Posts tagged work life balance

Dor de Pepitedor

Azi m-am trezit la 6. A început școala. Cu ochii pe jumătate închiși am pregătit pachetul Ilincăi, i-am prins părul, am dus-o la microbuz, am revăzut gașca părinților „la program”, am revenit acasă, am dat play la positive jazz-ul de fundal, am deschis laptopul și m-a lovit.

M-a lovit dorul de diminețile urbane în care de la prima oră împăcam eficient și munca, și pofta de cafea bună și mic dejun delicios pregătit de oricine altcineva în afară de mine. Și uite-așa am început să tânjesc scriind aici despre dragul de Pepitedor. Unii i-ar spune bistro cu specific franțuzesc, în Piatra Neamț.

Eu îi spun pansament pentru suflet, care e neapărat să se aplice în zilele pline.

Stau acum în fața ecranului și în loc să fi trecut deja de douăzeci de minute la prioritățile de pe ordinea de zi, mă gândesc doar la cât de bine ar fi prins acum niște Ouă Benedict, un espresso scurt și un croissant cu unt în decorul calmant din locație și cu zumzetul brutăriei/patiseriei deschise ca soundtrack.

E magic nu doar să simți mirosul produselor proaspete.
E magic nu doar să vezi cum sunt preparate.
E magic să auzi mișcarea și freamătul aparatelor și mâinilor de aur care pregătesc cu atâta pricepere și dedicare toate tipurile de aluaturi franțuzești la care te-ai putea gândi.

Pepitedor are viață și ritm

De aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Mă așez, comand, mă relaxez. Îmi deschid laptopul, nu-mi crapă fruntea. Îmi dau timp. Între o gură de cafea și o înghițitură de ou poșat, reușesc să scriu mai mult decât reușesc uneori în două ore de muncă de acasă, unde zeci de tab-uri sunt deschise și creierul stă încordat.

Știu, știu, n-ar trebui să lucrezi când mănânci. Promit că nu se-ntâmplă des. Revenind, ziceam că de aia îmi place mie să lucrez de acolo ori de câte ori am ocazia. Pentru că e viu. Nu e steril, nu e silențios, nu e showroom. Mă ține atentă, dar mă și lasă în pace. Și fără să forțez nimic, mă pomenesc că lucrez fără să simt că lucrez. Că mă hrănesc nu doar din farfurie, ci și din energia locului.

Mi s-a întâmplat să merg acolo cu gândul să iau rapid o cafea și-apo să plec… dar să rămân mai bine de două ore, fără presiune. Să scriu, să răspund, să finalizez ce trăgeam de o săptămână.

Am loc, am tihnă, am chef.

Gata, Elena!
Ai treabă. Și oricum te despart vreo patruj’ de kilometri de poftele tale.

E nasol la Cluj!

Există locuri care ți se bagă pe sub piele și te umplu cu energia lor deplină. Te schimbă, îți resetează ceasul interior și îți împărtășesc, puțin câte puțin, din magia lor. Și uite-așa, fără să vrei sau să-ți dai seama, ajungi să faci mai mulți pași mergând mai puțin, să deschizi mai multe uși fără să pui mâna pe-o clanță. Sunt locuri care te inspiră, pe măsură ce tu inspiri acolo, în ele, și care îți dictează ritmul de care ai cu adevărat nevoie.

Dar să nu te păcălească vibe-ul.

E nasol la Cluj.

Prea multă lume, prea scump, prea aglomerat, prea ridicat în slăvi. Toți se mută la Cluj, toți trec prin Cluj, toți vor Cluj. Și te întrebi, pe bună dreptate, dacă e doar un trend sau dacă ai ratat ceva important între timp.

După ce trec primele ore de calibrare a ceea ce credeai că știi cu ceea ce e la fața locului, de fapt, începe să se întâmple ceva. Fără să vrei. Fără să-ți fi propus. Simți că ești într-un loc care funcționează altfel. Care n-are nevoie să-ți dovedească nimic. Pentru că nu se screme să impresioneze. Pentru că știe cine este. Și îți permite să fii. Exact cum așa ești.

piata unirii cluj napoca

Și atunci înțelegi. Nu e nasol la Cluj pentru că e scump.

