noiembrie 2022, când am acceptat că a fost întotdeauna o chestiune de priorități și proiecție.

A durat ceva, dar acum am un troller finuț, cu o carcasă mai tare, dar elegantă, cu personalitate, așa, aș putea spune. Două rânduri de roți perfect funcționale, braț telescopic și un interior foarte bine compartimentat.