Adevărul este că e nasol la Cluj pentru că n-ai cum să-l iei cu tine.

E nasol la Cluj pentru că nu știi cum poți merge încet fără să simți că rămâi în urmă. Și mai ales pentru că, atunci când pleci, ți se face un gol în stomac. Ai vrea să-l bagi în bagaj, dar nu poți. Clujul nu încape în nimic. Nu poți să împachetezi starea aia de liniște lucidă, în care timpul se dilată și totul capătă sens. N-ai cum să pui într-un bagaj conversațiile alea întâmplătoare care se simt ca niște revelații. Nici energia aia molipsitoare care te face să vrei să creezi, să schimbi, să pui în mișcare idei pe care le tot amânai.

cluj napoca 2025 august

Clujul rămâne în altă frecvență. Într-un alt tip de viață. Într-un alt fel de prezent.

Asta e partea nasoală cu Clujul.
Că-ți place prea mult.
Și nu vine cu tine.

Sindromul creativilor care le fac pe toate

Cea mai mare provocare a creativilor care au crescut profesional odată cu apariția platformelor sociale este că mulți dintre noi am fost forțați de împrejurări să învățăm și să facem de toate. Deodată. Pe repede-înainte. Pe cont propriu. Pe salarii discutabile. Pe mașină. Pe barter. Pe încredere. Pe colaborări la negru care nu se declarau nicăieri, dar din care trăiai. Pe „ar fi ok să le faci tu pe toate, pentru că nu mai angajăm încă un om”.

Asta nu a fost un plan. A fost supraviețuire profesională.

Am făcut strategii fără să fim plătiți pentru strategie. Am livrat campanii cap-coadă fără să semnăm ca agenție. Am stat în birouri reci sau, cu deadline-uri date de „ieri” și fără feedback real. Am răspuns și la mailuri, și la mesaje pe pagină, și la telefonul șefului de firmă care întreba dacă „putem posta azi ceva simpatic cu ouă, că e Paștele”.

Și-au trecut anii.
Și-am ajuns în 2025 cu o vârstă… și un milion de complexe.

Pentru că știm multe din multe, dar parcă tot e prea puțin ca să ne asumăm un singur rol, o titulatură clară, o expertiză ușor de vândut.


Ne uităm la ceilalți și vedem cum unii au crescut în graphics. Și-au rămas acolo. Și strălucesc. Și e minunat cu atâta claritate.
Alții au performat similar în copy.

Iar noi?
Noi am trecut prin toate. Prin design, prin social, prin content, prin campanii, prin administrare de pagini, prin strategie, prin pitch-uri, prin client service, prin Excel-uri cu kpi și prin momente în care închideam laptopul și nu mai știam dacă ce facem chiar contează.

Mai ales dacă ai fost într-un loc unde „echipa de marketing” însemna tu. Un om.
Un om bun la toate, care nu și-a permis realmente vreodată să fie bun doar la un singur lucru.
Ai livrat. Ai susținut. Ai crescut.
Dar în tot acest proces, ai pierdut claritatea. Focusul. Expertiza clară.

Și-acum stai și te-ntrebi:
Dacă eu nu pot spune „sunt designer” sau „sunt copy” sau „sunt strateg”, atunci ce sunt?

Ce trec pe cartea de vizită?
Ce scriu în bio?
Ce titlu cer în contract?

Și uite-așa, pentru o dată-n viață, problema nu e că nu știi.
Problema e că știi prea multe.

Zilele trecute am intrat la joburi pe Linkedin. Și după mai bine de zece ani de freelancing și antreprenoriat, am gândit că aș îndrăzni să tranziționez către un job clasic. Apoi m-a izbit: ce caut și ce ofer pentru ceea ce aș putea căuta?

Ce păstrez din ce știu și ce-am făcut? Ce devine principal? Ce devine lateral?
Ce pur și simplu nu ar mai avea loc în posibilul meu job de azi?

Da, e minunat că știu și strategie, și creație, și execuție, și măsurare. Dar dacă nu-mi aleg direcția, mă risipesc.

La intersecția lui ”fac eu tot” moștenit de prin 2010 – 2011, cu wellbeingul lui 2025, ar cam fi cazul să aleg ce vreau să fiu. Nu ca să îmi pun o etichetă, ci ca să îmi revendic parcursul.
Pentru că tot ce știu face parte din mine.
Dar nu tot trebuie să mai facă parte din munca mea.

2024, eu nu îți mulțumesc.

2024 eu nu îți mulțumesc.
No se puede.
Pentru că puteai să mă scutești de lecțiile acelea pentru care toți sunt recunoscători. Că am cerut un concediu medical de la greu și nu l-ai aprobat deși îl cam meritam, fără falsă modestie.
Ai fost și antipatic, și arogant.
N-ai niciun merit tura asta, tu.


Așa că, acum că te pregătești să pleci, du-te sănătos pentru că a venit momentul să spun în marele stil Snoop, un mare mulțumesc mie.


Că am făcut pași înainte, că am făcut și-n astea 365 de zile tot ce am putut și știut mai bine în calitatea mea de mamă, că am avut răbdare cu mine și cu alții, că mi-am plătit taxele la timp, că nu m-am mai crizat la hainele neîmpăturite de pe canapeaua de sus, că am căutat soluții în loc să mă stresez inutil, că am încercat să fiu alături de oricine a simțit că are nevoie de mine, că am fost onestă cu toți clienții mei, că m-am străduit să fac loc perfecționistei din mine mai mult în proiectele profesionale și mai puțin în viața de după închiderea laptopului, că am căutat și cerut ajutor…


Pleci și plâng, dar nu plâng că pleci, ci că nu te mai întorci, că nu ai ocazia să-mi dovedești contrariul, că nu ai ocazia să mă mai scoți la o tură ca să-mi arăți că ești băiat bun de fapt.


Hai s-avem voie bună și oportunități!
Mulțean’ la toată lumea!

Luna lui Brumar pe coclaurile Tazlăului

Brumarul mă găsește mereu în același loc, dar niciodată în aceeași stare. Luna asta mă obligă să mă uit mai bine pe unde calc, cum respir și ce-am făcut cu timpul de până acum. Nu e nici final, nici început. E o pauză lungă între două ritmuri. Și în pauza asta, totul se vede altfel.

În Tazlău, Brumarul nu dă din coate. N-are nevoie. Își face loc cu ceața lui joasă, cu mirosul de lemn ud și cu zgomotul mut al pașilor pe iarbă aproape înghețată. Urc tot mai des, în viteză, pe dealuri, cu nasul rece și gândul la tot ce-i împrejur. Apoi, la un moment dat, zbârnâiala ATV-ului se oprește, îmi trag sufletul și doar privesc.

Aici sus, pe coclaurile Tazlăului, nu am nimic de bifat.

Doar privesc cât a mai rămas viu pe marginea pădurii și-mi amintesc cum arată o zi care nu cere nimic. Frunza s-a dus. Culoarea s-a dus. A rămas conturul. Clar, tăios. Fără distragere, fără podoabă.

Aici, sus, de unde vezi tot Tazlăul înconjurat de pădure, îți intră liniștea în oase și simți că locul ăsta n-are treabă cu timpul nostru. N-a avut niciodată. Dealurile astea au văzut oameni schimbându-se, ani buni și ani grei, dar ele au rămas cu rostul lor.

Cred că simt cum mă ia locul înapoi. Întocmai ca pe cineva care a fost mereu aici, doar că, o vreme, a umblat prin alte gânduri.

Brumarul mă pune la unison cu locul. Și-n lumina asta îngustă, simt cum în mine se strânge tot anul care-a trecut, cu muncă, cu griji, cu tot digitalul meu cărat de la oraș la capăt de sat.

Aici, pe coclaurile Tzlăului, în Brumar, n-ai cum să ții piept locului.

Îl lași să te înghită cu totul și-l lași să-ți arate cât de mic e tot restul. Și e bine așa. Fără explicații lungi. Doar să fii aici, să-l respiri, să-l calci, să-l vezi cum trece încet la iarnă.

Între brazdă și brief – munca de acasă, la Tazlău

Munca de acasă atunci când acasă e aici, la Tazlău, e o poveste cu două fire, amândouă răsucite bine într-un fuior care, după cum bate vântul, ba se strânge, ba se încâlcește.

Aici, în acest colț cu liniște aproape deplină, eu am adus cu mine toată digitalizarea aia grea, care de ani buni îmi este meserie. Marketing. Comunicare. Campanii. Briefuri. Deadlines. Toate cu fețele lor multiple: uneori elegante, alteori sufocante. De 12 ani învârt acest mecanism, întâi ca freelancer, apoi ca mic antreprenor, cu toată responsabilitatea pe care am luat-o asupra mea de bunăvoie și nesilită de nimeni. Așa mi-am cumpărat liniștea, călătoriile, cărțile, cursurile, libertatea de-a spune că „muncesc pentru mine” și că ”așa câștig timp de petrecut în familie”. Nu m-a împins nimeni pe drumul ăsta. L-am căutat. L-am negociat cu mine. Și l-am pornit cu o siguranță care atunci părea de neclintit.

Aici, pe vale, în capătul satului, digitalul e o limbă din cele mai străine. Nu prea știe lumea ce fac eu, cu ce mă ocup, dar, privind din exterior, s-ar zice că-i treabă bună, muncă domnească; nu te prinde ploaia pe câmp, nu te apleci cu spinarea deasupra brazdei.

Și totuși, în sufletul meu de prăsila țării, s-a înfiripat… ceva. Un ceva nedenumit, nedefinit, ca o durere surdă.

În mine se bat două lumi: lumea cifrelor, KPI-urilor, briefurilor și strategiei, și lumea cealaltă, mai veche decât mine, mai adâncă decât rădăcina de stejar, lumea în care mâinile știau să facă fără să acceseze tot felul de webinarii live, gratuite, lumea în care rostul era altfel măsurat.

La prima vedere, ai zice că e o criză de voință sau o poftă trecătoare de rustic.

Totuși psihologia spune altceva: când îți atingi scopurile și totuși simți un gol, nu e din neputință, ci dintr-un conflict între valorile interne și realitatea exterioară – ceea ce faci intră în coliziune cu ceea ce ești sau ai devenit între timp.

Și tot psihologia spune că vinovăția pe care o simți când vrei altceva e semn că ai internalizat adânc normele pe care le-ai urmat până acum. Că munca asta, care m-a dus unde mi-am dorit, s-a făcut parte din cine sunt iar gândul că aș putea s-o părăsesc mă face să mă simt vinovată, ca și cum aș trăda o parte din mine.

Vinovăția vine ca un oaspete nepoftit la masa schimbării – masă de nuntă, din aia lungă cu ștergare, blide și carafe sub un cort de-ăla de-armată. Își trage-un scaun, se-așază și dă mâna cu frica. Alt oaspete nechemat, neanunțat, dar vocal și pe care e tare greu să-l ignori.

Frica e ca o cunoștință din aia îndepărtată, de tip acritură, care te face să-ți pui întrebări ce nu erau acolo ieri. Ce-o să faci dacă lași? Dacă te abați? Dacă nu mai iese bine? Dacă pierzi tot ce-ai clădit cu mâinile tale? Te apucă de cot și-ți arată către drumul bătut, ăla pe care-l știi deja, că-i sigur, că nu te duce-n prăpastie. Îți aduce aminte de rate, de copil, de contracte, de obligații. Și mai ales îți șoptește, perfid: „Mai bine stai cuminte. Acuma știi ce ai. Cine știe ce te-așteaptă dincolo.”

Poate că munca mea de acum e rodul tuturor visurilor și eforturilor de altădată.

Dar adevărul e că omul nu-i statuie.

Nu-s nici piatră de moară, nici stâlp de hotar.

Cresc. Observ. Ascult. Absorb. Trăiesc. Mă transform. Și învăț, cu fiecare dimineață care mă găsește întinsă între două lumi: una trasă de ecranul laptopului și alta de cântecul mierlei care și-a făcut penthouse în tubul de scurgere de la baza acoperișului casei.

Un lucru e cert acum. Nu mă rostogolesc într-o parte sau alta. Rămân întinsă între ce fac acum și ce-aș putea face mâine. Pentru că n-am răspunsuri și nici nu le caut cu orice preț. Muncesc mai departe, ascult, mă uit bine în jur și în mine. Timpul și mersul lucrurilor o să spună ce se cerne și ce rămâne. Până atunci, e destul că știu unde sunt și cum bate vântul pe valea asta.

Deficitul de atenție într-o meserie creativă este o provocare

Deficitul de atenție într-o meserie creativă este o provocare.
Mare.

Mai ales dacă faci parte dintr-o generație care nu a conștientizat problema.
Dacă ești unul dintre aceia care au pus asta mereu pe seama dezinteresului, nu pe nevoia diagnosticării.

”Nu te interesează nimic! Toată ziua doar te plictisești!”

Sună cunoscut?

Pentru mulți dintre noi, replica asta a fost un fel de diagnostic. Așa s-a formulat: în judecăți. În comparații. În etichete care sunau a rușine, a vină, a „te-ai uitat gură-cască pe geam toată ora!”. Și pentru că nu s-a vorbit deschis, mulți am crescut cu ideea că e ceva în neregulă cu felul în care funcționăm, dar am tradus asta prin „sunt leneș”, „sunt dezorganizat”, „nu sunt destul de matur”, „n-am voință”.

Ne-am format în medii în care multitasking-ul era virtute și hiperactivitatea era confundată cu energie. Nimeni nu ne-a zis că focusul fragmentat, impulsul de a abandona lucruri din senin sau dificultatea de a ne regla energia sunt semnale, nu trăsături de caracter.

Ei bine, scriu aceste rânduri deoarece gândurile mele iar au luat-o ca Vodă prin lobodă în timp ce făceam alt task pe care l-am reprioritizat după ce am început ziua de lucru cu alt task care m-a foit toată noaptea.

Clasic.

”Nu știu cum reușești să faci atât de multe în același timp! Și bine!”

Sună cunoscut?

E complimentul-capcană. Cel care, în loc să te liniștească, îți întărește senzația că trebuie să rămâi mereu la nivelul ăla de efort haotic ca să fii validat. Ca și cum performanța depinde de presiunea pe care o pui tu însuți pe sistemul tău nervos. Și funcționează… până nu mai funcționează.

Dacă e un vacarm continuu în mintea ta și nu se face liniște nici noaptea, decât cu intervenție conștientă și exerciții…
… nu e neapărat lene. Sau lipsă de organizare. E un mecanism intern care cere învățare, antrenament, înțelegere. Și e o realitate care, neadresată, poate duce la burnout, anxietate și oboseală care nu se repară cu somn.

Dacă deseori peste zi te trezești în fața PC-ului că doar privești în gol de minute bune…
… poate nu e procastinare. E sistemul nervos care are nevoie de spațiu să respire.

Dacă în fiecare zi lucrezi la 5 lucruri deodată…
… și niciunul nu e dus până la capăt fără să te fi oprit de 15 ori, s-ar putea să te afli exact în același punct ca mulți alții, doar că n-ai vorbit despre asta până acum și crezi că ești nașpa, de unul singur.

Dacă asta creează mereu extra presiune de care apoi te gândești că ai nevoie ca să performezi…
… atunci poate ai normalizat haosul. Poate ai ajuns să crezi că doar în alertă ești productiv. Că fără deadline strâns, n-ai vlagă. Că ai nevoie de „criză” ca să intri în flow.

Nu ești singur!

Poate nu e doar un stil de lucru. Poate nu e doar un „obicei prost”. Poate nu e lipsă de disciplină sau de interes. Poate e o nevoie reală de structură pe care n-ai învățat s-o recunoști și n-ai avut resursele să o construiești singur.

Știu că e luni și ești anxios de la prima oră, dar nu ești singur!
Sunt aici, în aceeași situație și putem povesti despre asta.

Nu pentru că avem nevoie să ne plângem. Ci pentru că avem nevoie de spațiu să normalizăm.
Să ne auzim între noi fără să răsară o voce de fundal care să ne certe și să ofere sfaturi nesolicitate precum „fă-ți un to do list, e life saving!”.

P.S.: Până să dau „Publish” am vrut să dau upload la poză, dar apoi am primit un mesaj, am lăsat un reply vocal, am dat scroll de două ori pe Facebook, am verificat mail-ul și m-am asigurat că am folosit corect expresia „ca Vodă prin lobodă”.

P.P.S.: Știam că am folosit expresia corect, dar îndoiala este parte din fluxul aglomerat de gânduri al unui creativ cu deficit de atenție. Diagnosticat sau nu.

P.P.P.S: Ce urmează după P.P.S.?

P.P.P.P.S.: Cu toate acestea, ne facem treaba și o facem bine și ar trebui să vorbim mai des despre aceste provocări.


Employer Branding – sau de ce nu e bine să edităm realitatea

În seara asta am încercat să îmi editez o poză. Fața mea în mare prim plan. Rotundă, pistruiată, cu riduri, nemachiată și ușor arsă de soare. Am intrat într-o aplicație din astea unsă cu toate alifiile AI și-am început să butonez pe-acolo. Doar trebuia să dau stânga – dreapta ca să „corectez” chestii după bunul plac.

Să „îmbunătățesc”.

Să „perfecționez”.

Să „înfrumusețez”.

Umpleam golurile din sprâncene, retușam conturul buzelor care mi-a dispărut de ceva vreme, subțiam fața, alungeam bărbia… pfaaai, da’ ce nu făceam!

Singura problemă e că după foarte mulți pași din ăștia, în loc să fiu moartă după noua mine și în extaz, mi-am dat seama că nu-mi plăcea. N-am exagerat cu filtrele și corecturile, dar chiar și așa, erau atât de evidente „îmbunătățirile” alea încât, având în vedere că eu mă cunosc destul de bine pe mine, nu mă mai pupam cu realitatea și nu găseam nimic care să-mi placă.

Pe o scară de la 1, la Loredana Groza, editarea realității din companii sub eticheta Employer Branding, atinge noi cote

Am scris și vorbit mult în ultima vreme despre Employer Branding. Am și participat la mai multe evenimente unde, în calitate de speakeri au fost manageri din diverse companii de top care lăudau din toate pozițiile cât de diferit și bun este brandul lor de angajator, ce îi face deosebiți. Asta deși cunosc angajați din organizațiile respective care se tot plâng de câțiva ani. Ba de comunicare. Ba de dinamica cu managementul. Ba de presiunea pusă psihologică pe ei nejustificat. Ba de lipsa de respect față de timpul personal dinafara orelor de program.

Să stai pe-o scenă și să spui cât de fericiți sunt angajații, lăudând cultura aprecierii implementată cu succes, în timp ce oamenii realmente caută alternative pentru a renunța la locul de muncă în care au investit nenumărate resurse personale și profesionale doar pentru a ajunge să accepte că tot nu e suficient… asta e ce numesc eu Employer Branding ratat. Un fel de Photoshopare a adevărului corporatist, cel puțin la fel de frustrantă ca experiența mea de editare a propriei fețe.

Uite-așa se aplică rapid o descriere bolduită cu „echipă dinamică” pe poza cu un birou unde nici măcar cafetiera nu se mișcă de 10 ani. Și se șlefuiește cu măiestrie un mesaj despre „oportunități de creștere” când, de fapt, singura creștere e a volumului de muncă contra-timp. Apoi, inevitabil, vine postarea pe LinkedIn cu poza echipei „super fericite” care este de fapt compusă din ”colegi” pe care nimeni nu îi cunoaște. Pentru că e doar o fotografie stock cu niște unii de prin State.

Apoi încep să „alungească bărbia” prin training-uri „de dezvoltare profesională” care constau în tutoriale pe YouTube. Apoi să „subțieze fața” prin „work-life balance”, unde balanța e mai mult înclinată spre work. Și când crezi că nu poate fi mai evidentă diferența între imagine și realitate, apare managerul la „team building” cu sloganul „Suntem ca o familie”. Sigur, o familie disfuncțională, unde unchiul acela ciudat nu se oprește din a-ți spune cum să-ți faci treaba.

E ca și cum ai încerca să vinzi un apartament superb, renovat doar pe jumătate. În exterior strălucește, dar când intri, dai de mucegai și țevi sparte.

Employer Branding nu constă doar într-un vizual atractiv pe LinkedIn sau un video cu montaj profi, care circulă la greu pe grupurile de Facebook. Dacă pe dinăuntru totul e un haos și ai angajați care abia așteaptă să găsească o oportunitate să plece, nicio poveste frumos împachetată nu va salva situația. E ca și cum ai pune sclipici pe o rană deschisă. Arată drăguț, dar problema tot acolo rămâne iar durerea se va intensifica.

Pentru că…

… Surpriză!! Potențialii candidați au prieteni, colegi și rețele sociale. Și vestea despre atmosfera reală de la birou circulă mai repede decât mailurile despre „pizza Friday”. Dacă în interior e toxicitate, lipsă de respect și zero oportunități reale de dezvoltare, nu vei păcăli pe nimeni cu promisiuni goale și zâmbete false.

Employer Branding trebuie să fie despre ceea ce este real, nu despre ceea ce vrei să pari. E o risipă monumentală de resurse să investești în iluzii, când ar trebui să investești în oameni, procese și o cultură sănătoasă. Angajații nu sunt doar actori într-un film de prezentare. Sunt adevăratele fețe ale companiei tale. Și dacă ei nu sunt fericiți, niciun strat de Photoshop nu va putea acoperi asta.

La teorie suntem campioni, dar cum faci trecerea de la un brand de angajator de fațadă, la o abordare corectă și sănătoasă?

Mă bucur că ai întrebat!

În primul rând, stop joc cu ipocrizia!

Îți dai seama că transparența nu e doar un buzzword la modă, nu? Încetează să mai umfli balonul de săpun și începe să îți asculți oamenii. Da, exact, pe aceia care vin zilnic la birou, nu doar pe cei care îți raportează doar ce vrei să auzi.

Începe cu feedback autentic și continuă cu acțiuni concrete. Pune întrebările alea grele! Ascultă răspunsurile și implementează sugestiile primite. Nimic nu erodează mai rapid încrederea decât un manager care cere feedback și apoi îl ignoră complet.

Gândește-te la ce are compania în comun cu oamenii din ea. Fă echipa să simtă că face parte din ceva real și valoros, nu doar dintr-un exercițiu de branding. Și nu, „suntem o familie” nu e suficient.

Știu, deadline-urile sunt importante, dar la fel sunt și viețile personale ale angajaților tăi. Nu te aștepta ca cineva să își sacrifice în mod constant timpul liber pentru binele companiei.

Renunță la limbajul de lemn și la frazele corporatiste. Comunică deschis, sincer și regulat. Fii transparent în privința provocărilor și succeselor companiei. Nimeni nu se așteaptă să fie totul perfect, dar oamenii apreciază onestitatea și realismul.

Recunoaște și recompensează meritele în mod corect și transparent. Nu doar pe hârtie, ci prin acțiuni concrete: bonusuri, promovări, recunoaștere publică. Oamenii vor să se simtă valorizați pentru munca lor.

Pune la punct un mediu de lucru sănătos și plăcut. Nu, nu mă refer doar la plante și birouri open-space, ci la un mediu în care oamenii se simt confortabil să fie ei înșiși, să își exprime ideile și să colaboreze fără teama de a fi judecați sau penalizați.

Par multe, grele și costisitoare?

Sunt, dar și mai grea și costisitoare ar fi o ”operație estetică” menită să corecteze din ”bisturiu”, ceea ce s-ar putea vindeca firesc, din interior. Din interiorul companiei, adicătelea.

Bună la toate și la nimic?

Încă de mică am avut o problemă cu excelatul la mai multe deodată. Nu în sensul în care acest lucru nu ar fi posibil, ci că nu am înțeles cum s-ar putea așa ceva. Pentru că încă de pe vremea aceea, atunci când ceva îmi plăcea, mă cufundam cu totul. În treaba aia. Și-atât. În rest, gestionam eu și altele, dar în plan secund.

La școală a fost literatura.
În extra au fost dansurile.
În general a fost scrisul.
Mai târziu a fost hairstylingul.
Apoi comunicarea.
Au mai fost sigur și altele care mi-au fugit din minte la ora asta.

Am fost foarte bună la toate astea, dar nu la toate deodată.

Pentru că nu am înțeles și nu înțeleg cum s-ar fi putut sau cum s-ar putea una ca asta.
Am fost bună la toate astea pe rând. Mici ere de sclipire care au făcut loc altora, și altora. Perioade mai scurte sau mai lungi, din care am învățat foarte multe și prin care am trecut destul de conștientă. Experiențe și experimente.

Îi explicam astăzi unei prietene dragi cum aleg să poziționez eu în comunicare clienții care au o arie de expertiză mai diversă și largă.

Și de atunci mă tot gândesc cumva contrariată la acele persoane care cu vehemență se așază (îîhhh) fie în tabăra oamenilor care se dezvoltă o viață întreagă într-o singură direcție, fie în cea a celora care învață, pivotează și fac performanță în domenii diverse de-a lungul vieții.
Mă gândesc la determinarea cu care pot alege exclusiv oricare dintre aceste variante. Indiferent care.
Și îmi reamintesc de-o caracteristică personală pe care am nominalizat-o la mine de foarte devreme. Încă de dinainte să depășesc perioada cu Nate Dogg, șosete colorate până la genunchi și fuste școlărești cu lanțuri.

Nu am nimic ce ar putea fi catalogat ca ”preferat”, ci doar preferințe.

Am divagat.
Pardon!

Sunt zile de lucru în care comunic despre importanța versatilității și a rezilienței, cu manageri din diferite companii, doar ca să ajung la inevitabila rezistență haiducească mioritică, atunci când vine vorba de migrația profesională. Un zid uriaș de beton platonic se ridică în fața potențialului acestor persoane care au renunțat la confortul de a ști anumite lucruri, pentru a se cufunda în învățarea altora. Și este ținut acolo pe un fond superficial, dar bine de tot înrădăcinat.

Sunt alte zile în care tot managerii aceștia sunt cei care aplaudă la evenimente personaje care din dorința de-a părea cât mai bine, aleg să facă mai puțin din mai multe. Adică nu renunță la confortul de a ști anumite lucruri, pentru a se cufunda în învățarea altora. Ci fac toate deodată, urmărind lauda pentru toate la fel.

Pentru prima dată după destul de multă vreme, m-am surprins privind cel puțin încruntată la astfel de cazuri. Pentru că în general analizez situațiile și accept că sunt mai multe unghiuri din care poți vedea o situație și cum am stabilit deja că n-am preferate, n-am nici neapărat părți cu sau de care să țin morțiș, așa că îmi continui liniștită existența fără radicalizare pe un anumit subiect.

Totuși… totuși… iată-mă strâmbând din nas instinctiv parcă, la oamenii ăștia care fac de toate în goana lor după aplauze corporate.

E un comportament pe care trebuie să mi-l înțeleg și să mi-l asum. Nu prea-mi place, dar e-al meu și-i dau de capăt.

Pân-atunci însă, supunem polivalența profesională, opiniei publice:

Experiență diversă, dar fiecare perioadă cu talentul ei?

Sau experiență diversă, dar toat-odată, mereu, oricând, oriunde?